AFFAIRE KARDARAS ET AUTRES c. GRÈCE

AFFAIRE KARDARAS ET AUTRES c. GRÈCE (CtEDO, 2011)

În cauza Kardaras și alții c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-un comitet compus din Elisabeth Steiner, președinte, Suva Erik Jebens, George Nicolaou, judecători și Andrei Wampach, grefier adjunct al secțiunii, După ce a intenționat în camera Consiliului la 13 ianuarie 2011, Tribunalul a adoptat la această dată procedural A la originea cauzei se află o cerere (n 41714/08) îndreptată împotriva Republicii Elene și din care treizeci și patru de resortisanți ai acestui stat, ale căror nume figurează în anexă, La 30 iulie 2008, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 16 noiembrie 2009, președinta primei secțiuni a decis să comunice obiecțiile întemeiate pe art. 6 alin. (1) (durata procedurii) și 13 din Convenția guvernului. 14, cererea a fost atribuită unui comitet. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE L februarie 1995, ei au sesizat instanța administrativă din . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . din salariul lor, pe baza unei decizii din 29 iulie 1991 a aceluiași ministru. Aceasta din urmă excludea medicii de la l iulie 1991 a fost notificată organismelor în cauză printr-o hotărâre înainte de a se pronunța legea din 31 decembrie 1998 (în sensul reclamanților la 8 martie 1999), instanța administrativă va recita aceeași cerere. printr-o a treia hotărâre înainte de a spune dreptul din 30 aprilie 2001 (în sensul reclamanților la 16 iulie 2001), Tribunalul Administrativ a solicitat Ministerului Economiei să informeze dacă decizia din 14 iunie 1991 a fost de fapt aplicată funcționarilor din statul, colectivităților locale și altor persoane juridice de drept public. Prin hotărârea din 25 octombrie 2005 (însă la 16 februarie 2006), instanța administrativă a demisionat reclamanților. El a considerat că decizia ministerială din 14 iunie 1991 trebuia considerată ca neavenită, așa cum a fost deja considerată de Consiliu în alte cazuri, deoarece formalitățile pentru publicarea sa nu au fost respectate; prin urmare, aceasta nu putea servi drept bază legală pentru satisfacerea cererii reclamanților. La data de 4 aprilie 2006, reclamanții au introdus o acțiune împotriva acestei hotărâri în fața Tribunalului Administrativ de Primă Instanță. Lacul, inițial stabilit la 10 ianuarie 2007, a fost amânat la 5 decembrie 2007, la cererea avocatului lor, apoi la 3 decembrie 2008, în așteptarea hotărârii Marii Camere a Curții Europene în cauza Arvanitaki Roboti c. Grecia 27278/03), care a fost pronunțată la 15 februarie 2008, procedura pare să fie încă în curs de desfășurare. Procedura introdusă la 29 decembrie 1998 La 29 decembrie 1998, reclamanții au sesizat instanța administrativă cu privire la o acțiune identică cu cea anterioară, dar pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1994 și 31 iulie 1996. Printr-o hotărâre din 30 noiembrie 2001 (înseamnă reclamanților la 11 martie 2002), Tribunalul Administrativ le-a imputat și a considerat că atât decizia ministerială din 14 iunie 1991, cât și cea din 29 iulie 1991 nu au făcut obiectul unui afișaj astfel cum era prevăzut de lege. Prin urmare, întrucât acestea fuseseră publicate cu încălcarea dispozițiilor legii, acestea trebuiau considerate ca neavenite. Tribunalul administrativ a reieșit, în plus, că decizia din 29 iulie 1991 fusese anulată printr-o hotărâre a Consiliului de Stat, acționând în sesiune plenară, deoarece aceasta era extrem de mică. Hotărârea a fost comunicată reclamanților la 11 martie 2002. 12. La 9 mai 2002, reclamanții au sesizat curtea administrativă d La 13 aprilie 2005, reclamanții s-au ocupat de casarea în fața Consiliului de Stat. Lanțul, stabilit inițial la 27 martie 2006, a fost amânat din oficiu la 13 noiembrie 2006, apoi la 30 aprilie, 12 noiembrie 2007, 17 martie, 31 martie, 23 iunie, 8 decembrie 2008 și, în cele din urmă, la 2 februarie 2009, printr-o hotărâre din 18 ianuarie 2010, Consiliul de Stat i-a decăzut pe reclamanți. Procedura introdusă la 19 decembrie 2001 14. La 19 decembrie 2001, reclamanții au sesizat, de asemenea, instanța administrativă cu privire la o acțiune identică împotriva spitalului și a spitalului pentru perioada cuprinsă între 1 iulie 1991 și 31 iulie 1996. 15. Prin intermediul unei prime hotărâri din 28 noiembrie 2005, Tribunalul Administrativ a respins acțiunea în măsura în care aceasta a fost îndreptată împotriva unui spital și, printr-o a doua sentință din 23 noiembrie 2006, cu condiția ca aceasta să fi fost îndreptată împotriva statului. Hotărârile au fost pronunțate reclamanților la 25 mai și 20 iunie 2007. Reclamanții nu au formulat recurs împotriva acestor hotărâri. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 16. În conformitate cu art. 33 din Decretul 341/1978, în vigoare la data sesizării instanței administrative de către reclamanți, președintele Tribunalului putea stabili în orice moment data la care a fost stabilită data la care a fost stabilită inițial, fie din oficiu, fie la cererea uneia dintre părți. Reclamanții se plâng de durata procedurilor în fața instanțelor administrative. Ei se plâng la art. 6 alin. (1) din Convenție, a cărei parte relevantă se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la admisibilitate 18. În primul rând, guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni. În această privință, se referă la cererea reclamanților care ar fi admis că prima procedură a încetat în realitate cu hotărârea Tribunalului Administrativ din 25 octombrie 2005, care le-a decăzut, întrucât jurisprudența Consiliului de ï , în special hotărârile 3049/2005 și 3160/2005, nu le-a fost favorabilă. În mod similar, a treia procedură s-a încheiat la 25 mai și 20 iunie 2007, cu notificarea hotărârilor Tribunalului Administrativ către reclamanți, deci cu mai mult de șase luni înainte de sesizarea Curții. 19. În al doilea rând, guvernul susține că moștenitorii unuia dintre reclamanți, Evangelia (n 12a), Argyro (n 12b) și Konstantinos (n 12c) Kardaras, precum și reclamanții Antonios Kurkoumpas (n 14) și Ploutarhos Piperopoulos (n 19) nu sunt printre cei care s-au ocupat de casarea în fața Consiliului de Stat în a doua procedură. Prin urmare, această procedură nu trebuie luată în considerare în ceea ce privește acestea. 20. În al treilea rând, guvernul subliniază că reclamantul Evripidis Mertzanos (n 16) este retras din procedură în fața Curții. 21. Reclamanții subliniază că au considerat că este util să se continue prima procedură în fața instanțelor superioare, deoarece în trecut a existat un conflict de jurisprudență cu privire la acest tip de chestiuni și susțin, de asemenea, că reclamanții menționați de guvern sunt victime ale presupuselor încălcări în același mod ca și ceilalți solicitanți 22. Curtea amintește că nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data la care a luat cunoștință de decizia internă definitivă. În plus, nu este de competența sa să evalueze șansele de succes ale persoanelor în cauză atunci când decid să epuizeze căile de atac interne. Prin urmare, este necesar să se dea la o parte din Guvern în ceea ce privește prima procedură, în măsura în care aceasta este încă în curs de desfășurare în fața instanei de apel la data sesizării Curii. 23.În schimb, Curtea consideră că trebuie să se întrunească la adresa guvernului cu privire la a treia procedură: aceasta a încetat la 20 În plus, Curtea constată că cea de-a doua procedură a fost încheiată în 2005 pentru reclamanții, Evangelia (n 12a), Argyro (n 12b) și Konstantinos (n 12c) Kardaras, precum și pentru reclamanții Antonios Kurkoumpas (n 14) și Ploutarhos Piperopoulos (n 19) și, prin urmare, în ceea ce le privește această parte a plângerii trebuie să fie declarată inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. 25. În cele din urmă, cauza domnului Evripidis Mertzanos (n 16), care a fost desistat, de cea a celorlalți solicitanți și ar trebui eliminată din rol. 26. Curtea constată că, pentru restul, t ă ț iul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 27. În ceea ce privește prima procedură, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la 1 februarie 1995, cu sesizarea instanței administrative, și este încă în curs de desfășurare în fața instanței administrative da . Prin urmare, a durat mai mult de 15 ani pentru două grade de instanță. Perioada care trebuie luată în considerare pentru a doua procedură a început la 29 decembrie 1998, cu sesizarea Tribunalului Administrativ și s-a încheiat la 18 ianuarie 2010, cu hotărârea Consiliului de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Guvernul se prevalează de complexitatea cauzei, care punea întrebări de drept complex, care fac obiectul unei alte proceduri pendinte în fața sesiunii plenare a Consiliului de Stat, precum și de numărul de solicitanți în aceste proceduri (șaptezeci în prima și șaizeci în a doua). În opinia sa, durata procedurilor se datorează, de asemenea, atitudinii reclamanților care au manifestat o lipsă de interes pentru desfășurarea rapidă a procedurilor, în special omisiunea acestora de a recurge la dispozițiile legislației care permit stabilirea datelor limită la termene mai scurte. 29. Reclamanții susțin că cauza nu a fost complexă deoarece se referă doar la interpretarea unei singure dispoziții legislative. În ceea ce privește problema ridicată de numărul mare de solicitanți, invocată de guvern, aceasta se referă numai la grefa instanței, nu și la magistrații sediului. În cele din urmă, acestea subliniază faptul că dispozițiile care permit accelerarea procedurii sunt rareori aplicate, numai în cazuri excepționale, cum ar fi pensiile persoanelor cu handicap sever. Întârzierile pentru stabilirea audierilor în fața instanței administrative da Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 31. În ceea ce privește prima procedură, Curtea ia notă de faptul că tribunalul administrativ da ui a luat aproximativ zece ani pentru a pronuna hotărârea sa, perioadă în cursul căreia a pronunat trei decizii înaintea termenului juridic. La tribunalul din 3 decembrie 2008, în așteptarea hotărârii Marii Camere a Curții în cauza Arvanitaki-Roboti c. Grecia 27278/03), care a fost pronunțată la 15 februarie 2008, nu a avut încă loc. 32. În ceea ce privește cea de a doua procedură, Curtea arată că cea din fața Consiliului de Stat a durat puțin mai puțin de cinci ani și a făcut obiectul a opt amânări din oficiu. În plus față de această durată, Curtea consideră că cea de la sesizarea instanței administrative (29 decembrie 1998) și până la punerea la dispoziție în mod net a hotărârii Tribunalului Administrativ de Primă Instanță (2 februarie 2005) este, de asemenea, extrem de lungă. 33. În aceste împrejurări, Curtea încheie cu depășirea termenului rezonabil și cu încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIA 34. Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng de absența unei acțiuni efective pentru a se plânge de durata unei proceduri. 35. Guvernul contestă această teză, susținând că reclamanții puteau, pe de o parte, să solicite stabilirea landului la o dată mai apropiată decât cea stabilită inițial și, pe de altă parte, să introducă o acțiune în despăgubire în temeiul articolului 105 din legea de însoțire a Codului civil. 36. Curtea arată că acest litigiu este legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. 37. Ea amintește că a avut deja ocazia să constate că . ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. , n 18830/03, 9 iunie 2005, §§ 23 și Tsoukalas c. Grecia, 12286/08, 22 iulie 2010).În speță, Curtea nu face distincție între niciun motiv de sine-înălțare a acestei jurisprudențe, cu atât mai mult cu cât PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL N 39. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că au fost privați de o parte din dreptul la plată pentru orele suplimentare efectuate, la care au pretins că au dreptul. 40. Curtea ia notă de faptul că, întrucât toți medicii și cei care lucrează pentru un spital public, reclamanții angajaseră aceste acțiuni în fața instanței administrative pentru a li se plăti o sumă suplimentară stabilită la un anumit procent din salariul lor, pentru orele suplimentare efectuate pe baza unei decizii ministeriale din 14 iunie 1991. Tribunalul administrativ le-a imputat, pe baza unei jurisprudențe anterioare a Consiliului de Stat care declara decizia ministerială care prevedea această indemnizație nefondată și neavenită din cauza nerespectării formalităților de publicare. 41. Cauza reclamanților în această cauză este similară cu cea invocată în două cauze de același tip: Hotărârea Arvanitaki-Roboti c. Grecia 27278/03, 18 mai 2006) și Avdelidis și alții c. Grecia 15938/06, 10 aprilie 2008), în care Curtea a stat după cum urmează Curtea consideră că presupusa creanță a reclamanților nu poate fi considerată drept un "bine" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească cu forță de lucru judecat. Cu toate acestea, aceasta este condiția ca o creanță să fie sigură și exigibilă și, prin urmare, protejată prin art. 1 din Protocolul 1 (a se vedea, printre altele, Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, 9 decembrie 1994, § 59, seria A, n 301-B). În special, Curtea constată că, atâta timp cât cauza lor era pendinte în fața instanțelor interne, acțiunea lor nu constituia, în fața reclamanților, niciun drept de creanță, ci numai dreptul la o astfel de creanță. Prin urmare, Hotărârea nr. 3049/2005 a Consiliului din 24 iunie 2004 care i-a exonerat pe reclamanți de cererile lor nu a putut avea ca efect privarea de un bun de care erau titulari. 42. În speță, Curtea nu vede nici un motiv pentru a se abate de la această concluzie. 43. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 44. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte Ö Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 46. Guvernul subliniază faptul că reclamanții încearcă să obțină din cauza prejudiciului moral sumele pe care le-ar fi primit în cazul în care instanțele elene și-ar fi primit acțiunile. Acest lucru reiese în mod clar din faptul că, în cererea lor, aceștia solicitau inițial 18 000 EUR pentru daune materiale și 1 47. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins, presupunând că există și respinge o astfel de cerere. În schimb, Curtea consideră că prelungirea procedurii (procedurii) în litigiu(i) depășește termenul rezonabil În ceea ce privește numărul reclamanților, numărul procedurilor, natura încălcării constatate, precum și necesitatea de a stabili sumele astfel încât suma globală cadru cu jurisprudența sa în materie și să fie rezonabilă având în vedere natura procedurii în cauză ( Arvanitaki-Roboti și alții c. Grecia [GC], n 27278/03), Curtea alocă, în acest sens, suma solicitată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, fiecăruia dintre reclamanții de la nr. 1-11, 13-15 și 18-34. Aceeași sumă trebuie acordată împreună moștenitorilor reclamantului Haralambos Kardaras (n 12) și reclamantului Nikolaos Papadakis (n 17). Reclamanții precizează că, pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată în fața instanțelor interne, precum și pentru cele în fața instanței, fiecare a trebuit să plătească o sumă de 6 690 EUR. Cu toate acestea, aceștia solicită doar o sumă de 250 EUR pentru toate cheltuielile și cheltuielile de judecată. 49. Guvernul subliniază că reclamanții nu prezintă documentele necesare ale sumelor pe care le revendică. 50. Având în vedere lipsa oricărei justificări din partea reclamanților și jurisprudența sa în această privință, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată. Interese moratorii 51. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea a Uniunii Europene, dizolva cauza reclamantului nr. 16 de cea a celorlalți solicitanți și eliminarea rolului Declar admisibile obiecțiunile formulate la articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenția împotriva primei și celei de a doua proceduri, cu excepția celor ale reclamanților la nr. 12, 14 și 19 care vizează a doua procedură și inadmisibilă surplusul cererii menționate a fost încălcată art. 6 alin. (1) din Convenție A spus că a avut loc o încălcare a art. 13 din Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni, fiecăruia dintre reclamanți, la nr. 1-11, 13-15 și 18-34 și în comun reclamanților la nr. 12 și la nr. 17, 18 000 EUR (18 000 EUR), pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe venit începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, această sumă va fi mai mare de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 3 februarie 2011, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. André Wampach Elizabeth Steiner Grefier Adjunct Președinte ANEXA 1. Fotios KARDARAS 2. Ioannis AKRIVOS 3. Despina ALEXOPOULOU 4. Ioannis APOSTOLAKIS 5. Mihail VASLAMATZIS 6. Theodora GOUMA-PADAKI 7. Garyfallia DASKALOPOULOU 8. Nikolaos EXADAKTYLOS 9. Dimitrios KAKAVOS 10. Elisavet KAPASOURI 11. Iris KAPOU-RIGATOU 12. Haralambos KARDARAS (moștenitori: a) Evangelia KARDARA, b) Argyro KARDARA și c) Konstantinos KARDARAS 13. Violetta KAPSIMALI 14. Antonios KOURKOUMPAS 15. Irini MALAMA-PAIOANOU 16. Evripidis MERTZANOS 17. Nikolaos PAPAKIS (moștenitori: Theodora GOUMA și Christina PAPADAKI) 18. Antigoni PAPAHARALAMBOUS 19. Ploutarhos PIPEROPOULOS 20. Sotiris PRIGOURIS 21. Dimitra RALLI-KARDARA 22. Dimitra RONTOYANNI 23. Dimokritos SARANTIDIS 24. Harikleia STEFANOPOULI-SPILIADI 25. Spyros TZEVELEKOS 26. Georgios TZIFAS 27. Georgios TURLAS 28. Theoni TRIANTAFILLOU-IOANVIDOU 29. Ioan TRIPODIANNAKIS 30. Evangelos TSANTOULAS 31. Vasiliki Filaditaki Io Ioan FLOROS 33. Eleni FOTIADOU-PAPA 34. Paraskevi CHRISOVERGI

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE KARDARAS ET AUTRES c. GRÈCE

(Requête n

o

41714/08)

ARRÊT

STRASBOURG

3 février 2011

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Kardaras et autres c. Grèce,

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en un comité composé de

:

Elisabeth Steiner,

présidente,

Sverre Erik Jebens,

George Nicolaou,

juges,

et de André Wampach,

greffier adjoint

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 janvier 2011,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

41714/08) dirigée contre la République hellénique et dont trente-quatre ressortissants de cet Etat, dont les noms figurent en annexe, («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 30 juillet 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

Z. Tsiliouka-Mousmoula, avocate à Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») a été représenté par les délégués de son agent, M. K. Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M

me

M. Yermani, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

3.

Le 16 novembre 2009, la présidente de la première section a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 6 § 1 (durée de la procédure) et 13 de la Convention au Gouvernement. En application du Protocole n

o

14, la requête a été attribuée à un Comité.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Les requérants font partie du Système national de santé (Εθνικό Σύστημα Υγείας «

ESY

») en qualité de médecins, au grade de directeur, et sont ou étaient employés par l’hôpital public «

Evangelismos

».

1.

La procédure introduite le 1

er

février 1995

5.

Le 1

er

février 1995, ils saisirent le tribunal administratif d’Athènes d’un recours en annulation du refus de l’hôpital de leur payer une indemnité pour des heures supplémentaires, fixée au pourcentage de

1/65

e

de leur salaire de base par décision du 14

juin

1991 du ministre de l’Economie, alors qu’ils n’avaient reçu, entre le 1

er

juillet 1991 et le 31 décembre 1993, qu’une somme correspondant à 1/100

e

de leur salaire, sur la base d’une décision du 29 juillet 1991 du même ministre. Cette dernière excluait les médecins de l’ESY de l’augmentation de l’indemnité.

6.

Par un jugement avant-dire droit du 30 juin 1997 (signifié aux requérants le 24 octobre 1997), le tribunal administratif demanda au ministère de l’Economie de lui faire savoir si la décision du ministre du 29

juillet 1991 avait été notifiée aux organismes concernés. Par un jugement avant-dire droit du 31 décembre 1998 (signifié aux requérants le 8 mars 1999), le tribunal administratif réitéra la même demande. Par un troisième jugement avant

‑

dire droit du 30 avril 2001 (signifié aux requérants le 16

juillet 2001), le tribunal administratif demanda au ministère de l’Economie de l’informer si la décision du 14 juin 1991 avait en réalité été appliquée aux fonctionnaires de l’Etat, des collectivités locales et à d’autres personnes morales de droit public.

7.

Par un jugement du 25 octobre 2005 (signifié le 16 février 2006), le tribunal administratif débouta les requérants. Il jugea que la décision ministérielle du 14 juin 1991 devait être considérée comme non avenue, comme l’avait déjà considérée le Conseil d’Etat dans d’autres cas, car les formalités pour sa publication n’avaient pas été respectées. Par conséquent, elle ne pouvait pas servir de base légale pour satisfaire la demande des requérants.

8.

Le 4 avril 2006, les requérants interjetèrent appel contre ce jugement devant la cour administrative d’appel d’Athènes. L’audience, initialement fixée au 10 janvier 2007, fut reportée au 5 décembre 2007, à la demande de leur avocat, puis au 3 décembre 2008, dans l’attente de l’arrêt de la Grande Chambre de la Cour européenne dans l’affaire

Arvanitaki

‑

Roboti c. Grèce

(n

o

27278/03) qui fut rendu le 15 février 2008. La procédure semble être encore pendante.

2.

La procédure introduite le 29 décembre 1998

9.

Le 29 décembre 1998, les requérants saisirent le tribunal administratif d’Athènes d’une action identique à la précédente mais pour la période allant du 1

er

janvier 1994 au 31 juillet 1996.

10.

L’audience eut lieu le 19 septembre 2001.

11.

Par un jugement du 30 novembre 2001 (signifié aux requérants le 11

mars 2002), le tribunal administratif les débouta. Il jugea que tant la décision ministérielle du 14 juin 1991 que celle du 29 juillet 1991 n’avaient pas fait l’objet d’un affichage comme cela était prévu par la loi. Par conséquent, comme elles avaient été publiées en violation des prescriptions de la loi, elles devaient être considérées comme non avenues. Le tribunal administratif releva, en outre, que la décision du 29 juillet 1991 avait été annulée par un arrêt du Conseil d’Etat, statuant en formation plénière, car elle était édictée

ultra petita

. Le jugement fut signifié aux requérants le 11

mars 2002.

12.

Le 9 mai 2002, les requérants saisirent la cour administrative d’appel d’Athènes, qui tint audience le 18 novembre 2004 et rejeta l’appel le 23

décembre 2004. L’arrêt fut mis au net le 2 février 2005.

13.

Le 13 avril 2005, les requérants se pourvurent en cassation devant le Conseil d’Etat. L’audience, initialement fixée au 27 mars 2006, fut ajournée d’office au 13 novembre 2006, puis au 30 avril, 12 novembre 2007, 17

mars, 31 mars, 23 juin, 8 décembre 2008 et enfin au 2 février 2009. Par un arrêt du 18 janvier 2010, le Conseil d’Etat débouta les requérants.

3.

La procédure introduite le 19 décembre 2001

14.

Le 19 décembre 2001, les requérants saisirent également le tribunal administratif d’Athènes d’une action identique contre l’hôpital et l’Etat pour la période du 1

er

juillet 1991 au 31 juillet 1996.

15.

Par un premier jugement du 28 novembre 2005, le tribunal administratif rejeta l’action pour autant qu’elle était dirigée contre l’hôpital et, par un second jugement du 23 novembre 2006, pour autant qu’elle était dirigée contre l’Etat. Les jugements furent signifiés aux requérants les 25

mai et 20 juin 2007. Les requérants ne formèrent pas appel contre ces jugements.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

16.

Selon l’article 33 du décret 341/1978 en vigueur à la date de la saisine du tribunal administratif d’Athènes par les requérants, le président du tribunal pouvait à n’importe quel moment fixer l’audience à une date plus rapproché que celle fixée initialement, soit d’office soit à la demande de l’une des parties.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

17.

Les requérants se plaignent de la durée des procédures devant les juridictions administratives. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

A.

Sur la recevabilité

18.

En premier lieu, le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois. A cet égard, il se réfère à la requête des requérants qui auraient admis que la première procédure avait en réalité pris fin avec le jugement du tribunal administratif du 25 octobre 2005, qui les a déboutés puisque la jurisprudence du Conseil d’Etat, notamment les arrêts 3049/2005 et 3160/2005, ne leur était pas favorable. De même, la troisième procédure a pris fin les 25 mai et 20 juin 2007, avec la signification des jugements du tribunal administratif aux requérants, donc plus de six mois avant la saisine de la Cour.

19.

En deuxième lieu, le Gouvernement soutient que les héritiers d’un des requérants, Evangelia (n

o

12a), Argyro (n

o

12b) et Konstantinos (n

o

12c) Kardaras, ainsi que les requérants Antonios Kourkoumpas (n

o

14) et Ploutarhos Piperopoulos (n

o

19) ne figurent pas parmi ceux qui se sont pourvus en cassation devant le Conseil d’Etat dans la seconde procédure. Cette procédure ne doit donc pas être prise en compte à leur égard.

20.

En troisième lieu, le Gouvernement relève que le requérant Evripidis Mertzanos (n

o

16) s’est désisté de la procédure devant la Cour.

21.

Les requérants soulignent qu’ils ont estimé utile de poursuivre la première procédure devant les juridictions supérieures car il y avait eu dans le passé conflit de jurisprudence sur ce type de questions. Ils prétendent, en outre, que les requérants mentionnés par le Gouvernement sont victimes des violations alléguées au même titre que les autres requérants.

22.

La Cour rappelle qu’elle ne peut être saisie qu’après épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date à laquelle l’intéressé a pris connaissance de la décision interne définitive. En outre, il ne lui appartient pas d’évaluer les chances de succès des requérants lorsqu’ils décident d’épuiser les voies de recours internes. Il convient donc d’écarter l’objection du Gouvernement en ce qui concerne la première procédure, dans la mesure où elle est toujours pendante devant la cour d’appel à la date de la saisine de la Cour.

23.

En revanche, la Cour estime devoir accueillir l’objection du Gouvernement concernant la troisième procédure

: celle-ci a pris fin le 20

juin 2007 et la requête a été introduite devant la Cour le 30 juillet 2008.

24.

En outre, la Cour constate que la seconde procédure s’est terminée en 2005 pour les requérants, Evangelia (n

o

12a), Argyro (n

o

12b) et Konstantinos (n

o

12c) Kardaras, ainsi que pour les requérants Antonios Kourkoumpas (n

o

14) et Ploutarhos Piperopoulos (n

o

19), et donc à leur égard cette partie du grief doit être déclarée irrecevable pour non-respect du délai de six mois, en application de l’article

35 §§

1 et

4 de la Convention.

25.

Enfin, il convient de disjoindre la cause de M. Evripidis Mertzanos (n

o

16), qui s’est désisté, de celle des autres requérants et de la rayer du rôle.

26.

La Cour constate que, pour le reste, le grief tiré de l’article 6 § 1 n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

27.

En ce qui concerne la première procédure, la Cour estime que la période à considérer a débuté le 1er février 1995, avec la saisine du tribunal administratif, et est encore pendante devant la cour administrative d’appel. Elle a donc duré plus de quinze ans pour deux degrés de juridiction. La période à considérer pour la deuxième procédure a débuté le 29 décembre 1998, avec la saisine du tribunal administratif, et a pris fin le 18 janvier 2010, avec l’arrêt du Conseil d’Etat. Elle a donc duré plus de onze ans pour trois degrés de juridiction.

28.

Le Gouvernement se prévaut de la complexité de l’affaire, qui posait des questions de droit complexe, faisant l’objet d’une autre procédure pendante devant la formation plénière du Conseil d’Etat, et le nombre de demandeurs dans ces procédures (soixante-dix dans la première et soixante-huit dans la deuxième). Selon lui, la longueur des procédures est due aussi à l’attitude des requérants qui ont fait preuve d’un manque d’intérêt pour le déroulement rapide de celles-ci, notamment l’omission de ceux-ci de faire usage des dispositions de la législation permettant de fixer les dates d’audience à des délais plus courts.

29.

Les requérants soutiennent que l’affaire n’était pas complexe car elle ne concernait que l’interprétation d’une seule disposition législative. Quant au problème posé par le grand nombre de demandeurs, invoqué par le Gouvernement, il ne concerne que le greffe du tribunal et non les magistrats du siège. Enfin, ils soulignent que les dispositions qui permettent d’accélérer la procédure sont rarement appliquées, seulement dans certains cas exceptionnels, comme les pensions des personnes lourdement handicapées. Les retards pour la fixation des audiences devant le tribunal administratif d’Athènes et la cour administrative d’appel d’Athènes atteignent cinq voire six ans.

30.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

31.

En ce qui concerne la première procédure, la Cour note que le tribunal administratif d’Athènes a mis dix ans environ pour rendre son jugement, période pendant laquelle il a rendu trois décisions avant-dire droit. L’appel interjeté le 4 avril 2006 est encore pendant devant la cour administrative d’appel. L’audience reportée au 3 décembre 2008, dans l’attente de l’arrêt de la Grande Chambre de la Cour dans l’affaire

Arvanitaki-Roboti c. Grèce

(n

o

27278/03) qui a été rendu le 15 février 2008, n’a toujours pas eu lieu.

32.

Quant à la deuxième procédure, la Cour relève que celle devant le Conseil d’Etat a duré un peu moins de cinq ans et a fait l’objet de huit ajournements d’office. En sus de cette durée, la Cour estime que celle depuis la saisine du tribunal administratif (29 décembre 1998) et jusqu’à la mise au net de l’arrêt de la cour administrative d’appel (2 février 2005) est aussi extrêmement longue.

33.

Dans ces circonstances, la Cour conclut au dépassement du «

délai raisonnable

» et à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION

34.

Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent de l’absence d’un recours effectif pour se plaindre de la durée d’une procédure.

35.

Le Gouvernement conteste cette thèse. Il soutient que les requérants pouvaient, d’une part, demander la fixation de l’audience à une date plus rapprochée que celle fixée initialement et, d’autre part, introduire une action en dommages-intérêts sur le fondement de l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil.

36.

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable.

37.

Elle rappelle qu’elle a déjà eu l’occasion de constater que l’ordre juridique hellénique n’offrait pas aux intéressés un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention leur permettant de se plaindre de la durée d’une procédure (voir, parmi beaucoup d’autres,

Fraggalexi c. Grèce

, n

o

18830/03, 9 juin 2005, §§

18

‑

23 et

Tsoukalas c. Grèce,

n

o

12286/08, 22

juillet 2010). La Cour ne distingue en l’espèce aucune raison de s’écarter de cette jurisprudence, d’autant plus que le Gouvernement n’affirme pas que l’ordre juridique hellénique a, entre-temps, été doté d’une telle voie de recours.

38.

Il y a donc eu violation de l’article 13 en l’espèce.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

39.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, les requérants se plaignent d’avoir été privés d’une partie de l’indemnité au titre des heures supplémentaires effectuées, à laquelle ils prétendaient avoir droit.

40.

La Cour note qu’étant tous médecins et travaillant pour un hôpital public, les requérants avaient engagé ces actions devant le tribunal administratif pour se voir payer un complément d’indemnité fixée à un certain pourcentage de leur salaire, au titre des heures supplémentaires effectuées en se fondant sur une décision ministérielle du 14 juin 1991. Le tribunal administratif les débouta, sur le fondement d’une jurisprudence antérieure du Conseil d’Etat déclarant la décision ministérielle qui prévoyait cette indemnité sans fondement et non avenue en raison d’un non-respect des formalités de publication.

41.

Le grief des requérants dans cette affaire est similaire à celui invoqué dans deux affaires du même type

: les arrêts

Arvanitaki-Roboti c.

Grèce

(n

o

27278/03, 18 mai 2006) et

Avdelidis et autres c. Grèce

(n

o

15938/06, 10

avril

2008), dans lesquels la Cour s’était prononcée comme suit

:

«

La Cour estime que la prétendue créance des requérants ne peut passer pour un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1, puisque elle n’a pas été constatée par une décision judiciaire ayant force de chose jugée. Telle est pourtant la condition pour qu’une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par l’article 1 du Protocole

n

o

1 (voir notamment,

Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c.

Grèce

, 9 décembre 1994, § 59, série A, n

o

301-B). En particulier, la Cour note que, tant que leur affaire était pendante devant les juridictions internes, leur action ne faisait naître, dans le chef des requérants, aucun droit de créance, mais uniquement l’éventualité d’obtenir pareille créance. Dès lors, l’arrêt nº 3049/2005 du Conseil d’Etat ayant débouté les requérants de leurs demandes n’a pu avoir pour effet de les priver d’un bien dont ils étaient titulaires.

»

42.

En l’espèce, la Cour ne voit pas de raison de s’écarter de cette conclusion.

43.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

44.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

45.

Les requérants réclament 18

000 chacun euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.

46.

Le Gouvernement souligne que les requérants tentent d’obtenir au titre du dommage moral les sommes qu’ils auraient eues si les juridictions grecques avaient accueilli leurs actions. Ceci ressort clairement du fait que dans leur requête, ils réclamaient initialement 18

000 EUR pour dommage matériel et 1

800 EUR pour dommage moral.

47.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, à supposer qu’il y en a un, et rejette cette demande. En revanche, elle estime que le prolongement de la (ou des) procédure(s) litigieuse(s) au-delà du «

délai raisonnable

» a causé aux requérants un tort moral certain justifiant l’octroi d’une indemnité. Prenant en compte le nombre des requérants, le nombre des procédures, la nature de la violation constatée ainsi que la nécessité de fixer les sommes de façon à ce que le montant global cadre avec sa jurisprudence en la matière et soit raisonnable à la lumière de l’enjeu de la procédure en cause (

Arvanitaki-Roboti et autres c. Grèce

[GC], n

o

27278/03), la Cour alloue à ce titre la somme réclamée, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à chacun des requérants sous les n

os

1 à 11, 13 à 15 et 18 à 34. La même somme doit être accordée conjointement aux héritiers du requérant Haralambos Kardaras (n

o

12) et du requérant Nikolaos Papadakis (n

o

17).

B.

Frais et dépens

48.

Les requérants précisent que pour les frais et dépens devant les juridictions internes ainsi que pour ceux devant la cour, chacun a dû s’acquitter d’une somme de 6

690 EUR. Toutefois, ils demandent seulement une somme de 250 EUR tous frais et dépens confondus.

49.

Le Gouvernement souligne que les requérants ne produisent pas les justificatifs nécessaires des sommes qu’ils réclament.

50.

Compte tenu de l’absence de toute justificatif de la part des requérant et de sa jurisprudence en la matière, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens.

C.

Intérêts moratoires

51.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ,

1.

Disjoint

la cause du requérant n

o

16 de celle des autres requérants et la raye du rôle

;

2.

Déclare

recevables les griefs tirés des articles 6 § 1 et 13 de la Convention dirigés contre la première et la deuxième procédure, à l’exception de ceux des requérants sous les n

os

12, 14 et 19 visant la deuxième procédure, et irrecevable le surplus de la requête

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

4.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention

;

5.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser, dans les trois mois, à chacun des requérants sous les n

os

1 à 11, 13 à 15 et 18 à 34 et conjointement aux requérants sous le n

o

12 et sous le n

o

17, 18

000 EUR (dix-huit mille euros), pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

3 février 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

André Wampach

Elisabeth Steiner

Greffier adjoint

Présidente

ANNEXE

: a) Evangelia KARDARA, b) Argyro KARDARA et c) Konstantinos KARDARAS)

: Theodora GOUMA et Christina PAPADAKI)