Tsotsos împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 25109/07) împotriva Republicii Elenă și pe care un cetățean al acestui Stat, Konstantinos Tsotsos (« reclamantul »), a sesizat Curtea pe 30 mai 2007 în temeiul art. 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de Doamnele S. Theodoropoulos și G. Theodoropoulos, avocate la Atena. Guvernul grec (« Guvernul ») este reprezentat de delegații agentului său, Domnul G. Kanellopoulos, consilier la Consiliul Juridic al Statului, și Doamna S. Trekli, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantul a pretins, în special, o încălcare a art. 6 § 1 (delai rezonabil) și 6 § 3d).

Pe 20 mai 2008, președintele Primei Secțiuni a decis comunicarea cererei Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că Camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului. PE FAPT I.

Reclamantul este agricultor și proprietar al unui teren în locul numit Pei Dokou la Chalkida. Pe 14 iulie 1999, un incendiu care izbucni în acel loc a fost stins de vecini și pompieri, dar după ce a distrus complet un atelier de reciclare de hârtie aparținând lui I.Z.

În aceeași zi, brigada de pompieri din Chalkida a condus o anchetă preliminară și a interogat martori pentru a identifica cauzele și responsabilii pentru incendiu. A interogat zece martori, dintre care reclamantul și doi muncitori pakistanezi în situație neregulamentară care lucrau la atelier și care s-au declarat martori ai prezenței reclamantului la locul incendiului. Unul dintre ei a afirmat chiar că a văzut reclamantul făcând un foc în parcela vecină. Cei doi muncitori, care nu vorbeau greaca, au depus mărturie cu ajutorul unui interpret, de asemenea cetățean pakistanez. Potrivit reclamantului, și în ciuda faptului că cei trei pakistanezi se declaraseră musulmani, aceștia au prestat jurământ pe Biblie.

Pe 26 august 1999, procurorul din Chalkida a deschis o anchetă. Martorii pakistanezi au fost citați să se prezinte, dar nu s-au prezentat. Citația a fost inițial trimisă la adresa declarată în ancheta preliminară și, cum aceștia se găseau undeva, citația a fost notificată conform modalităților aplicabile pentru persoanele cu adresă necunoscută. Demersurile întreprinse ulterior de reclamant însuși pentru a-i localiza, prin scrierea la prefectură, poliție, Securitate Socială și ministerul Muncii, nu au dus la rezultate.

Pe 5 octombrie 2000, procurorul a decis să-l urmărească pe reclamant sub acuzația de incendiu criminal din neglijență și l-a trimis în fața tribunalului coreccional din Chalkida. Reclamantul a primit citația pe 28 august 2002.

Ședința, inițial fixată pentru 6 noiembrie 2002, a fost amânată pentru 7 mai 2003 din motive legate de programul de lucru al serviciilor instanței. La acea dată, a fost din nou amânată pentru a permite citarea anumitor martori. Ședința s-a ținut pe 28 ianuarie 2004. Tribunalul coreccional a condamnat reclamantul la o pedeapsă de cincisprezece luni de închisoare. A constatat că acesta a aprindat un foc pentru a arde stuf pe terenul său, provocând así un incendiu care a distrus culturi situate pe terenuri învecinate și atelierul lui I.Z.

Muncitorii pakistanezi nu s-au prezentat deși fusesera citați. I.Z., în timpul depunerii mărturiei sale, a indicat că nu era prezent la locul incendiului și nu l-a văzut pe reclamant, dar că muncitorii săi l-au informat că acesta a aprindat focul.

Reclamantul a formula apel împotriva acestei hotărâri în fața curții de apel din Atena.

Pe 21 iunie 2005, curtea de apel a respins apelul reclamantului. A ascultat trei martori ai acuzării, care toti au declarat că nu l-au văzut pe reclamant. Unul dintre cei trei a adăugat că, dacă reclamantul ar fi fost acolo în momentul incendiului, cu siguranță l-ar fi văzut. Citire a fost dată ședinței mărturiei celor doi muncitori pakistanezi și a interpretului lor. Reclamantul a susținut că nu era la locul incendiului atunci când acesta a izbucnit. A afirmat că era într-un alt loc, în urma unei intervenții chirurgicale, și că atunci când a ajuns la locul incendiului, focul era stins.

Curtea de apel a condamnat reclamantul la o pedeapsă de doisprezece luni de închisoare cu suspendare pe trei ani, prin următoarele motive: « Circumstanțele de fapt de mai jos au fost dovedite prin declarația depusă fără jurământ de către parte civilă, prin declarațiile martorilor acuzării examinați sub jurământ de această curte, rapoartele procesului din prima instanță ale căror citire a fost dată, declarațiile făcute în faza de anchetă preliminară de către martorii oculari care sunt în prezent absenți, documentele citite și menționate în raporturi, declarația acuzatului și întreaga procedură de probe: pe 14 iulie 1999, acuzatul, din lipsă de atenție pe care trebuia și putea s-o manifeste, a provocat un incendiu după ce a aprindat focul pe terenul său (...) pentru a arde stuf, fără a crea o zonă antifoc. (...) După aceea, focul s-a extins la atelierul de reciclare de hârtie aparținând [I.Z.] care a fost distrus. Un pericol a fost cauzat de comportamentul negligent al acuzatului care trebuie declarat vinovat. Afirmația sa conform căreia acesta nu avea nici o legătură cu incendiul nu a fost dovedită prin nici un mijloc de probă. »

Pe 9 noiembrie 2005, reclamantul s-a pourvoit în casație. Îi reprosa curții de apel că nu și-a motivat suficient decizia, care conținea lacune și contradicții. Susținea că nici unul dintre martorii acuzării care au depus la ședință nu a afirmat că l-a văzut la locul incendiului. Condamnarea era fondată doar pe declarațiile făcute în ancheta preliminară de cei doi muncitori pakistanezi care nu au putut fi interogați, la nici o etapă a procedurilor, nici de el, nici de autoritățile judiciare și, prin urmare, aceștia nu au putut fi controlate credibilitatea. Curtea de apel admisese că aceștia erau martori oculari deși nimeni nu putea asigura că ei erau bine prezenți la locul incendiului. Curtea de apel nu explicase de ce aceste declarații au fost considerate ca având mai mult greutate decât declarațiile altor martori ai acuzării examinați de curte, ale căror declarații erau diametral opuse celor ai așa-ziși martori oculari.

Printr-o hotărâre din 22 februarie 2007, Curtea de Casație a respins recursul. A reiterat constatările curții de apel și a concluzionat că plângerea reclamantului privind lipsa de motivare era infundată. Cât despre alte pretensii ale reclamantului, legate de aprecierea eronată a mijloacelor de probă, acestea ar fi trebuit să fie, de asemenea, respinse pentru inadmisibilitate din motiv că se refereau la puterea de apreciere a judecătorilor de fond care nu putea fi controlată în casație. II.

Reclamantul se plânge de durata procedurii în fața juridicțiilor penale. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, a cărui parte pertinentă se citește astfel: « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) și în termen rezonabil, de o instanță (...), care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa. » A. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest grief nu este în mod evident prost întemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Constată, de asemenea, că nu se lovește de nici o altă caguzã de inadmisibilitate. B. Asupra fondului

Guvernul susține că o durată totală de aproximativ șapte ani și doi luni (adică din sfârșitul anului 1999, când reclamantul a fost invitat să-și prezinte mijloacele de apărare, până la 22 februarie 2007, data când Curtea de Casație și-a pronunțat hotărârea) nu este excesivă. Cât privește procedura în fața tribunalului coreccional, ea a durat doar un an, doi luni și cincisprezece zile. Guvernul subliniază, de asemenea, că reclamantul a fost în libertate în toată această perioadă.

Reclamantul susține că procedura litigiată, care a durat șapte ani și jumătate, nu poate fi considerată rezonabilă.

Perioada de luat în considerare a început pe 14 iulie 1999, cu interogarea reclamantului de către brigada de pompieri în cadrul anchetei preliminare privind incendiul, și s-a încheiat pe 22 februarie 2007, cu hotărârea Curții de Casație. Ea a durat, prin urmare, aproximativ șapte ani și șapte luni pentru trei grade de jurisdicție.

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se aprecie ținând cont de circumstanțele cauzei și în funcție de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele interesate (vezi, printre alte, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II).

Curtea observă că, deși procedura a durat, în totalitate, șapte ani și șapte luni, ea a rămas pendintă pentru o perioadă de aproximativ trei ani și patru luni în fața tribunalului coreccional. ținând seama că reclamantul a fost trimis în judecată pe 5 octombrie 2000, ședința a fost fixată doar pentru 6 noiembrie 2002, adică doi ani mai târziu și, la acea dată, a fost amânată din motive străine comportamentului reclamantului. Tribunalul a pronunțat sentința pe 28 ianuarie 2004. În aceste condiții, Curtea consideră că durata procedurii litigiate nu corespunde cerinței « termenului rezonabil ». Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1. II. DESPRE ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ART. 6 §§ 1 ȘI 3 d) DIN CONVENȚIE

Invocând art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că a fost condamnat pe baza declarațiilor făcute de martori în cursul anchetei preliminare, declarații care nu au putut, la nici o etapă a procedurii, fi examinate nici de reclamant nici de autoritățile judiciare. Se plânge, de asemenea, de faptul că curtea de apel și Curtea de Casație nu și-au motivat suficient deciziile. Art. 6 § 3d) prevede: « Orice persoană acuzată are dreptul, în special, la: d) să confrunte sau să facă confruntat cu martorii acuzării și să obțină citarea și interogarea martorilor din partea apărării în aceleași condiții cu martorii acuzării. » A. Asupra admisibilității

Guvernul susține defectul epuizării căilor de atac interne. Subliniază că, la nici o etapă a procedurii, în fața tribunalului coreccional și curții de apel, reclamantul nu s-a plâns de neconfrontarea sa cu martorii oculari. În recursul în casație, s-a bazat doar pe absența unei motivări specifice și detaliate și pe aprecierea eronată a elementelor de probă și a revendicărilor sale. Guvernul se prevalează de decizia Curții în cauza Kontos c. Grecia ((decizie) nr. 18933/03, 26 mai 2005) și o invită să ia aceeași decizie în speță, cu atât mai mult cu cât încălcarea pretinsă privește declarațiile care au fost apreciate în conjuncție cu alte elemente de probă.

Reclamantul răspunde că abordarea guvernului este foarte formalista.

Curtea amintește că art. 35 § 1 din Convenție trebuie aplicat cu o oarecare flexibilitate și fără formalism excesiv (Cardot c. Franța, 19 martie 1991, § 34, seria A nr. 200).

Or, reclamantul nu a omis să sublinieze în fața Curții de Casație că judecătorii de apel nu și-au motivat suficient decizia, că sentința era fondată doar pe declarațiile făcute, în ancheta preliminară, de cei doi muncitori pakistanezi care nu au putut fi interogați, la nici o etapă a procedurii, de el însuși sau de autoritățile judiciare (pentru a putea controla credibilitatea lor). A subliniat, de asemenea, că curtea de apel nu explicase de ce aceste declarații au fost considerate ca având mai mult greutate decât declarațiile altor martori ai acuzării examinați de curte și ale căror declarații erau diametral opuse celor ai așa-ziși martori oculari.

Prin urmare, a atras atenția înaltei jurisdicții asupra neasultării celor doi martori. Fără a se baza în termeni exacți pe Convenție, a tras din dreptul intern al țării sale argumente care echivalau a denunța, în esență, o atingere a drepturilor garantate de art. 6 § 3d); a dat ocazie Curții de Casație de a corija încălcarea pretinsă, în conformitate cu scopul art. 35 § 1. Prin urmare, Curtea respinge obiecția în cauză. B. Asupra fondului

Guvernul subliniază că reclamantul a fost asistat, la toate etapele procedurii, de avocații săi de alegere și avea cunoștință deplină a dosarului. Atât în fața judecătorului de instrucție cât și în fața tribunalului, a avut posibilitatea de a contrazice acuzațiile aduse împotriva sa și mijloacele de probă în defavoarea sa, inclusiv declarațiile muncitorilor pakistanezi. În plus, la nici o etapă a instruirii sau în cursul procedurii în fața juridicțiilor penale, reclamantul nu a contestat utilizarea ca mijloc de probă a declarațiilor făcute în faza anchetei preliminare. În plus, declarațiile celor doi martori nu au constituit elementul determinant care a dus la condamnarea reclamantului. Ce a jucat un rol determinant a fost imposibilitatea pentru reclamant de a dovedi propriile sale afirmații, aducând alte elemente de probă sau citând martori din partea apărării.

Reclamantul subliniază că a căutat prin toate mijloacele să regăsească cei doi muncitori pakistanezi, ceea ce nu a făcut biroul procurorului din Chalkida. A fost atunci condamnat pe baza mărturiei a două persoane care nu avea identitate cunoscută.

Curtea amintește că elementele de probă trebuie în principiu produse în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unui debate contradictoriu. Acest principiu nu este fără excepții, dar nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; în general, paragrafele 1 și 3 d) ale art. 6 cere acordarea acuzatului o ocazie adecvată și suficientă de a contesta o mărturie a acuzării și de a o interoga pe autor, la momentul depunerii sau mai târziu (vezi Lüdi c. Elvețîa, 15 iunie 1992, § 49, seria A nr. 238, și Van Mechelen și alții c. Țările de Jos, 23 aprilie 1997, § 51, Culegere 1997-III). După cum Curtea a precizat repetat (vezi, printre altele, Isgrò c. Italia, 19 februarie 1991, § 34, seria A nr. 194-A, și Lüdi menționat, § 47), în anumite circumstanțe poate fi necesar, pentru autoritățile judiciare, să recurgă la declarații din faza instruirii pregătitoare. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta asemenea declarații, la momentul în care au fost făcute sau mai târziu, utilizarea lor nu se lovește în sine de art. 6 §§ 1 și 3 d). Rezultă, totuși, că drepturile apărării sunt restricționate în mod incompatibil cu garanțiile art. 6, atunci când o condamnare se bazează, în exclusivitate sau într-o măsură determinantă, pe declarații făcute de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o, nici în faza instruirii nici în cursul dezbaterilor, interoga sau face interogată (A.M. c. Italia, nr. 37019/97, § 25, CEDO 1999-IX, și Saïdi c. Franța, 20 septembrie 1993, §§ 43-44, seria A nr. 261-C).

Curtea observă că în ancheta preliminară dusă de brigada de pompieri în ziua incendiului, reclamantul a fost desemnat ca autorul delictului de doi muncitori în situație neregulementară, lucrând pentru persoana al cărui atelier a fost distrus în incendiu și care s-a prezentat ulterior ca parte civilă în procedura angajată împotriva reclamantului. Citați să se prezinte în fața procurorului din Chalkida și apoi în fața tribunalului coreccional, cei doi muncitori nu s-au prezentat, pentru că nu locuiau (sau mai locuiau) la adresa indicată în declarațiile lor și au rămas nelocalizabili.

Curtea observă că curtea de apel a concluzionat, totuși, că era reclamantul care provocase incendiul. A precizat că circumstanțele de fapt au fost dovedite de declarațiile părții civile și ale martorilor, rapoartele procesului din prima instanță, declarațiile făcute în faza anchetei preliminare de martori oculari, documentele citite și menționate în rapoarte, declarația acuzatului și întreaga procedură de probe. Curtea de apel a ascultat trei martori, alții decât cei doi muncitori, care depuseseră în ancheta preliminară și care, toti, declaraseră că nu l-au văzut pe reclamant. Reclamantul, la rândul său, susținea că în momentul incendiului se afla într-un alt loc, în urma unei intervenții chirurgicale. Prin urmare, singurul element de fapt care incrimina reclamantul era declarația celor doi muncitori brigăzii de pompieri. Curtea nu vede nici un alt element pe care jurisdicțiile interne s-au putut baza pentru a lua decizia de condamnare și Guvernul nu aduce nici o clarificare în acest sens.

Curtea consideră deci că reclamantul a fost condamnat într-o măsură determinantă, chiar exclusivă, pe baza declarațiilor martorilor acuzării pe care nu le-a putut, la nici o etapă a procedurii, interoga nici face interogați. În sfârșit, Curtea consideră că faptul că reclamantul nu s-a opus în mod explicit citirii declarațiilor celor doi muncitori pakistanezi nu ar putea, în circumstanțele cauzei în care martorii nu erau prezenți, fi considerat o renunțare la dreptul seu de a interoga sau face interogați acești martori (vezi, mutatis mutandis, hotărârile Vozhigov c. Rusia, nr. 5953/02, 26 aprilie 2007, § 57 și Polufakin și Chernyshev c. Rusia, nr. 30997/02, 25 septembrie 2008, §§ 200-202).

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 3d) din Convenție.

Cât privește grieful privind motivarea insuficientă a deciziilor judiciare, Curtea consideră că se confundă cu cel tratat sub unghiul art. 6 § 3d) și că nu trebuie să-l examineze separat. III.

Reclamantul cere o indemnizație de 15 000 euro (EUR) pentru depășirea termenului rezonabil, 25 000 EUR pentru încălcarea pretinsă referitoare la motivarea insuficientă a deciziilor judiciare și 25 000 EUR pentru cea derivată din art. 6 § 3d).

În primul rând, Guvernul subliniază că prețurile reclamantului sunt vagi. Dacă Curtea ar constata o depășire a termenului rezonabil, Guvernul spune că este gata să verse 2 000 EUR. În plus, Guvernul subliniază că în caz de constatare a încălcării art. 6 § 3d), reclamantul poate cere redeschiderea procedurii conform art. 525 din Codul de Procedură Penală, ceea ce constituie o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea observă că art. 525 § 1 din Codul de Procedură Penală (vezi §17 mai sus) oferă posibilitatea pentru reclamant de a cere redeschiderea procedurii ca urmare a unei constatări de încălcare pronunțate de Curtea. Cu toate acestea, ea consideră că în speță, reclamantul a suferit un prejudiciu moral certă. Statuând în echitate, îi acordă 3 500 EUR, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlul de impozit. B. Cheltuieli și costuri

Pentru cheltuieli și costuri, reclamantul cere 8 000 EUR pentru cele referitoare la procedura internă și 3 000 EUR pentru cele în fața Curții.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și costurilor sub titlul art. 41 presupune că sunt stabilite realitatea, necesitatea și, de asemenea, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).

Curtea observă, cu Guvernul, că prețurile reclamantului sub titlul cheltuielilor și costurilor nu sunt însoțite de justificative necesare. Prin urmare, cererea sa trebuie respinsă. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră potrivit a calca rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii facilitâții de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție privind durata procedurii; 3. Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 3d) din Convenție și că nu este necesar să se pronunțe asupra grieful privind motivarea insuficientă a deciziilor judiciare derivat din art. 6 § 1; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, 3 500 EUR (trei mii cinci sute euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlul de impozit; b) că din data expirării termenului menționat și până la versare, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a facilitâții de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 30 aprilie 2009, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 25109/07) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Konstantinos Tsotsos (« le requérant »), a saisi la Cour le 30 mai 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es S. Theodoropoulos et G. Theodoropoulos, avocats à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. G. Kanellopoulos, conseiller auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M me S. Trekli, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le requérant alléguait en particulier une violation des articles 6 § 1 (délai raisonnable) et 6 § 3d).

Le 20 mai 2008, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la Chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le requérant est agriculteur et propriétaire d’un terrain au lieu-dit Pei Dokou à Chalkida. Le 14 juillet 1999, un incendie qui se déclara à cet endroit fut maîtrisé par les voisins et les pompiers, mais après avoir détruit complètement un atelier de recyclage de papier appartenant à I.Z.

Le même jour, la brigade des pompiers de Chalkida mena une enquête préliminaire et interrogea des témoins afin d’identifier les causes et les responsables de l’incendie. Elle interrogea dix témoins, dont le requérant ainsi que deux ouvriers pakistanais en situation irrégulière qui travaillaient à l’atelier, et qui se déclarèrent témoins de la présence du requérant sur les lieux au moment de l’incendie. L’un d’eux affirma même avoir vu le requérant faire un feu dans la parcelle voisine. Les deux ouvriers ne parlant pas le grec témoignèrent avec l’aide d’un interprète, lui aussi ressortissant pakistanais. Selon le requérant, et nonobstant le fait que les trois Pakistanais déclarèrent être musulmans, ils ont prêté serment sur la Bible.

Le 26 août 1999, le procureur de Chalkida ouvrit une enquête. Les témoins pakistanais furent cités à comparaître mais ne se présentèrent pas. La citation fut d’abord envoyée à l’adresse déclarée lors de l’enquête préliminaire et, comme ils étaient introuvables, la citation fut notifiée selon les modalités applicables aux personnes à l’adresse inconnue. Les démarches entreprises ultérieurement par le requérant lui-même pour les localiser, en écrivant à la préfecture, à la police, à la Sécurité sociale et au ministère du Travail, n’aboutirent pas.

Le 5 octobre 2000, le procureur décida de poursuivre le requérant du chef d’incendie criminel par négligence et le renvoya devant le tribunal correctionnel de Chalkida. Le requérant reçut la citation à comparaître le 28 août 2002.

L’audience, initialement fixée au 6 novembre 2002, fut ajournée au 7 mai 2003 pour des motifs liés à l’horaire de travail du greffe. A cette date, elle fut reportée à nouveau pour permettre la citation de certains témoins. L’audience se tint le 28 janvier 2004. Le tribunal correctionnel condamna le requérant à une peine de quinze mois d’emprisonnement. Il constata que celui ‑ ci avait allumé un feu pour brûler des roseaux sur son terrain, provoquant ainsi un incendie qui détruisit des cultures situées sur des terrains limitrophes ainsi que l’atelier d’I.Z.

Les ouvriers pakistanais ne comparurent pas alors qu’ils avaient été cités. I.Z., lors de sa déposition, indiqua qu’il n’était pas présent sur les lieux et n’avait pas vu le requérant, mais que ses ouvriers l’avaient informé que ce dernier avait mis le feu.

Le requérant interjeta appel contre ce jugement devant la cour d’appel d’Athènes.

Le 21 juin 2005, la cour d’appel débouta le requérant. Elle entendit trois témoins de l’accusation, qui tous déclarèrent ne pas avoir vu le requérant. L’un des trois ajouta que, si le requérant avait été là au moment de l’incendie, il l’aurait sûrement vu. Lecture fut donnée à l’audience des témoignages des deux ouvriers pakistanais et de leur interprète. Le requérant soutint qu’il n’était pas sur les lieux quand l’incendie s’est déclaré. Il affirma qu’il était à un autre endroit, suite à une opération, et que lorsqu’il arriva sur les lieux, l’incendie avait été maîtrisé.

La cour d’appel condamna le requérant à une peine de douze mois d’emprisonnement avec un sursis de trois ans, par les motifs suivants : « Les circonstances de fait ci-dessous ont été prouvées par la déposition faite sans serment par la partie civile, par les dépositions des témoins à charge examinés sous serment par cette cour, les comptes rendus du procès de première instance dont lecture fut donnée, des dépositions faites au stade de l’enquête préliminaire par les témoins oculaires qui sont actuellement absents , les documents lus et mentionnés aux comptes rendus, la déposition de l’accusé et toute la procédure de preuves : le 14 juillet 1999, l’accusé, faute d’attention dont il devait et pouvait faire preuve, a provoqué une incendie après avoir allumé le feu sur son terrain (...) pour brûler des roseaux, sans créer une zone coupe-feu. (...) Par la suite, le feu a été étendu à l’atelier de recyclage de papier appartenant à [I.Z.] qui a été détruit. Un danger a été causé par le comportement négligeant de l’accusé qui doit être déclaré coupable. Son allégation selon laquelle celui-ci n’avait aucun rapport avec l’incendie n’a pas été prouvée par un moyen de preuve quelconque. »

Le 9 novembre 2005, le requérant se pourvut en cassation. Il reprochait à la cour d’appel de ne pas avoir motivé suffisamment sa décision, qui comportait des lacunes et des contradictions. Il soutenait qu’aucun des témoins de l’accusation ayant déposé à l’audience n’avait affirmé l’avoir vu sur les lieux. La condamnation était uniquement fondée sur les dépositions faites lors de l’enquête préliminaire par les deux ouvriers pakistanais qui n’avaient pu être interrogés, à aucun stade de la procédure, ni par lui ni par les autorités judiciaires et, qu’ainsi, celles-ci n’avaient pas pu en contrôler la crédibilité. La cour d’appel avait admis que ceux-ci étaient des témoins oculaires alors que personne ne pouvait assurer qu’ils étaient bien présents sur les lieux. La cour d’appel n’avait pas expliqué pourquoi ces déclarations avaient été considérées comme ayant plus de poids que celles d’autres témoins de l’accusation examinées par la cour, et dont les dépositions étaient diamétralement opposées à celles des soi-disant témoins oculaires.

Par un arrêt du 22 février 2007, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Elle réitéra les constats de la cour d’appel et conclut que le grief du requérant tiré du défaut de motivation était non fondé. Quant aux autres allégations du requérant, relatives à l’appréciation erronée des moyens de preuve, elles auraient dû être aussi rejetées pour irrecevabilité du fait qu’elles étaient dirigées contre le pouvoir d’appréciation des juges du fond qui ne pouvait pas être contrôlé en cassation. II.

Le requérant se plaint de la durée de la procédure devant les juridictions pénales. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention dont la partie pertinente se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient qu’une durée totale de sept ans et deux mois environ (c’est-à-dire à partir de la fin 1999, lorsque le requérant a été invité à soumettre ses moyens en défense, jusqu’au 22 février 2007, date à laquelle la Cour de cassation a rendu son arrêt) n’est pas excessive. Quant à la procédure devant le tribunal correctionnel, elle n’a duré qu’un an, deux mois et quinze jours. Le Gouvernement souligne également que le requérant était en liberté pendant toute cette période.

Le requérant soutient que la procédure litigieuse, qui a duré sept ans et demi, ne saurait être considérée comme raisonnable.

La période à prendre en compte a débuté le 14 juillet 1999, avec l’interrogatoire du requérant par la brigade des pompiers dans le cadre de l’enquête préliminaire relative à l’incendie, et s’est terminée le 22 février 2007, avec l’arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré sept ans et sept mois environ pour trois degrés de juridiction.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

La Cour note que si la procédure a duré, dans son intégralité, sept ans et sept mois, elle est restée pendante pour une période de trois ans et quatre mois environ devant le tribunal correctionnel. Etant donné que le requérant a été renvoyé en jugement le 5 octobre 2000, l’audience n’a été fixée que pour le 6 novembre 2002, soit deux ans plus tard et, à cette date, elle a été reportée pour des motifs étrangers au comportement du requérant. Le tribunal a rendu son jugement le 28 janvier 2004. Dans ces conditions, la Cour estime que la durée de procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 §§ 1 ET 3 d) DE LA CONVENTION

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, le requérant se plaint du fait qu’il a été condamné sur la base des dépositions faites par des témoins durant l’enquête préliminaire, dépositions qui n’ont, à aucun stade de la procédure, pu être examinées ni par le requérant ni par les autorités judiciaires. Il se plaint également du fait que la cour d’appel et la Cour de cassation n’aient pas suffisamment motivé leurs décisions. L’article 6 § 3d) dispose : « Tout accusé a droit notamment à : d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il souligne qu’à aucun moment de la procédure, devant le tribunal correctionnel et la cour d’appel, le requérant ne s’est plaint de sa non confrontation avec les témoins oculaires. Dans son pourvoi en cassation, il s’est uniquement fondé sur l’absence de motivation spécifique et détaillée et sur l’appréciation erronée des éléments de preuve et de ses allégations. Le Gouvernement se prévaut de la décision de la Cour dans l’affaire Kontos c. Grèce ((déc.) n o 18933/03, 26 mai 2005) et l’invite à prendre la même décision en l’espèce, d’autant plus que la violation alléguée concerne des dépositions qui ont été appréciées conjointement avec d’autres éléments de preuve.

Le requérant rétorque que l’approche du gouvernement est très formaliste.

La Cour rappelle que l’article 35 § 1 de la Convention doit s’appliquer avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif ( Cardot c. France , 19 mars 1991, § 34, série A n o 200).

Or le requérant n’a pas manqué de souligner devant la Cour de cassation que les juges d’appel n’avaient pas suffisamment motivé leur décision, que la condamnation était uniquement fondée sur les dépositions faites, lors de l’enquête préliminaire, par les deux ouvriers pakistanais qui n’avaient pu être interrogés, à aucun stade de la procédure, par lui-même ou par les autorités judiciaires (afin que celles-ci puissent en contrôler la crédibilité). Il souligna également que la cour d’appel n’avait pas expliqué pourquoi ces dépositions avaient été considérées comme ayant plus de poids que celles d’autres témoins de l’accusation examinées par la cour et dont les dépositions étaient diamétralement opposées à celles des soi-disant témoins oculaires.

Il rendit ainsi la haute juridiction attentive à la non audition des deux témoins. Sans s’appuyer en termes exprès sur la Convention, il puisa dans le droit interne de son pays des arguments qui équivalaient à dénoncer, en substance, une atteinte aux droits garantis par l’article 6 § 3d) ; il donna à la Cour de cassation l’occasion de redresser la violation alléguée, conformément à la finalité de l’article 35 § 1. Partant, la Cour rejette l’objection dont il s’agit. B. Sur le fond

Le Gouvernement souligne que le requérant a été assisté, à tous les stades de la procédure, par des avocats de son choix et avait une connaissance complète du dossier. Tant devant le juge d’instruction que devant le tribunal, il a eu la possibilité de contredire les accusations portées contre lui et les moyens de preuve à son détriment, y compris les dépositions des ouvriers pakistanais. De plus, à aucun moment au stade de l’instruction ou lors de la procédure devant les juridictions pénales, le requérant n’a contesté l’utilisation comme moyen de preuve des dépositions faites au stade de l’enquête préliminaire. En outre, les dépositions des deux témoins n’ont pas constitué l’élément déterminant ayant conduit à la condamnation du requérant. Ce qui a joué un rôle déterminant, c’était l’impossibilité du requérant de prouver ses propres allégations, en apportant d’autres éléments de preuve ou en citant des témoins à décharge.

Le requérant souligne qu’il a cherché par tous les moyens à retrouver les deux ouvriers pakistanais, ce que n’a pas fait le bureau du procureur de Chalkida. Il a alors été condamné sur la base de témoignages de deux personnes n’ayant pas d’identité connue.

La Cour rappelle que l es éléments de preuve doivent en principe être produits devant l’accusé en audience publique, en vue d’un débat contradictoire. Ce principe ne va pas sans exceptions, mais on ne peut les accepter que sous réserve des droits de la défense ; en règle générale, les paragraphes 1 et 3 d) de l’article 6 commandent d’accorder à l’accusé une occasion adéquate et suffisante de contester un témoignage à charge et d’en interroger l’auteur, au moment de la déposition ou plus tard (voir Lüdi c. Suisse , 15 juin 1992, § 49, série A n o 238, et Van Mechelen et autres c. Pays-Bas , 23 avril 1997, § 51, Recueil 1997-III). Comme la Cour l’a précisé à plusieurs reprises (voir, entre autres, Isgrò c. Italie , 19 février 1991, § 34, série A n o 194-A, et Lüdi précité, § 47), dans certaines circonstances il peut s’avérer nécessaire, pour les autorités judiciaires, d’avoir recours à des dépositions remontant à la phase de l’instruction préparatoire. Si l’accusé a eu une occasion adéquate et suffisante de contester pareilles dépositions, au moment où elles sont faites ou plus tard, leur utilisation ne se heurte pas en soi à l’article 6 §§ 1 et 3 d). Il s’ensuit, cependant, que les droits de la défense sont restreints de manière incompatible avec les garanties de l’article 6 lorsqu’une condamnation se fonde, uniquement ou dans une mesure déterminante, sur des dépositions faites par une personne que l’accusé n’a pu, ni au stade de l’instruction ni pendant les débats, interroger ou faire interroger ( A.M. c. Italie , n o 37019/97, § 25, CEDH 1999-IX, et Saïdi c. France , 20 septembre 1993, §§ 43-44, série A n o 261-C ).

La Cour relève que lors de l’enquête préliminaire menée par la brigade des pompiers le jour de l’incendie, le requérant a été désigné comme l’auteur du délit par deux ouvriers en situation irrégulière, travaillant pour le compte de la personne dont l’atelier a été détruit dans l’incendie et qui s’est ultérieurement portée partie civile dans la procédure engagée contre le requérant. Cités à comparaître devant le procureur de Chalkida puis devant le tribunal correctionnel, les deux ouvriers ne se sont pas présentés, car ils n’habitaient pas (ou plus) à l’adresse indiquée dans leurs dépositions et restèrent introuvables.

La Cour note que la cour d’appel a conclu cependant que c’était le requérant qui avait provoqué l’incendie. Elle a précisé que les circonstances de fait avaient été prouvées par les dépositions de la partie civile et des témoins, les comptes rendus du procès de première instance, les dépositions faites au stade de l’enquête préliminaire par les témoins oculaires, les documents lus et mentionnés aux comptes rendus, la déposition de l’accusé et toute la procédure de preuves. La cour d’appel a entendu trois témoins, autres que les deux ouvriers, qui avaient déposé lors de l’enquête préliminaire et qui, tous, avaient déclaré ne pas avoir vu le requérant. Le requérant, pour sa part, soutenait qu’au moment de l’incendie il séjournait à un autre endroit, suite à une opération qu’il avait subie. Dès lors, le seul élément de fait qui incriminait le requérant était la déposition des deux ouvriers à la brigade des pompiers. La Cour n’aperçoit pas d’autre élément sur lequel les juridictions internes ont pu se fonder pour prendre leur décision de condamnation et le Gouvernement n’apporte aucun éclaircissement à cet égard.

La Cour estime donc que le requérant a été condamné dans une mesure déterminante, voire exclusive, sur la base des déclarations de témoins à charge qu’il n’a pu, à aucun stade de la procédure, interroger ni faire interroger. Enfin, la Cour considère que le fait que le requérant ne s’est pas opposé explicitement à la lecture des dépositions de deux ouvriers pakistanais ne saurait, dans les circonstances de la cause où les témoins n’étaient pas présents, être considéré comme une renonciation à son droit d’interroger ou faire interroger ces témoins (voir, mutatis mutandis, les arrêts Vozhigov c. Russie , n o 5953/02, 26 avril 2007, § 57 et Polufakin et Chernyshev c. Russie , n o 30997/02, 25 septembre 2008, §§ 200-202).

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 3d) de la Convention.

Quant au grief tiré de la motivation insuffisante des décisions judiciaires, la Cour considère qu’il se confond avec celui traité sous l’angle de l’article 6 § 3d) et qu’elle n’a pas à l’examiner séparément. III.

Le requérant réclame une indemnité de 15 000 euros (EUR) pour le dépassement du délai raisonnable, 25 000 EUR pour la violation alléguée relative à la motivation insuffisante des décisions judiciaires et 25 000 EUR pour celle tirée de l’article 6 § 3d).

En premier lieu, le Gouvernement souligne que les prétentions du requérant sont vagues. Si la Cour devait constater un dépassement du délai raisonnable, le Gouvernement se dit prêt de verser 2 000 EUR. En outre, le Gouvernement souligne qu’en cas de constat de violation de l’article 6 § 3d), le requérant peut demander la réouverture de la procédure en application de l’article 525 du code de procédure pénale, ce qui constitue une satisfaction équitable suffisante.

La Cour note que l’article 525 § 1 du code de procédure pénale (voir paragraphe 17 ci-dessus) offre la possibilité au requérant de demander la réouverture de la procédure suite à un constat de violation prononcé par la Cour. Toutefois, elle considère qu’en l’espèce, le requérant a subi un dommage moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 3 500 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. B. Frais et dépens

Pour les frais et dépens, le requérant demande 8 000 EUR pour ceux afférents à la procédure interne et 3 000 EUR pour ceux devant la Cour.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

La Cour observe, avec le Gouvernement, que les prétentions du requérant au titre des frais et dépens ne sont pas accompagnées des justificatifs nécessaires. Il convient donc d’écarter sa demande. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention quant à la durée de la procédure ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 3d) de la Convention et qu’il n’est pas nécessaire de statuer sur le grief relatif à la motivation insuffisante des décisions judiciaires tiré de l’article 6 § 1 ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 500 EUR (trois mille cinq cents euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 avril 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente