Roubies împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 22525/07) îndreptată împotriva Republicii Eleniene și pe care un cetățean al acestui stat, d-l Nikolaos Roubies («reclamantul»), a sesizat Curtea pe 24 mai 2007 în vertu articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de doamna K. Taoulas, avocat la Katerini. Guvernul grec («Guvernul») este reprezentat delegații agentului acestuia, d-l K. Georgiadis, asasor la Consiliul Juridic Statului, și doamna S. Alexandridou, auditor la Consiliul Juridic Statului.

Reclamantul susținea în particular o depășire a «termenului rezonabil» și o încălcare a dreptului seu la acces la tribunal (art. 6 § 1 din Convenție).

Pe 8 iulie 2008, președinta primei secțiuni decideîcomunicarea cererei Guvernului. Cum permite art. 29 § 3 din Convenție, de asemenea s-a decis ca Camera se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. PE FOND I.

Printr-un testament din 19 iunie 1987, tatăl reclamantului i-a legat în indiviziune un teren agricol de 850 m² și o parte dintr-un alt teren. Leluidasseîcea mai mare parte patrimoniului sorului reclamantului. În testament, tatăl reclamantului indica că susținuse financiar acesta dând-i bani și alt teren agricol.

Estimând că nu avuseseînici măcar rezerva succesorală ce-i revenea (și care, conform articolului 1825 din codul civil, constă în jumătate din porțiunea succesorală ab intestat), reclamantul sesizeîpe 29 decembrie 1992, tribunalul de mare instanță Katerini cu acțiune tendând recovrare rezerva succesorală legală, și anume 41,2% din șapte bunuri imobiliare. Reclamantul a solicitat de asemenea 10.047.609 drahme ca indemnizare pentru prejudiciul suferit din cauza utilizării de către soră a porțiunii patrimonial ce-i revenea.

Ședința, inițial fixată pe 16 decembrie 1993, furipurtată, la cerere pârâtului, pe 3 noiembrie 1994. Printr-o hotărâre din 16 februarie 1995, tribunalul amână procedura și ordona reclamantului faîestablit certificat de percepetor Katerini.

O nouă ședință loc pe 25 aprilie 1996. Printr-o hotărâre din 15 iulie 1996, tribunalul ordona măsuri de instruire suplimentare, în special audiera patru martori, care a început pe 16 decembrie 1996, cu apariția lor în fața judecătorului de instrucție, și s-a sfârșit pe 8 februarie 1999.

O nouă ședință furiîfixată pe 28 ianuarie 1999, dar furiîamânată, la cerere pârâtului, pe 23 septembrie 1999, apoi pe 27 ianuarie 2000.

Pe 31 mai 2000, tribunalul ordona o expertiză al cărui obiect era calcula valoare patrimonial de moștenit.

Expertiza fuîdepozitată pe 15 ianuarie 2002. Ședința, fixată pe 13 iunie 2002, fuîamânată pe 17 februarie 2003, la cerere pârâtului.

Printr-o sentință din 23 iunie 2003, tribunalul respinge acțiunea reclamantului considerând că rezerva succesorală era acoperit de o sumă de bani considerabilă, precum și de două terenuri, una situată la locul-zis «Alexandri» și cealaltă având obiectul unei donații în viață tatălui reclamantului, la locul-zis «Dribina».

Pe 26 noiembrie 2003, reclamantul apelează această sentință la curtea de apel Thessalonice, invocând în particular că nu avuseseînici o posesiune terenul zis «Alexandri». Capitolul I observații, intitulat «depun și mă bazez pe», enumera o listă de treizeci și cinci documente din care următoarele trei: un protocol expulzare administrativă reclamantului luat prefectul Pieria, un document prefecturii Pieria, o hartă topografică dovedind terenul litigios era parte domeniu public forestier și un document primăriei Poron Pieria denunțând reclamantul la Hotărârea agricultură pentru posesiune arbitrară terenul.

Ședința curtea de apel loc pe 7 mai 2004.

Printr-o hotărâre din 13 iulie 2004, curtea de apel confirmare sentința precității. Ea respinge argumentele bazate pe absența posesiune terenul «Alexandri», estimând în special că terenul litigios era proprietatea defunctului pe care acesta exercita acte legate la posesiune cum ar fi cultura de măslini.

Pe 11 octombrie 2004, reclamantul se puîîn casație. El ridica mai mulți mijloace în casație. Printre altele, reclamantul sublinia în recursul seu că curtea de apel conchisuseîgresit că acesta poseda terenul la locul-zis «Alexandri», că procedă la acte legate dreptu proprietate, cum ar fi cultura de măslini, și că terenul era parte patrimonial de moștenit.

Reclamantul completaîdosarul, cu toți documentele cerute, pe 13 ianuarie 2005 și ședința loc pe 4 octombrie 2006.

Printr-o hotărâre din 20 decembrie 2006, Curtea de Casație respinge toți mijloace casație reclamantului și în special doi din aceștia ca «vagi». Ea consideraî în particular, pe de-o parte, că reclamantul nu menționa în aceștia extrase relevante hotărârii curții de apel cu privire la natura forestieră sau nu terenul la locul-zis «Alexandri» și, pe de altă parte, că omisesseîindica, conform dispozițiile art. 559 § 11 din codul de procedură civilă, că bazaseîpe cei trei documente (susmenționat) depuse curtea de apel dovedi, că în realitate, terenul era parte domeniu public forestier și nu-i aparținea prin urmare. II.

Conform jurisprudenței Curții de Casație, recursul în casație trebuie indica regula de fond censoare a fi fost violată, preciza în ce constă eroarea juridică susținut, cu alte cuvinte unde se găsește violație presupuse a fi fost comisă în interpretarea sau aplicare a regulei în cauză, și de asemenea comporta expunere faptele pe care curtea de apel bazaseîrespinge recursul (Curtea de Casație, nr. 372/2002, 388/2002). PE DREPT I.

Reclamantul susține că durata procedurii încălcare principiu «termen rezonabil» așa cum prevede art. 6 § 1 din Convenție, redactat în felul următor: «Orice persoană drept ca cauza sa fie judecată (...) în termen rezonabil, de tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestații privind drepturile și obligații de caracter civil (...)»

Perioada iau în considerare a început pe 29 decembrie 1992, cu sesizarea tribunalul de mare instanță Katerini, și a luat sfârșit pe 20 decembrie 2006, cu hotărârea Curții de Casație. Ea durat prin urmare paisprezece ani pentru trei grade de jurisdicție. 1. Privind admisibilitatea

Curtea constată că grievul nu este manifestă lipsă de temei în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea observă de altfel că nu se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. 2. Pe fond

Guvernul subliniază că era vorba în speță o procedură civilă reglementată prin principiu de dispositiv, în vertu căruia inițiativa pentru avansarea procedurii aparține părților. El precizează că din cauza naturii cauzei, procedura în prima instanță a dat loc la trei hotărâri înainte-zis drept pentru strânge elemente de probă suplimentare, ordona o expertiză și interoga martori. Numeroase amânări erau imputabile părților și nu tribunalul. În apel, procedura s-a desfășurat o perioadă foarte scurtă fără nici o amânare. Cât privește procedura casație, reclamantul formă recursul cincisprezece luni după pronunțare hotărârii curții de apel.

Reclamantul susține că tribunalul de mare instanță ar fi putut evita ordona producere certificat de percepetor și ar fi trebuit cere în același timp expertiza și examen martori. Amânările ședintei în fața acestei jurisdicții cerute de pârâtul și acordate de tribunal, în vertu unei practici judiciare foarte critică. În sfârșit, reclamantul subliniază că formă recursul în termen din trei luni după hotărârea curții de apel, și nu în termen din cincisprezece luni cum pretinde Guvernul.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și având în vedere criterii consacrate jurisprudența, în particular complexitate cauzei, comportament reclamanți și cel al autorităților competente, precum și enjeu litigiu pentru interesați (a se vedea, printre numeroase altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea observă de la bun început că o perioada totală de paisprezece ani pentru trei grade de jurisdicție este o perioada foarte lungă. Ea observă în special că singura procedură în fața tribunalul de prima instanță durată zece ani și șase luni aproximativ. Este adevărat că tribunalul trebuia pronunța trei hotărâri înainte-zis drept, dar prima intervenit mai mult doi ani după ce acțiunea angajată și altele pronunțate la date distanțate. De asemenea, trebuie douăzeci și șase luni obținere depozițiile patru martori. Amânările ședintei, cerute de pârâtul și întotdeauna acordate de tribunal, prelungit procedura douăzeci și trei luni suplimentare. În sfârșit, în fața curții de casație, atunci când dosarul complet de la 13 ianuarie 2005, ședința fixată douăzeci și doi luni mai târziu, și anume 4 octombrie 2006.

Având în vedere ansamblul circumstanțelor cauzei, Curtea nu poate judeca «rezonabil» lapsul timp decurs în speță.

Prin urmare, a existat încălcare art. 6 § 1 din Convenție. B. Acces la tribunal

Reclamantul se plânge o încălcare dreptului seu la acces tribunal, din cauza respingerii anumiți mijloace casație pentru motive pur formale. Invocă art. 6 § 1 din care partea relevantă dispune: «Orice persoană drept ca cauza sa fie judecată (...) de tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestații privind drepturile și obligații de caracter civil (...)» 1. Privind admisibilitatea

Curtea constată că grievul nu este manifestă lipsă de temei în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea observă de altfel că nu se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. 2. Pe fond a) Argumentele părților

Guvernul susține că obligație indică în recursul circumstanțele de fapt cum au fost stabilite de jurisdicțiile de fond, nu poate fi considerată o limitare dreptul la acces tribunal, dar constituie o condiție fundamentală a admisibilității mijloace casație, luând în considerare natura și specificitate a controlul operat în casație. Obligație este cristalizată de jurisprudența a formării plenare a Curții de Casație și cu totul cunoscută jurești și avocați. Examen de birou de Curtea de Casație a respectării condițiilor de admisibilitate și respinge recursul caz a ne-respectării este conform jurisprudența Curții.

Guvernul subliniază că în vertu art. 559 § 11 din codul de procedură civilă, părți la procedură trebuie nu doar depună mijloace de probă sau documente, dar trebuie de asemenea indica că se bazează pe acestea. Dosarul depus de părți poate include zeci din documente. Curtea de Casație examinează doar acelea care părți menționează în observații. Se ocupă deloc cu altele. Guvernul concluzionează că presupunând chiar că existat o oarecare restricție dreptul la acces, aceasta urmăreau o scop legitim: asigura securitate juridică care nu există doar în favoarea părților.

Reclamantul susține că Guvernul livreazăîun expune confuz din argumentele teoretice și nu dă nici o explicație convingătoare asupra motivelor pentru care mijloace casație au fost respinse ca fiind vagi. El subliniază că depusesseînumai în fața curții de apel documente oficiale dovedi natura forestieră terenul litigios, dar precizasseîse prevala. Cu toate acestea, Curtea de Casație respinge mijlocu pentru nu indicasseîîn recursul se bazasseîpe aceste documente. Dar, indicare nu era prin urmare necesară pentru merge de sine că în materie documente, depunerea acestora la tribunal de către părți se fac în scopul invoca în sprijin al alegerile lor. b) Apreciere a Curții i. Principii generale

Curtea reamintește jurisprudența constantă conform căreia nu are sarcina se substituie jurisdicțiile interne. Este la primul rând autoritățile naționale, în special curți și tribunale, care incumbă interpreter legislația internă (a se vedea, printre numeroase altele, García Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II). De altfel, «drept la tribunal», din care drept la acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează limitări implicit admise, în special cu privire la condițiile de admisibilitate a unui recurs, pentru apelează prin natura sa mesmo o reglementare de către Statul, care se bucură în acest sens o anumita marja de apreciere. Cu toate acestea, limitări nu pot restrânge accesul deschis unui justiciabil în manieră sau în punct cum drept la tribunal s-ar găsi atingere în substanța chiar; în sfârșit, nu se conciliază cu art. 6 § 1 cum tind la un scop legitim și dacă există o raport rezonabil de proporționalitate între mijloace folosite și scop vizat (a se vedea, printre numeroase altele, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, 19 februarie 1998, § 34, Recueil des arrêts et décisions 1998–I). De fapt, drept la acces tribunal s-ar găsi atingere atunci când reglementare înceteazăîservi scopuri a de securitate juridică și de bună administrare justiție și constituie o fel de barier care împiedică justiciabil vedea litigiu rezolvat pe fond de jurisdicție competentă.

Curtea reamintește de altfel că art. 6 din Convenție nu supune statele contractante crea curți de apel sau casație (a se vedea, în particular, Delcourt c. Belgia, 17 ianuarie 1970, §§ 25-26, seria A nr. 11). Cu toate acestea, dacă asemenea jurisdicții există, garanții art. 6 trebuie fi respectate, în special în măsura în care asigură plângători un drept efectiv la acces tribunale pentru face statua asupra contestații relative la «drepturile și obligații de caracter civil» (a se vedea, printre altele, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, 19 decembrie 1997, § 37, Recueil 1997-VIII). De altfel, compatibilitate a limitări prevăzute de dreptul intern cu drept la acces tribunal recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție depinde din particularități a procedurii în cauză și trebuie lua în considerare ansamblul procedul mers în ordinul juridic intern și, de exemplu, rol pe care a jucat-o Curtea supremă, condițiilor de admisibilitate a unui recurs în casație putând fi mai riguroase decât pentru un apel (Khalfaoui c. Franța, nr. 34791/97, CEDO 1999-IX).

Curtea reamintește în sfârșit că reglementarea relativ la formalități pentru forma un recurs viza asigura bună administrare justiție și respectare, în particular, a principiu a securității juridice și că interesații trebuie aștepta ca regulile aplicabile (Miragall Escolano și alții c. Spania, nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDO 2000-I).

Aceasta fiind, Curtea conchisuseîîn mai multe rânduri că aplicare de către jurisdicțiile interne a formalități respects pentru forma un recurs susceptibil violeazăîdrept la acces tribunal. Se întâmplă să atunci când interpretare de prea formalista a legalității ordinare făcut o jurisdicție împiedică, de fapt, examen pe fond recursul exercitat de interesatul (Běleš și alții c. Republica Cehă, nr. 47273/99, § 69, CEDO 2002-IX; Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, nr. 46129/99, § 55, CEDO 2002-IX). ii. Aplicare în speță a principii susmenționat

Curtea observă, pe de-o parte, că Curtea de Casație respinge, ca fiind vag, mijlocu tras de aplicare eronată a legii și a unui defect de motivare specifică și detaliată cu privire la întrebarea a naturii terenul, pentru reclamantul nu indica în recursul motivele care au determinat curtea de apel hotărî cum a făcut. Cu toate acestea, rezultă din hotărârea curții de apel că aceasta constaîaseî pentru respinge apelul reclamantului și alegația conform căreia terenul litigios era parte domeniu public, că defunctul exercita drepturi proprietate pe terenul și acte posesiune cum ar fi cultura de măslini. În recursul seu, reclamantul indica nu doar pagina la care figura acest constat, la baza hotărârii, și numărul linii consacrate de hotărârea acestui subiect, dar dezvolta, pe doi pagini cel puțin, o argumentare furnizată, tendând dovedi imprecizie și lacunele hotărârii pe acest punct. Dar, este greu admita ca alegerile reclamantul în speță erau la acest punct înăbuși de aproximație sau confuzie că ar fi împiedecat judecătorii jurisdicției supreme înțelege și examina.

Pe de altă parte, Curtea observă că Curtea de Casație au de asemenea respinge, ca fiind vag, mijlocu tras de non luare în considerare de către curtea de apel din trei documente oficiale care ar dovedi caracter public terenul litigios, pe motiv că recursul nu preciza dacă reclamantul atrasesseîatenție curții de apel asupra faptului că intenționasseîse prevala pe aceste documente. La acest sens, Curtea constată că capitolul I observații reclamantului în fața curții de apel, intitulat «depun și mă bazez pe», enumera o listă din treizeci și cinci documente din care trei litigioase. Dar, independent de întrebarea dacă reclamantul folosisseîaceste documente în observații și dacă curtea de apel ia în considerare pentru decizia, faptul pentru Curtea de Casație respinge recursul ca vag pentru singur motiv susmenționat relevă a o abordare prea formalistă condițiilor de admisibilitate a recursul exercitat.

De aceea, limitare impusă dreptul la acces reclamantul tribunal nu a fost proporțională scopu de a garanta securitate juridică și bună administrare a justiție.

Prin urmare, a existat încălcare art. 6 § 1 din Convenție pe acest punct. II.

Curtea reamintește că nu are sarcina se substituie jurisdicțiile interne, care incumbă la primul rând interpreter legislația internă (a se vedea hotărârile Bulut c. Austria, 22 februarie 1996, § 29, Recueil 1996-II și, mutatis mutandis, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, 19 februarie 1998, § 33, Recueil 1998-I). Sarcina se limitează verificare decizia litigioasă au fost obținute în respect a garanții enunțate art. 6 din Convenție și nu sunt afectate de arbitrar. Nu poate aprecia ea însăși elementele de fapt care determinat o jurisdicție națională adopta o decizie mai degrabă decât o alta, altfel, s-ar erija în judecător a treia sau a patra instanță și ar nerespecta limitări a misiun (Kemmache c. Franța (nr. 3), 24 noiembrie 1994, § 44, seria A nr. 296-C). În speță, nici un element din dosar nu-i permite concluziona că ar fi manifestă eronat sau arbitrar constat făcut de decizii din tribunale grecești.

Cât privește grievul tras art. 1 din Protocoala nr. 1, Curtea observă pe de-o parte, că nu este prin urmare etajat. Ea reamintește, pe de altă parte, că aparține jurisdicțiilor naționale tranșa a litigii de origine drept privat, cu consecința inevitabilă că una din părți nu putea obținea câștig de cauză. Simplul fapt că instanțe judiciare furnizează un forum tranșa un litigiu între persoane private nu dă naștere a o ingerință a Statului în violate a drepturilor protejate de art. 1 din Protocoala nr. 1 (Questel c. Franța, (decizie), nr. 43275/98, 11 mai 2000; Comisie Europeană a Drepturilor Omului, Kuchar și Stis c. Republica Cehă, (decizie), nr. 37527/97, 21 octombrie 1998).

Prin urmare, această parte a cererei trebuie respinsă ca fiind manifestă lipsă de temei, în aplicare articolele 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul cere suma 142.963 de euro (EUR) pentru prejudiciul material și pierdere potențială rezultând din faptul nu putu exploata bunurile sale în cursul perioada în care cauza era pendintă. Cere de asemenea 20.000 EUR pentru prejudiciul moral relativ la lungimea procedurii și 40.000 EUR pentru acela suferit din cauza încălcare dreptul seu la acces tribunal.

Guvernul estimează că prejudiciul material invocat nu are o legătură de cauzalitate cu încălcări susținut. Cât privește prejudiciul moral, simplu constat a violării sau, la mult, o sumă din 2.000 EUR pentru depășirea termenului rezonabil și din 5.000 EUR pentru încălcare dreptul la acces, constituiîo satisfacție echitabilă suficientă.

Cu privire la prejudiciul material susținut, Curtea estimează că ea nu poate specula pe decizia Curții de Casație dacă aceasta examinat fondul grievuri reclamantului. Nu deci loc acordare reclamantul indemnizație la acest titlu.

Cât privește prejudiciul moral, Curtea estimează că reclamantul vraisemblablement suferit o frustrare din cauza încălcare «termen rezonabil» și dreptul la acces tribunal. Statuând în echitate, cum cere art. 41 din Convenție, Curtea-i acordă 20.000 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă putând fi datorată ca titlu de impozit. B. Frais și drepturi

Pentru onorarii avocat, reclamantul cere 4.900 EUR plus 10% din suma care-i va fi acordată ca titlu prejudiciul suferit.

Guvernul susține că acest montant este excesiv și reclamantul nu submitre justificativele cerute.

Curtea observă, în primul loc, că reclamantul a încheiat cu consilierul un acord privind o parte din onorarii acestuia, care se apropie de un acord de quota litis. Asemenea acorduri, care nu fac naștere obligații doar între avocat și client, nu pot lega Curtea, care trebuie evalua nivelul frais și drepturi rambursate nu doar în raport cu realitate frais susținut, dar și în raport cu caracter rezonabil (Iatridis c. Grecia (Satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, 19 octombrie 2000, § 55).

Curtea observă că reclamantul nu produc o factură avocatul, dar o scrisoare prin care acesta invocă o sumă din 2.450 EUR pentru redactare petiția introductivă acțiune Curt și o sumă din 2.450 EUR pentru redactare observații în răspuns la acelea a Guvernului. Ea face referință de asemenea la un acord oral între ei și privind plată a unui procent din 10% pe suma pe care Curtea ar putea aloca ca titlu prejudiciul.

Curtea estimează că sumele cerute pentru onorarii avocat nu sunt rezonable, luând în considerare printre altele numărul grievuri care dau naștere la un constat violării. Statuând în echitate, cum cere art. 41, Curtea acordă reclamantul 4.000 EUR, plus orice sumă putând fi datorată ca titlu de impozit de acesta. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit a calca rata dobânzi de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară cerere admisibilă cu privire la grievele trase din depășirea «termen rezonabil» și dreptul la acces tribunal și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat încălcare art. 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii; 3. Declară că a existat încălcare art. 6 § 1 din Convenție cu privire la dreptul la acces tribunal; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie versa reclamantul, în decurs din trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, sumele următoare; i. 20.000 EUR (douăzeci de mii de euro), plus orice sumă putând fi datorată ca titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; ii. 4.000 EUR (patru mii de euro), plus orice sumă putând fi datorată ca titlu de impozit de reclamant, pentru frais și drepturi; b) că de la expirarea acestui termen și până plată, aceste sume vor fi majorate a o dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 30 aprilie 2009, în aplicare art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Nina Vajić Grefieria Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 22525/07) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Nikolaos Roubies (« le requérant »), a saisi la Cour le 24 mai 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e K. Taoulas, avocat à Katerini. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. K. Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M me S. Alexandridou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le requérant alléguait en particulier un dépassement du « délai raisonnable » et une violation de son droit d’accès à un tribunal (article 6 § 1 de la Convention).

Le 8 juillet 2008, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la Chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Par un testament du 19 juin 1987, le père du requérant lui légua en indivision un terrain agricole de 850 m² ainsi qu’une partie d’un autre terrain. Il légua la plus grande partie de son patrimoine à la sœur du requérant. Dans le testament, le père du requérant indiquait qu’il avait soutenu financièrement celui-ci en lui donnant de l’argent et un autre terrain agricole.

Estimant qu’il n’avait même pas eu la réserve héréditaire qui lui revenait (et qui, selon l’article 1825 du code civil, consiste en la moitié de la portion héréditaire ab intestat ), le requérant saisit, le 29 décembre 1992, le tribunal de grande instance de Katerini d’une action tendant à recouvrer sa réserve héréditaire légale, à savoir 41,2% de sept biens immeubles. Le requérant réclama également 10 047 609 drachmes à titre d’indemnité pour le dommage subi en raison de l’usage par sa sœur de la portion du patrimoine qui lui revenait.

L’audience, initialement fixée au 16 décembre 1993, fut reportée, à la demande de la partie adverse, au 3 novembre 1994. Par une décision du 16 février 1995, le tribunal ajourna la procédure et ordonna au requérant de faire établir un certificat par le percepteur de Katerini.

Une nouvelle audience eut lieu le 25 avril 1996. Par une décision du 15 juillet 1996, le tribunal ordonna des mesures d’instruction supplémentaires, notamment l’audition de quatre témoins, qui commença le 16 décembre 1996, avec leur comparution devant le juge d’instruction, et prit fin le 8 février 1999.

Une nouvelle audience fut fixée au 28 janvier 1999, mais elle fut reportée, à la demande de la partie adverse, au 23 septembre 1999, puis au 27 janvier 2000.

Le 31 mai 2000, le tribunal ordonna une expertise dont l’objet était de calculer la valeur du patrimoine à hériter.

L’expertise fut déposée le 15 janvier 2002. L’audience, fixée au 13 juin 2002, fut reportée au 17 février 2003, à la demande de la partie adverse.

Par un jugement du 23 juin 2003, le tribunal rejeta l’action du requérant en considérant que sa réserve héréditaire était couverte par une somme d’argent conséquente, ainsi que par deux terrains, l’un situé au lieu ‑ dit « Alexandri » et l’autre ayant fait l’objet d’une donation du vivant du père du requérant, au lieu-dit « Dribina ».

Le 26 novembre 2003, le requérant interjeta appel contre ce jugement devant la cour d’appel de Thessalonique, alléguant en particulier qu’il n’avait aucune possession du terrain dit « Alexandri ». Le chapitre I de ses observations, intitulé « je dépose et je m’appuie sur », énumérait une liste de trente ‑ cinq documents dont les trois suivants : un protocole d’expulsion administrative du requérant pris par le préfet de Pieria, un document de la préfecture de Pieria, une carte topographique démontrant que le terrain litigieux faisait partie du domaine public forestier et un document de la mairie de Poron Pieria dénonçant le requérant à la Direction de l’agriculture pour possession arbitraire du terrain.

L’audience devant la cour d’appel eut lieu le 7 mai 2004.

Par un arrêt du 13 juillet 2004, la cour d’appel confirma le jugement précité. Elle rejeta les arguments fondés sur l’absence de possession du terrain « Alexandri », en estimant notamment que le terrain litigieux était la propriété du défunt sur lequel celui-ci exerçait des actes liés à la possession tels que la culture d’oliviers.

Le 11 octobre 2004, le requérant se pourvut en cassation. Il soulevait plusieurs moyens en cassation. Entre autres, le requérant soulignait dans son pourvoi que la cour d’appel avait, à tort, conclu que celui-ci possédait le terrain au lieu-dit « Alexandri », qu’il procédait à des actes liés au droit de propriété, comme la culture d’oliviers, et que ce terrain faisait partie du patrimoine à léguer.

Le requérant compléta le dossier, avec tous les documents requis, le 13 janvier 2005 et l’audience eut lieu le 4 octobre 2006.

Par un arrêt du 20 décembre 2006, la Cour de cassation rejeta tous les moyens en cassation du requérant et notamment deux d’entre eux comme « vagues ». Elle considéra, notamment, d’une part que le requérant n’y mentionnait pas les extraits pertinents de la décision de la cour d’appel en ce qui concernait la nature forestière ou non du terrain au lieu ‑ dit « Alexandri » et, d’autre part, qu’il avait omis d’indiquer, conformément aux termes de l’article 559 § 11 du code de procédure civile, qu’il s’était appuyé sur les trois documents (susmentionnés) déposés devant la cour d’appel pour prouver, qu’en réalité, ce terrain faisait partie du domaine public forestier et ne lui appartenait donc pas. II.

Selon la jurisprudence de la Cour de cassation, le pourvoi en cassation doit indiquer la règle de fond censée avoir été violée, préciser en quoi consiste l’erreur juridique alléguée, autrement dit où se trouve la violation supposée avoir été commise dans l’interprétation ou l’application de la règle en cause, et aussi comporter l’exposé des faits sur lesquels la cour d’appel s’est fondée pour rejeter le recours (Cour de cassation, n os 372/2002, 388/2002). EN DROIT I.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

La période à prendre en compte a débuté le 29 décembre 1992, avec la saisine du tribunal de grande instance de Katerini, et a pris fin le 20 décembre 2006, avec l’arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré quatorze ans pour trois degrés de juridiction. 1. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. 2. Sur le fond

Le Gouvernement souligne qu’il s’agissait en l’espèce d’une procédure civile régie par le principe du dispositif, en vertu duquel l’initiative pour l’avancement de la procédure appartient aux parties. Il précise qu’en raison de la nature de l’affaire, la procédure en première instance a donné lieu à trois jugements avant-dire droit pour recueillir des éléments de preuve supplémentaires, ordonner une expertise et interroger des témoins. Plusieurs ajournements étaient imputables aux parties et non au tribunal. En appel, la procédure s’est déroulée durant une période très courte sans aucun ajournement. Quant à la procédure en cassation, le requérant a formé son pourvoi quinze mois après le prononcé de l’arrêt de la cour d’appel.

Le requérant soutient que le tribunal de grande instance aurait pu éviter d’ordonner la production d’un certificat par le receveur et aurait dû demander en même temps l’expertise et l’examen des témoins. Les ajournements de l’audience devant cette juridiction ont été demandés par la partie adverse et accordés par le tribunal, en vertu d’une pratique judiciaire très critiquable. Enfin, le requérant souligne qu’il a formé son pourvoi dans un délai de trois mois après l’arrêt de la cour d’appel, et non dans un délai de quinze mois comme le prétend le Gouvernement.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour relève d’emblée qu’une période totale de quatorze ans pour trois degrés de juridiction est une période très longue. Elle note surtout que la seule procédure devant le tribunal de première instance a duré dix ans et six mois environ. Il est vrai que le tribunal a dû rendre trois jugements avant-dire droit, mais le premier est intervenu plus de deux ans après que l’action eût été engagée et les autres ont été rendus à des dates espacées. Il lui a aussi fallu vingt-six mois pour obtenir les dépositions des quatre témoins. Les reports d’audience, demandés par la partie adverse et toujours accordés par le tribunal, ont rallongé la procédure de vingt-trois mois supplémentaires. Enfin, devant la cour de cassation, alors que le dossier était complet dès le 13 janvier 2005, l’audience fut fixée vingt-deux mois plus tard, soit le 4 octobre 2006.

Eu égard à l’ensemble des circonstances de la cause, la Cour ne saurait juger « raisonnable » le laps de temps écoulé en l’espèce.

Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. B. Accès à un tribunal

Le requérant se plaint d’une violation de son droit d’accès à un tribunal, en raison du rejet de certains moyens en cassation pour des motifs purement formalistes. Il invoque l’article 6 § 1 dont la partie pertinente dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » 1. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. 2. Sur le fond a) Arguments des parties

Le Gouvernement soutient que l’obligation d’indiquer dans le pourvoi les circonstances de fait telles qu’elles ont été établies par les juridictions du fond, ne peut pas être considérée comme une limitation du droit d’accès à un tribunal, mais constitue une condition fondamentale de la recevabilité des moyens de cassation, compte tenu de la nature et de la spécificité du contrôle opéré en cassation. Cette obligation est cristallisée par la jurisprudence de la formation plénière de la Cour de cassation et tout à fait connue des juristes et des avocats. L’examen d’office par la Cour de cassation du respect des conditions de recevabilité et le rejet du pourvoi en cas de non-respect est conforme à la jurisprudence de la Cour.

Le Gouvernement souligne qu’en vertu de l’article 559 § 11 du code de procédure civile, les parties à la procédure doivent non seulement déposer des moyens de preuve ou documents mais doivent aussi indiquer qu’ils s’y appuient. Le dossier déposé par les parties peut inclure des dizaines des documents. La Cour de cassation examine seulement ceux que les parties mentionnent dans leurs observations. Elle ne s’occupe nullement des autres. Le Gouvernement conclut qu’à supposer même qu’il y ait eu une quelconque restriction du droit d’accès, celle-ci poursuivait un but légitime : assurer la sécurité juridique qui n’existe pas seulement au profit des parties.

Le requérant soutient que le Gouvernement se livre à un exposé confus des arguments théoriques et ne donne aucune explication convaincante sur les raisons pour lesquelles ses moyens en cassation ont été rejetés comme étant vagues. Il souligne qu’il avait non seulement produit devant la cour d’appel les documents officiels prouvant la nature forestière du terrain litigieux, mais qu’il avait précisé s’en prévaloir. Pourtant, la Cour de cassation a rejeté le moyen car il n’avait pas indiqué dans le pourvoi s’être appuyé sur ces documents. Or, cette indication n’était nullement nécessaire car il va de soi qu’en matière de documents, le dépôt de ceux-ci au tribunal par les parties est fait dans le but de les invoquer à l’appui de leurs allégations. b) Appréciation de la Cour i. Principes généraux

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d’autres, García Manibardo c. Espagne , n o 38695/97, § 36, CEDH 2000 ‑ II). Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi beaucoup d’autres, Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , 19 février 1998, § 34, Recueil des arrêts et décisions 1998–I). En effet, le droit d’accès à un tribunal se trouve atteint lorsque sa réglementation cesse de servir les buts de sécurité juridique et de bonne administration de la justice et constitue une sorte de barrière qui empêche le justiciable de voir son litige tranché au fond par la juridiction compétente.

La Cour rappelle en outre que l’article 6 de la Convention n’astreint pas les Etats contractants à créer des cours d’appel ou de cassation (voir, notamment, Delcourt c. Belgique , 17 janvier 1970, §§ 25 ‑ 26, série A n o 11). Cependant, si de telles juridictions existent, les garanties de l’article 6 doivent être respectées, notamment en ce qu’il assure aux plaideurs un droit effectif d’accès aux tribunaux pour faire statuer sur les contestations relatives à leurs « droits et obligations de caractère civil » (voir, parmi d’autres, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , 19 décembre 1997, § 37, Recueil 1997-VIII). En outre, la compatibilité des limitations prévues par le droit interne avec le droit d’accès à un tribunal reconnu par l’article 6 § 1 de la Convention dépend des particularités de la procédure en cause et il faut prendre en compte l’ensemble du procès mené dans l’ordre juridique interne et, par exemple, le rôle qu’y a joué la Cour suprême, les conditions de recevabilité d’un pourvoi en cassation pouvant être plus rigoureuses que pour un appel ( Khalfaoui c. France , n o 34791/97, CEDH 1999-IX).

La Cour rappelle enfin que la réglementation relative aux formalités pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique et que les intéressés doivent s’attendre à ce que les règles soient appliquées ( Miragall Escolano et autres c. Espagne , n os 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000-I).

Cela étant, la Cour a conclu à plusieurs reprises que l’application par les juridictions internes de formalités à respecter pour former un recours est susceptible de violer le droit d’accès à un tribunal. Il en est ainsi quand l’interprétation par trop formaliste de la légalité ordinaire faite par une juridiction empêche, de fait, l’examen au fond du recours exercé par l’intéressé ( Běleš et autres c. République tchèque , n o 47273/99, § 69, CEDH 2002-IX ; Zvolský et Zvolská c. République tchèque , n o 46129/99, § 55, CEDH 2002 ‑ IX). ii. Application en l’espèce des principes susmentionnés

La Cour relève, d’une part, que la Cour de cassation a rejeté, comme étant vague, le moyen tiré de l’application erronée de la loi et du manque de motivation spécifique et détaillée quant à la question de la nature du terrain, car le requérant n’indiquait pas dans son pourvoi les raisons qui ont amené la cour d’appel à décider comme elle l’a fait. Toutefois, il ressort de l’arrêt de la cour d’appel que celle-ci a constaté, afin de rejeter l’appel du requérant et son allégation selon laquelle le terrain litigieux faisait partie du domaine public, que le défunt exerçait des droits de propriété sur le terrain et des actes de possession tels que la culture d’oliviers. Dans son pourvoi, le requérant indiquait non seulement la page à laquelle figurait ce constat, à la base de l’arrêt, et le nombre de lignes consacrées par l’arrêt à ce sujet, mais développait, sur deux pages au moins, une argumentation fournie, tendant à démontrer l’imprécision et les lacunes de l’arrêt sur ce point. Or, il est difficile d’admettre que les allégations du requérant en l’espèce étaient à ce point empreintes d’approximation ou de confusion qu’elles auraient empêché les juges de la juridiction suprême de les comprendre et de les examiner.

D’autre part, la Cour note que la Cour de cassation a également rejeté, comme étant vague, le moyen tiré de la non prise en considération par la cour d’appel de trois documents officiels qui prouveraient le caractère public du terrain litigieux, au motif que le pourvoi ne précisait pas si le requérant avait attiré l’attention de la cour d’appel sur le fait qu’il entendait s’appuyer sur ces documents. A cet égard, la Cour constate que le chapitre I des observations du requérant devant la cour d’appel, intitulé « je dépose et je m’appuie sur », énumérait une liste de trente-cinq documents dont les trois litigieux. Or, indépendamment de la question de savoir si le requérant s’était servi de ces documents dans ses observations et si la cour d’appel les avait pris en compte pour sa décision, le fait pour la cour de cassation de rejeter le pourvoi comme vague pour le seul motif susmentionné relève d’une approche par trop formaliste des conditions de recevabilité du recours exercé.

Par conséquent, la limitation imposée au droit d’accès du requérant à un tribunal n’a pas été proportionnelle au but de garantir la sécurité juridique et la bonne administration de la justice.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention sur ce point. II.

La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes, auxquelles il incombe au premier chef d’interpréter la législation interne (voir les arrêts Bulut c. Autriche , 22 février 1996, § 29, Recueil 1996-II et, mutatis mutandis , Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , 19 février 1998, § 33, Recueil 1998-I). Sa tâche se limite à vérifier si les décisions litigieuses ont été acquises dans le respect des garanties énoncées à l’article 6 de la Convention et ne sont pas entachées d’arbitraire. Elle ne peut apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sinon, elle s’érigerait en juge de troisième ou quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission ( Kemmache c. France (n o 3) , 24 novembre 1994, § 44, série A n o 296-C). En l’espèce, aucun élément du dossier ne lui permet de conclure que serait manifestement erroné ou arbitraire le constat fait par les décisions des tribunaux grecs.

Quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1, la Cour note d’une part, qu’il n’est nullement étayé. Elle rappelle, d’autre part, qu’il appartient aux juridictions nationales de trancher des litiges d’origine de droit privé, avec la conséquence inévitable qu’une des parties ne puisse pas obtenir gain de cause. Le simple fait que des instances judiciaires fournissent un forum pour trancher un litige entre personnes privées ne donne pas lieu à une ingérence de l’Etat en violation des droits protégés par l’article 1 du Protocole n o 1 ( Questel c. France , (déc.), n o 43275/98, 11 mai 2000 ; Commission européenne des droits de l’homme, Kuchar et Stis c. République Tchèque , (déc.), n o 37527/97, 21 octobre 1998).

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame la somme de 142 963 euros (EUR) pour le dommage matériel et la perte potentielle résultant du fait qu’il n’a pas pu exploiter ses biens pendant toute la période où son affaire était pendante. Il demande également 20 000 EUR pour le dommage moral relatif à la longueur de la procédure et 40 000 EUR pour celui subi en raison de la violation de son droit d’accès à un tribunal.

Le Gouvernement estime que le dommage matériel invoqué n’a pas de lien de causalité avec les violations alléguées. Quant au dommage moral, le simple constat de violation ou, tout au plus, une somme de 2 000 EUR pour le dépassement du délai raisonnable et de 5 000 EUR pour la violation du droit d’accès, constitueraient une satisfaction équitable suffisante.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour estime qu’elle ne saurait spéculer sur la décision de la Cour de cassation si celle ‑ ci avait examiné le bien-fondé des griefs du requérant. Il n’y a donc pas lieu d’accorder au requérant une indemnité à ce titre.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que le requérant a vraisemblablement subi une frustration en raison de la violation du « délai raisonnable » et du droit d’accès à un tribunal. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour lui octroie 20 000 EUR pour le dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. B. Frais et dépens

Pour les honoraires d’avocat, le requérant réclame 4 900 EUR plus 10% de la somme qui lui sera accordée au titre du dommage subi.

Le Gouvernement soutient que ce montant est excessif et que le requérant ne soumet pas les justificatifs requis.

La Cour note, en premier lieu, que le requérant a conclu avec son conseil un accord concernant une partie des honoraires de celui-ci, qui se rapprocherait d’un accord de quota litis . Pareils accords, qui ne font naître des obligations qu’entre l’avocat et son client, ne sauraient lier la Cour, qui doit évaluer le niveau des frais et dépens à rembourser non seulement par rapport à la réalité des frais allégués, mais aussi par rapport à leur caractère raisonnable ( Iatridis c. Grèce (Satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, 19 octobre 2000, § 55).

La Cour note que le requérant ne produit pas de facture de son avocat, mais une lettre par laquelle ce dernier fait valoir une somme de 2 450 EUR pour la rédaction de la requête introductive d’instance à la Cour et une somme de 2 450 EUR pour la rédaction des observations en réponse à celles du Gouvernement. Il y fait référence aussi à un accord oral passé entre eux et concernant le versement d’un pourcentage de 10% sur la somme que la Cour pourrait allouer au titre de dommage.

La Cour estime que les sommes réclamées pour les honoraires d’avocat ne sont pas raisonnables, compte tenu entre autres du nombre de griefs ayant donné lieu à un constat de violation. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour accorde au requérant 4 000 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par celui-ci. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés du dépassement du « délai raisonnable » et du droit d’accès à un tribunal et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention quant à la durée de la procédure ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention quant au droit d’accès à un tribunal ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes ; i. 20 000 EUR (vingt mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour le dommage moral ; ii. 4 000 EUR (quatre mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour les frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 avril 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Président