AFFAIRE KOSTADIMAS ET AUTRES c. GRECE

AFFAIRE KOSTADIMAS ET AUTRES c. GRECE (CtEDO, 2012)

STRASBURG 26 iunie 2012 DEFINITIVF 26/09/2012/2012 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Kostadimas și alții c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar hagiyev, Julia Laffranque, Linos-Aleluia Sicilianos, Erik Møse, judecători, și Søren Nielsen, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 iunie 2012, Renunță hotărârea pe care o reprezintă, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află două fețe (n 20299/09 și 27307/09 direcționate împotriva Republicii Elene de patru resortisanți ai acestui stat, dnii Georgios Kostadimas (solicitarea nr. 20299/09), Ioannis Charalambopoulos, Georgios Papageorgiou și Panagiota Kyriazopoulou (solicitarea nr. 27307/09) La 13 și 23 aprilie 2009, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( A fost reprezentat de delegații agentului său, domnii S. Spiropoulos, care se află în fața Consiliului juridic de Stat, și C. Poulakos, auditor la Consiliul juridic al statului. În special, reclamanții invocă o încălcare a dreptului lor la protecția bunurilor. La 29 aprilie 2010, cererile au fost comunicate guvernului. După cum permite art. 29 alin. (1) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și fond. Divizia Contabilității generale a laiului (i) reajustează retroactiv cuantumul pensiei lor începând cu 1 august 1997 și fix la 309 760 drahme (909 EUR). La 7 ianuarie 1999, reclamanții au formulat o opoziție împotriva acestei decizii, susținând că suma salariului de bază a fost calculată în mod incorect și că au dreptul la o pensie mai mare în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 2470/1997 și ale Deciziei ministeriale nr. 20497990/7800/0022/7-7-97. În special, ei susțineau că pensiile lor sunt reajustate pe baza salariului de director general al administrației centrale a unui minister. La 26 septembrie 2001, 27 septembrie 2000, 11 octombrie 2000 și, respectiv, 15 februarie 2001, Comitetul de control (Επιτύπή Ελέγχου Πρά ) de la Contabilitatea generală a statului a respins opozițiile formulate de reclamanți (hotărârile nr. 1051/2001, 2942/2000, 3429/2000 și 393/2001). La 23 mai 2002, 3 și 30 aprilie 2001 și, respectiv, la 13 decembrie 2001, reclamanții, care obținuseră, în decembrie 1999, câștigul de cauză al administrației pentru perioada ulterioară datei de 1 decembrie 1999 ianuarie 2000, au răspuns la apel, solicitând plata sumei reajustate a pensiilor lor și pentru perioada cuprinsă între 1 august 1997 și 31 decembrie 1999. 10. La 21 decembrie 2004, 22 ianuarie 2004, 14 iulie 2003 și, respectiv, 20 mai 2004, a doua cameră a Curții de Conturi a respins apelurile. 1 din Decretul prezidențial nr. 16 ; prin urmare, Comisia a considerat că pretențiile reclamanților pentru perioada în litigiu au fost prescrise (hotărârile nr. 2520/2004, 133/2004, 1398/2003, 1106/2004). 11. La 22 februarie 2006 și respectiv 8 februarie 2005, reclamanții s-au ocupat de casare, punându-se la îndoială, printre altele, modul în care cea de-a doua cameră a Curții de Conturi a aplicat art. 60 1 din Decretul prezidențial nr. 166/2000. În special, au ridicat că această cameră a Curții de Conturi considerase că data publicării hotărârilor sale era punctul de plecare al termenului de prescripție extinctivă. Cu toate acestea, potrivit reclamanților, stabilirea datei de la care sumele datorate erau plătite nu putea depinde de întârzierea pe care autoritățile administrative sau instanțele sesizate o luaseră pentru a lua decizii, în timp ce ei înșiși intentaseră să facă recurs rapid și respectând termenele. La 14 ianuarie 2009, 1 octombrie 2008 și, respectiv, 26 iunie 2008, formarea plenară a Curții de Conturi a respins recursurile. 1 din Decretul prezidențial nr. 166/2000 introducea o normă bugetară pentru a evita deteriorarea bruscă și imprevizibilă a finanțelor de stat ca urmare a unei obligații de plată retroactivă a pensiilor. Potrivit Curții de Conturi, reținută ca dies a quo de prescripția prevăzută de dispoziția menționată anterior data publicării hotărârii sale na ë ar intra în contradicție nici cu art. 4 din Constituție, nici cu art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1. În special, a fost admis că prin art. 60 alin. (1) din Decretul prezidențial nr. 16 În opinia Curții de Conturi, ar fi vorba mai degrabă de o reglementare generală și obiectivă a retroactivității creanțelor individuale față de casele publice. Curtea de Conturi a constatat că această dispoziție stabilește în mod clar și absolut termenul de prescripție de trei ani, fără a lua în considerare data la care persoana în cauză și-a depus eventual cererea de reajustare a pensiei sale și fără a distinge între cazurile de recunoaștere inițială a dreptului la pensie și de reajustarea acestuia. În plus, art. 60 alineatul (1) din Decretul prezidențial nr. 166/2000 nu s-a referit la comportamentul de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1506/2005, a recunoscut că acțiunea în despăgubire în temeiul articolului 105 din Legea privind dreptul civil a avut un caracter pur de despăgubire și nu se referea la drepturile de pensie. Prin urmare, această acțiune nu era vizată de cerința prevăzută la art. 60 alineatul (1) din Decretul prezidențial nr. 166/2001 și de dispoziția nr. 16/2001 și nu excludea posibilitatea ca persoana în cauză să-și retragă despăgubirea pentru nevinovăția pensiei sale după perioada de trei ani prevăzută la art. 60 alineatul (1) din Decretul prezidențial nr. 166/2000 (hotărârile nr. 14/2009, 2064/2008, 1619/2008 și 1593/2008). Pentru judecătorii disidenți, orice altă interpretare a articolului 60 alineatul (1) din Decretul prezidențial nr. 16f ar fi contrară, printre altele, principiului egalității, consacrat de art. 4 din Constituție și de art. 6 alineatul (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. (1) În special, acestea au susținut că poziția majorității, conform căreia prescripția în litigiu se bazează pe publicarea hotărârii Curții de Conturi, introducea un criteriu aleatoriu și care putea afecta justițiabilul în cazul în care instanțele administrative întârziau să se pronunțe asupra acțiunii sale. 2064/2008, 1619/2008 și 1593/2008 au fost notificate reclamanților la 16 decembrie 2008, 5 ianuarie 2009 și, respectiv, 17 decembrie 2008. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE Legea relevantă 16. În niciun caz nu este permisă recunoașterea retroactivă, în detrimentul veniturilor publice, a creanțelor rezultate din pensii pentru o perioadă mai mare de trei ani de la prima zi a lunii în cursul căreia este luat actul sau decizia privind această pensie. Potrivit unei jurisprudențe stabilite, Curtea de Conturi considera că prescrierea în litigiu era în curs de desfășurare începând cu data la care a intrat în vigoare actul în cauză al administrației sau de la publicarea propriei hotărâri prin care se admitea cererea de la 166/2000 prevedea un termen de prescripție precis și stabil, care era atât de compatibil cu art. 4 alineatul (1) din Constituție (consacrând principiul egalității), cât și cu art. 1 din Protocolul nr. 18. Apoi, anumite hotărâri ale Curții de Conturi au stabilit ca punct de plecare a termenului de trei ani publicarea deciziei privind contabilitatea generală a statului (hotărârile n. 636/2005 (formarea plenară), 1102/2007 (formarea plenară), 193/2007 (formarea plenară) și 1316/2007. În special, prin aceste hotărâri Curtea de Conturi a considerat că, atunci când drepturile de pensie, refuzate de administrație, erau recunoscute în cursul procedurii contenciosoase ulterioare, teza începând cu prima zi a lunii în care este luat actul sau decizia referitoare la această pensie. mai exact, actul contabilității generale a la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (1) În aceeași perioadă, alte hotărâri ale Curții de Conturi au considerat ca punct de plecare a termenului de prescripție data publicării hotărârilor instanței menționate anterior (a se vedea hotărârile nr. 824 și 832/2006-adunarea plenară). 19. În urma adoptării de către Curte a hotărârilor Kokkinis c. Grecia 45769/06, 6 noiembrie 2008) și Reveliotis c. Grecia 48775/06, 4 Decembrie 2008), Curtea de Conturi și-a exprimat jurisprudența cu privire la jurisprudența Curții. În special, prin hotărârile sale nr. 26, 166 și 963/2010, Adunarea Plenară a Curții de Conturi a acceptat, făcând trimitere în mod explicit la Hotărârile Reveliotis Kokkinis menționate anterior, că limitarea timpului introdusă prin art. 60 alineatul (1) din Decretul prezidențial nr. 166/2000 nu putea să se refere decât la actele sau deciziile administrației referitoare la stabilirea pensiei persoanelor interesate. În ceea ce privește eficiența unei acțiuni întemeiate pe art. 105 din legea de însoțire a codului civil 20. Potrivit hotărârilor nr. 1505 și 1506/2005 din cadrul sesiunii plenare, Curtea de Conturi a considerat că acțiunea în despăgubire în temeiul articolului 105 din legea de însoțire a Codului civil avat un caracter pur de despăgubire, nu se referea la drepturi de pensie și, prin urmare, nu era vizată de cerința prevăzută la art. 60 din Decretul prezidențial nr. 166/2000. Potrivit hotărârilor menționate anterior, persoanele cărora li s-a refuzat în mod ilegal reajustarea pensiei lor puteau solicita o despăgubire pentru prejudiciul suferit în acest sens. Prin Hotărârea nr. 2405/2005 a formării plenare, confirmată ulterior prin Hotărârea nr. 756/06, Curtea de Conturi a condiționat această posibilitate de constatarea prealabilă a comportamentului autorităților administrative. Din dosar reiese că nu există până în prezent hotărârea pronunțată de Curtea de Conturi prin care se atribuie persoanelor interesate sumele în acest sens. Având în vedere similitudinea cererilor cu privire la faptele și la întrebările pe care le ridică, Curtea decide să le alăture și să le examineze în comun într-o singură hotărâre. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ART. 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 22. Reclamanții susțin că modul în care Curtea de Conturi a aplicat art. 60 alineatul (1) din Decretul prezidențial nr. 1 166/2000 a încălcat dreptul lor de a respecta bunurile, astfel cum este prevăzut la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Despre admisibilitatea Tezei părților 23. Guvernul pledează, în primul rând, pentru că instanțele administrative nu au sesizat instanțele administrative cu privire la o acțiune în despăgubire în temeiul articolului 105 din legea de însoțire a codului civil. Guvernul subliniază că, în cazul în care administrația refuză în mod ilegal să reajusteze cuantumul unei pensii și dacă acest refuz este ulterior anulat de Curtea de Conturi, ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................ 166/2000. Potrivit guvernului, este vorba despre o acțiune disponibilă și eficientă, prin intermediul căreia persoana respectivă poate obține redresarea încălcării menționate anterior. 24. Reclamanții susțin că statul membru nu produce niciun exemplu juridic care să demonstreze că exercitarea acțiunii menționate anterior ar fi putut duce la redresarea încălcării pretinse. Potrivit reclamanților, nu există niciun caz în care părțile interesate au primit o compensație corespunzătoare sumelor de pensie pe care nu le-au putut revendica din cauza aplicării articolului 60 alineatul (1) din Decretul prezidențial nr. 166/2001. Ei știu în acest sens cu privire la jurisprudența Curții, potrivit căreia este de competența statului care excită neobosirea căilor de recurs interne de a stabili existența unor acțiuni efective și suficiente. Aprecierea Curții 25. Curtea amintește că persoana care a exercitat o cale de atac de natură să remedieze direct situația în litigiu mai degrabă decât în defavoarea de-a lungul drumului, nu este obligată să angajeze alte persoane care i-au fost deschise, ci a căror eficiență este improbabilă (Manousakis și alții c. Grecia, 26 septembrie 1996, § 33, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1996-IV).În sfârșit, Curtea constată că reclamanții au recurs împotriva calculării pensiei lor atât în fața autorităților, cât și în fața diferitelor formațiuni ale Curții de Conturi și au obținut decizii definitive, și anume hotărârile nr. 14/2009, 2064/2008, 1619/2008 și 1593/2008. Aceste hotărâri, pronunțate prin formarea plenară a Curții de Conturi, au confirmat dreptul reclamanților la o pensie mai mare, dar nu le-au recunoscut acest drept din punctul temporal definit de părțile interesate. Prin urmare, reclamanților nu li se poate impune obligația de a sesiza din nou instanțele judecătorești și de a pierde timp și bani pentru a solicita sume corespunzătoare sumelor reajustate ale pensiei lor, în timp ce Curtea de Conturi a avut deja ocazia de a aduce un remediu direct situației în litigiu. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât prin hotărârea sa nr. 756/06, Curtea de Conturi a condiționat posibilitatea de despăgubire a părților interesate pentru prejudiciul suferit din cauza lipsei de reajustare a pensiei lor de constatarea prealabilă a comportamentului autorităților administrative (a se vedea punctul 20 de mai sus). În orice caz, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Având în vedere cele de mai sus, Curtea este obligată să respingă excepția guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de acțiune interne. În plus, Curtea constată că acest mai este în mod evident întemeiat în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Tezele părților 27. Guvernul reamintește jurisprudența Curții potrivit căreia art. 1 din Protocolul nr. 1 protejează numai bunurile în prezent În sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Într-adevăr, pentru guvern, în sensul articolului 60 alineatul (1) din Decretul prezidențial nr. 16 Formarea plenară a Curții de Conturi în lai, în acest caz, instanțele naionale aveau nici un drept de a obține reajustarea retroactivă a pensiilor lor după expirarea termenului de trei ani de la publicarea hotărârilor în litigiu ale Înaltei Instanțe interne. Guvernul consideră, de asemenea, că reclamanții nu mai pot să se plaseze pe teren pe baza speranței legitime A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții de Conturi privind Curtea de Conturi în cauzele conexate C-78/08-C-82/08, Rec., 2002, p. Reclamanții susțin că au dreptul de a primi o pensie reajustată și că acest drept a fost confirmat de administrația care și-a recunoscut dreptul la o pensie mai mare începând cu 1 În acest sens, acestea adaugă că instanțele interne nu au creat un nou drept, ci au confirmat un drept deja existent pe care autoritățile administrative l-au refuzat în mod ilegal, într-o primă etapă, să le recunoască. Cu toate acestea, modul în care formarea plenară a Curții de Conturi a aplicat art. 60 alineatul (1) din Decretul prezidențial nr. 166/2000, a dus la stingerea creanțelor lor. În plus, modul în care a procedat pentru stabilirea datei de la care aceste creanțe erau datorate era contrar principiului ladicității statului de drept. Evaluare a Curții 29. Curtea reamintește că a examinat o cauză identică cu cea prezentată în speță de către reclamanți și a concluzionat că încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Kokinis, § 28-40, și Reveliotis, §§ 26-38, citate anterior). Într-adevăr, în hotărârile menționate anterior, Comisia a considerat în special că preeminența dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice și legate de ansamblul articolelor din Convenție, impune ca punctul de plecare sau de expirare a termenelor de prescripție să fie clar definit și legat de fapte concrete și obiective, cum ar fi depunerea unei cereri sau introducerea unei acțiuni în justiție de către persoana interesată ( Kokkinis , § Reveliotis , § 32 de mai sus. Potrivit Curții, stabilirea datei de la care reclamanții, în cauzele menționate anterior, puteau obține plata drepturilor lor de pensie a fost exclusiv în funcție de timpul pe care autoritățile și instanțele administrative l-au luat pentru a-și pronunța deciziile. Curtea a considerat că aplicarea unui astfel de criteriu pare aleatorie și poate conduce la rezultate contradictorii și nefondate. ;în special,în cazul în care diferitele instanțe administrative întârzie să se pronunțe asupra unei acțiuni privind drepturile de pensie, acesta este justițiabilul care este lezat de această întârziere și nu la nivel național, care, în schimb, profită de aceasta, din acest motiv va fi solicitat să plătească o sumă mai mică. În plus, justițiabilul în cauză se află, în acest caz, într-o situație nefavorabilă față de alți pensionari a căror acțiune fusese examinată cu mai multă celeritate (Kokinis, § 35 Reveliotis, § 33). 30. Curtea constată că, în jurisprudența sa ulterioară hotărârilor Kokkinis Reveliotis, Curtea de Conturi și Curtea de Conturi sunt aliniate la soluția reținută de Curte în hotărârile menționate anterior (a se vedea punctul 19 de mai sus). Cu toate acestea, în cazurile prezente, nu există niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită decât cea la care Curtea a ajuns în Hotărârile Kokkinis Reveliotis menționate anterior. 31. Prin urmare, Curtea este obligată să ajungă la concluzia că modul în care Curtea de Conturi a procedat, în speță, la stabilirea dies a quo-ului prescripției în litigiu a adus atingere dreptului reclamanților de a respecta bunurile lor și a încălcat echilibrul corect care trebuie păstrat între protecția dreptului la proprietate și cerințele de interes general. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE PRIVIND admisibilitatea 32. Reclamanții au declarat o lipsă de echitate a procedurii în fața instanțelor administrative și au invocat în această privință articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție. 33. Curtea ia notă de faptul că această cauză se referă la modul în care Curtea de Conturi a luat o hotărâre cu privire la o chestiune specifică, în special la interpretarea articolului 60 alineatul (1) din Decretul prezidențial nr. 166/2001 și că acesta intră în domeniul de aplicare al celui de al patrulea organism în acest sens. Într-adevăr, chiar dacă interpretarea în cauză pare eronată, aceasta nu poate fi calificată drept nerațională sau arbitrară. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale (a se vedea Kokkinis), § 42 Reveliotis, punctul 40 de mai sus. În ceea ce privește partea din litigiul privind lipsa unei căi de atac efective în sensul articolului 13 din Convenție, Curtea amintește că această dispoziție a fost interpretată ca necesitând o acțiune în dreptul intern decât în cazul în care este vorba despre o cauză care ar putea fi considerată ca fiind defensivă mai sus (a se vedea, printre altele, Boyle și Rice c. Regatul Unit , 21 iunie 1988, § 52, seria A nr. 131). Având în vedere concluziile sale de mai sus privind joncțiunea formulată la art. 6 alineatul (1), Curtea consideră că nu există niciun motiv întemeiat. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 34. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale 35. Reclamanții solicită fiecare pentru daune materiale suma de 11 525 EUR (EUR), sumă care corespunde diferenței dintre sumele pe care le-au încasat cu titlu de pensie pentru perioada cuprinsă între 1 august 1997 și 31 decembrie 1999 și sumele la care au avut dreptul după reajustare, majorate cu un procent de 80 % din cauza inflației; în plus, aceștia solicită plata dobânzii restante. 36. Guvernul afirmă, fără a contesta calculul efectuat de reclamanți pentru a ajunge la suma de 11 525 EUR, că pretenția privind prejudiciul material nu are nicio legătură de cauzalitate cu presupusele încălcări ale convenției și adaugă, fără a oferi nicio altă explicație, că suma revendicată este exorbitantă. 37. Curtea amintește că o hotărâre cu privire la o încălcare a Convenției implică pentru statul membru în cauză obligația juridică de a pune capăt acesteia și de a elimina consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). 38. În sfârșit, Curtea a constatat deja că reclamanții au fost privați de sumele corespunzătoare pensiei lor reajustate pentru perioada 1 August 1997 la 31 decembrie 1999. Curtea arată că guvernul nu contestă calculul reclamanților cu privire la sumele datorate în acest titlu. Curtea consideră, de asemenea, că pot fi solicitate dobânzi începând cu data la care a avut loc fiecare element care poate fi recuperat din pierderea pecuniară anterioară (a se vedea, printre altele, Smith și Grady c. Regatul Unit (satisfacție echitabilă), 33985/96 și 33986/96, § 24, CEDO 2000-IX). 39. Prin urmare, hotărând în echitate în conformitate cu prevederile articolului 41 din Convenție, Curtea decide să atribuie fiecăruia dintre solicitanți suma de bază solicitată, majorată cu 2,5 % per annum și rotunjită la 15 000 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă. Daune morale 40. Fiecare solicitant solicită, de asemenea, 10 41. Guvernul afirmă că o constatare de încălcare ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește prejudiciul moral. 42. În acest caz, Curtea consideră că prejudiciul moral este suficient reparat prin constatarea încălcării prezentei hotărâri. Costuri și cheltuieli de judecată 43. Reclamanții solicită în comun, facturi în sprijinul acestora, 3 44. Guvernul contestă aceste pretenții, nefondate în opinia sa. 45. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde în comun reclamanților suma totală revendicată, și anume 3 000 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată de aceștia cu titlu de impozit pe această sumă. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA L că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 A declarat că constatarea unei încălcări oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de solicitanți A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 15 000 EUR (cinsprezece mii EUR) pentru daune materiale și, împreună cu reclamanții, 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 5 iunie 2012 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

KOSTADIMAS ET AUTRES c. GRÈCE

(Requêtes n

os

20299/09 et 27307/09)

ARRÊT

STRASBOURG

26 juin 2012

DÉFINITIF

26/09/2012

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Kostadimas et autres c.

Grèce,

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

Nina Vajić,

présidente,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Julia Laffranque,

Linos-Alexandre Sicilianos,

Erik Møse,

juges,

et de Søren Nielsen,

greffier

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 juin 2012,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouvent deux requêtes (n

os

20299/09 et 27307/09) dirigées contre la République hellénique par quatre ressortissants de cet Etat, MM. Georgios Kostadimas (requête n

o

20299/09), Ioannis Charalambopoulos, Georgios Papageorgiou et M

me

Panagiota Kyriazopoulou (requête n

o

27307/09) («

les requérants

»), qui ont saisi la Cour les 13 et 23 avril 2009 respectivement en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

es

S.

Tzouvelopoulos, Antonis Mathioudakis et Dionyssia Tzouvelopoulou, avocats au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») a été représenté par les délégués de son agent, MM. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et C.

Poulakos, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

3.

Les requérants allèguent notamment une violation de leur droit à la protection des biens.

4.

Le 29 avril 2010, les requêtes ont été communiquées au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Les requérants sont nés respectivement en 1923, 1922, 1926 et 1923.

6.

Le 13 juillet 1998, la 42

e

division de la Comptabilité générale de l’Etat (

Γεvικό Λoγιστήριo τoυ Κράτoυς

) réajusta rétroactivement le montant de leur pension à compter du 1

er

aout 1997 et le fixa à 309

760

drachmes (909 euros).

7.

Le 7 janvier 1999, les requérants formèrent opposition contre cette décision, faisant valoir que le montant du salaire de base avait été calculé de manière erronée et qu’ils avaient droit à une pension plus élevée conformément aux dispositions de la loi nº 2470/1997 et de la décision ministérielle nº

2049790/7800/0022/7-7-97. En particulier, ils revendiquaient que leurs pensions soient réajustées sur la base du salaire de directeur général de l’administration centrale d’un ministère.

8.

Les 26 septembre 2001, 27 septembre 2000, 11 octobre 2000 et 15

février 2001 respectivement, le Comité de contrôle (

Επιτροπή Ελέγχου Πράξεων Κανονισμού Συντάξεων

) de la Comptabilité générale de l’Etat rejeta les oppositions formées par les requérants (décisions n

os

1051/2001, 2948/2000, 3429/2000 et 393/2001).

9.

Les 23 mai 2002, 3 et 30 avril 2001 ainsi que le 13 décembre 2001 respectivement, les requérants, qui avaient obtenu, en décembre 1999, gain de cause de l’administration pour la période postérieure au 1

er

janvier 2000, interjetèrent appel, en demandant le versement du montant réajusté de leurs pensions également pour la période allant du 1

er

août 1997 au 31 décembre 1999.

10.

Les 21 décembre 2004, 22 janvier 2004, 14 juillet 2003 et 20 mai 2004 respectivement, la deuxième chambre de la Cour des comptes rejeta les appels. Elle considéra que le délai de prescription prévu par l’article 60 §

1 du décret présidentiel nº

166/2000 – qui limite le caractère rétroactif de la réclamation des droits de pension contre l’Etat – commençait à courir à partir de la publication de ses propres arrêts, qui constituaient la décision faisant droit aux demandes de retraite des requérants

; dès lors, elle jugea que les prétentions des requérants pour la période litigieuse avaient été prescrites (arrêts n

os

2520/2004, 133/2004, 1398/2003, 1106/2004).

11.

Les 22 février 2006 et 8 février 2005 respectivement, les requérants se pourvurent en cassation en contestant, entre autres, la façon dont la deuxième chambre de la Cour des comptes avait appliqué l’article 60

§

1 du décret présidentiel nº

166/2000. En particulier, ils soulevèrent que ladite chambre de la Cour des comptes avait considéré que la date de la publication de ses arrêts était le point de départ du délai de prescription extinctive. Or, selon les requérants, la fixation de la date à partir de laquelle les sommes dues étaient payables ne pouvait pas dépendre du retard que les autorités administratives ou les juridictions saisies avaient mis pour prendre leurs décisions, alors qu’eux-mêmes avaient intenté leurs recours promptement et en respectant les délais. Ils soutinrent qu’une telle application de la disposition en cause était aléatoire et contraire à l’article 4 de la Constitution (principe d’égalité), ainsi qu’à l’article 1 du Protocole nº

1.

12.

Les 14 janvier 2009, 1

er

octobre 2008 et 26 juin 2008 respectivement, la formation plénière de la Cour des comptes rejeta les pourvois. La haute juridiction précisa que l’article 60

§

1 du décret présidentiel nº

166/2000 introduisait une règle budgétaire qui visait à éviter que les finances de l’Etat se détériorent soudainement et de manière imprévisible suite à une obligation d’un versement rétroactif des pensions. Selon la Cour des comptes, retenir comme

dies a quo

de la prescription prévue par la disposition susmentionnée la date de la publication de son arrêt n’entrait en contradiction ni avec l’article 4 de la Constitution ni avec les articles 6 §

1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

o

166/2000 aucune prérogative n’était introduite en faveur de l’Etat et au détriment du pensionné intéressé. Selon la Cour des comptes, il s’agirait plutôt d’une réglementation générale et objective de la rétroactivité des créances individuelles à l’égard des caisses publiques. La Cour des comptes constata que ladite disposition fixait de manière nette et absolue le délai de prescription de trois ans sans tenir compte de la date à laquelle l’intéressé avait éventuellement déposé sa demande de réajustement de sa pension ni distinguer entre les cas de la reconnaissance initiale du droit à la pension et de son réajustement. De plus, l’article 60 § 1 du décret présidentiel n

o

166/2000 ne faisait aucune référence au comportement de l’intéressé ou de l’administration, à savoir si l’absence de réajustement de la pension était due à un manque de diligence du premier ou à un acte ou une omission provenant de la seconde.

13.

En outre, la formation plénière de la Cour de comptes, en faisant référence à son arrêt n

o

1506/2005, admit que l’action en indemnisation fondée sur l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil avait un caractère purement indemnitaire et ne portait pas sur des droits de pension. Par conséquent, ce recours n’était pas concerné par la prescription prévue par l’article 60 § 1 du décret présidentiel nº 166/2000 et ladite disposition n’excluait pas la possibilité pour l’intéressé de solliciter son indemnisation pour l’absence de versement de sa pension au-delà de la période de trois ans prescrite par l’article 60 § 1 du décret présidentiel n

o

166/2000 (arrêts n

os

14/2009, 2064/2008, 1619/2008 et 1593/2008).

14.

L’arrêt n

o

14/2009 fut adopté à l’unanimité et les arrêts n

os

2064/2008, 1619/2008 et 1593/2008 à la majorité. En particulier, dans les arrêts n

os

2064/2008, 1619/2008 et 1593/2008, une minorité de onze juges considéra que le terme «

acte ou décision relative à cette retraite

» ne pouvait concerner que l’acte de l’administration ou la décision du Comité de contrôle fixant la pension de l’intéressé. Pour les juges dissidents, toute autre interprétation de l’article 60 § 1 du décret présidentiel n

o

166/2000 serait contraire, entre autres, au principe d’égalité, consacré par l’article 4 de la Constitution et aux articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

15.

Les arrêts n

os

2064/2008, 1619/2008 et 1593/2008 furent notifiés aux requérants les 16 décembre 2008, 5

janvier 2009 et 17

décembre 2008 respectivement.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

A.

La loi pertinente

16.

L’article 60 § 1 du code des retraites civiles et militaires (décret présidentiel n

o

166/2000) dispose ce qui suit

:

«

Il n’est en aucun cas permis de reconnaître rétroactivement, au détriment de la recette publique, des créances résultant des retraites pour une période supérieure à trois ans à compter du premier jour du mois au cours duquel est pris l’acte ou la décision relative à cette retraite.

»

B.

La jurisprudence de la Cour des comptes

1.

Concernant la fixation du

dies a quo

de la prescription

17.

Selon une jurisprudence établie, la Cour des comptes considérait que la prescription litigieuse courait à partir de l’acte litigieux de l’administration ou de la publication de son propre arrêt faisant droit à la demande de l’intéressé (entre autres, arrêt n

o

1407/2002 –formation plénière). Selon cette jurisprudence, l’article 60 § 1 du décret présidentiel n

o

166/2000 prévoyait un délai de prescription précis et stable qui était compatible tant avec l’article 4 § 1 de la Constitution (consacrant le principe d’égalité) qu’avec l’article 1 du Protocole n

o

1.

18.

Ensuite, certains arrêts de la Cour des comptes ont fixé comme point de départ du délai de trois ans la publication de la décision de la Comptabilité générale de l’Etat (arrêts n

os

636/2005 (formation plénière), 1102/2007 (formation plénière), 193/2007 (formation plénière) et 1316/2007). En particulier, par ces arrêts la Cour des comptes a considéré que lorsque les droits de pension, refusés par l’administration, étaient reconnus au cours de la procédure contentieuse ultérieure, la phrase «

à compter du premier jour du mois au cours duquel est pris l’acte ou la décision relative à cette retraite

» visait l’acte de la Comptabilité générale de l’Etat ou la décision du Comité de contrôle par laquelle les autorités compétentes n’avaient pas reconnu la créance de pension de l’intéressé. La Cour des comptes a constaté qu’une telle interprétation était conforme à l’article 1 du Protocole n

o

os

824 et 832/2006- assemblée plénière).

19.

Suite à l’adoption par la Cour des arrêts

Kokkinis c. Grèce

(n

o

45769/06, 6

novembre 2008) et

Reveliotis c. Grèce

(n

o

48775/06, 4

décembre 2008), la Cour des comptes aligna sa jurisprudence sur celle de la Cour. En particulier, par ses arrêts n

os

26, 166 et 963/2010, l’assemblée plénière de la Cour des comptes admit, en faisant explicitement référence aux arrêts

Reveliotis

et

Kokkinis

précités, que la limitation temporelle introduite par l’article 60 § 1 du décret présidentiel n

o

166/2000 ne pouvait concerner que les actes ou décisions de l’administration portant sur la fixation de la pension des intéressés.

2.

Concernant l’efficacité d’une action fondée sur l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil

20.

Selon les arrêts n

os

1505 et 1506/2005 de sa formation plénière, la Cour des comptes a considéré que l’action en indemnisation fondée sur l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil avat un caractère purement indemnitaire, ne portait pas sur des droits de pension et n’était donc pas concernée par la prescription prévue par l’article 60 du décret présidentiel nº

166/2000. Selon les arrêts précités, les personnes qui se sont vu refuser de manière illégale le réajustement de leur pension pouvaient demander une indemnisation pour le dommage subi à ce titre. Par l’arrêt nº

2405/2005 de la formation plénière, confirmé par la suite par l’arrêt nº

756/06, la Cour des comptes a conditionné cette possibilité au constat préalable de l’illégalité du comportement des autorités administratives. Il ressort du dossier qu’il n’existe pas à ce jour d’arrêt rendu par la Cour des comptes allouant aux intéressés des sommes à ce titre.

EN DROIT

I.

JONCTION DES AFFAIRES

21.

Compte tenu de la similitude des requêtes quant aux faits et aux questions qu’elles posent, la Cour décide de les joindre et de les examiner conjointement dans un seul arrêt.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE Nº 1

22.

Les requérants allèguent que la façon dont la Cour des comptes a appliqué l’article 60 § 1 du décret présidentiel n

o

166/2000 a porté atteinte à leur droit au respect des biens, tel que prévu par l’article 1 du Protocole n

o

1, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

1.

Thèses des parties

23.

Le Gouvernement plaide, tout d’abord, l’irrecevabilité de ce grief au motif que les requérants n’auraient pas épuisé les voies de recours internes puisqu’ils n’ont pas saisi les juridictions administratives d’une action en indemnisation fondée sur l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil. Le Gouvernement relève que si l’administration refuse de manière illégale de réajuster le montant d’une pension et si ce refus est ensuite annulé par la Cour des comptes, l’intéressé peut demander une indemnisation pour le dommage éventuellement subi en raison de la privation illégale de ses droits de pension pour la période allant au-delà de la période de trois ans prévue par l’article 60 du décret présidentiel nº

166/2000. Selon le Gouvernement, il s’agit d’un recours disponible et efficace, au moyen duquel l’intéressé peut obtenir le redressement de la violation alléguée.

24.

Les requérants affirment que le Gouvernement n’a produit aucun exemple jurisprudentiel propre à démontrer que l’exercice du recours précité aurait pu entraîner le redressement de la violation alléguée. Selon les requérants, il n’existe aucun cas dans lequel les intéressés ont reçu une indemnisation correspondant aux montants de pension qu’ils n’avaient pas pu réclamer en raison de l’application de l’article 60 § 1 du décret présidentiel nº 166/2000. Ils s’appuient à ce sujet sur la jurisprudence de la Cour, selon laquelle il appartient à l’Etat qui excipe du non-épuisement des voies de recours internes d’établir l’existence de recours effectifs et suffisants.

2.

Appréciation de la Cour

25.

La Cour rappelle que celui qui a exercé un recours de nature à remédier directement à la situation litigieuse – et non de façon détournée – n’est pas tenu d’en engager d’autres qui lui eussent été ouverts mais dont l’efficacité est improbable (

Manoussakis et autres c. Grèce

, 26 septembre 1996, § 33,

Recueil des arrêts et décisions

1996-IV). En l’occurrence, la Cour constate que les requérants ont recouru contre le calcul de leur pension tant devant les autorités que devant les différentes formations de la Cour des comptes et avaient obtenu des décisions définitives, à savoir les arrêts n

os

14/2009, 2064/2008, 1619/2008 et 1593/2008. Ces arrêts, rendus par la formation plénière de la Cour de comptes, ont confirmé le droit des requérants à une pension plus élevée mais ne leur ont pas reconnu ce droit à partir du point temporel défini par les intéressés. Dès lors, les requérants ne sauraient se voir imposer l’obligation de saisir à nouveau les juridictions et de perdre du temps et de l’argent afin de réclamer des sommes correspondant aux montants réajustés de leur pension, alors que la Cour des comptes avait déjà eu l’occasion de porter directement remède à la situation litigieuse. Ceci est d’autant plus vrai que par son arrêt nº

756/06, la Cour des comptes a conditionné la possibilité d’indemnisation des intéressés pour le dommage subi en raison de l’absence de réajustement de leur pension au constat préalable de l’illégalité du comportement des autorités administratives (voir paragraphe 20 ci-dessus). En tout état de cause, le Gouvernement n’a produit aucun exemple jurisprudentiel où les intéressés auraient reçu une indemnisation à ce titre en se fondant sur l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil (voir

Kokkinis

, §§

38-40,

Reveliotis

, §§ 36-38, précités).

26.

Au vu de ce qui précède, force est à la Cour de rejeter l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes. D’ailleurs, la Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

1.

Thèses des parties

27.

Le Gouvernement rappelle la jurisprudence de la Cour selon laquelle l’article 1 du Protocole nº 1 ne protège que les biens «

actuels

». Or, selon lui, cette disposition n’est pas applicable à la situation juridique des requérants, puisque ces derniers ne disposent pas d’un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole nº 1. En effet, pour le Gouvernement, aux termes de l’article 60 § 1 du décret présidentiel nº

166/2000, tel qu’interprété par la

formation plénière de la Cour des comptes en l’occurrence, les requérants n’avaient aucun droit d’obtenir le réajustement rétroactif de leurs pensions au-delà du laps de trois ans à partir de la publication des arrêts litigieux de la haute juridiction interne. Le Gouvernement considère par ailleurs que les requérants ne peuvent davantage se placer sur le terrain de l’«

espérance légitime

», qui repose non sur le simple espoir d’être indemnisé mais sur une certitude d’obtenir gain de cause. Se fondant sur l’arrêt

Kopecký c.

Slovaquie

([GC], nº 44912/98, CEDH 2004-IX), il souligne que la jurisprudence de la Cour des comptes était défavorable aux requérants, qui ne pouvaient pas légitimement croire à l’existence d’un droit acquis.

28.

Les requérants soutiennent qu’ils disposaient du droit de percevoir une pension réajustée et que ce droit fut confirmé par l’administration qui avait reconnu leur droit à une pension plus élevée à partir du 1

er

janvier 2000. Ils ajoutent à cet égard que les juridictions internes n’ont pas créé un nouveau droit, mais ont confirmé un droit déjà existant que les autorités administratives avaient, de manière illégale, refusé dans un premier temps de leur reconnaître. Toutefois, la façon dont la formation plénière de la Cour des comptes a appliqué l’article 60 § 1 du décret présidentiel nº

166/2000, a entraîné l’extinction de leurs créances. De plus, la manière dont elle a procédé pour la fixation de la date à partir de laquelle ces créances étaient dues était contraire au principe de l’Etat de droit.

2.

Appréciation de la Cour

29.

La Cour rappelle qu’elle a examiné un grief identique à celui présenté en l’espèce par les requérants et conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 (

Kokkinis,

§§ 28-40, et

Reveliotis,

§§ 26-38, précités). En effet, dans les arrêts susmentionnés elle a notamment considéré que la prééminence du droit, l’un des principes fondamentaux d’une société démocratique et inhérent à l’ensemble des articles de la Convention, exige que le point de départ ou d’expiration des délais de prescription soient clairement définis et liés à des faits concrets et objectifs, tels que le dépôt d’une demande ou l’introduction d’une action en justice par l’intéressé (

Kokkinis

, §

34

;

Reveliotis

, § 32, précités). Selon la Cour, la fixation de la date à partir de laquelle les requérants, dans les affaires précitées, pouvaient obtenir le versement de leurs droits de pension a été exclusivement fonction du temps que les autorités et les juridictions administratives avaient mis pour rendre leurs décisions. La Cour a considéré que l’application d’un tel critère semblait aléatoire et susceptible de conduire à des résultats contradictoires et peu justifiés

; en particulier, lorsque les diverses juridictions administratives tardent à statuer sur un recours portant sur des droits de pension, c’est le justiciable qui est lésé par ce retard et non l’Etat qui, lui, en tire profit, puisqu’il sera appelé à verser une somme moins élevée. Au demeurant, le justiciable en cause se trouve, en pareil cas, dans une situation défavorable par rapport à d’autres retraités dont le recours avait été examiné avec plus de célérité (

Kokkinis

, § 35

;

Reveliotis

, §

33, précités).

30.

La Cour constate que, dans sa jurisprudence postérieure aux arrêts

Kokkinis

et

Reveliotis,

la Cour des comptes s’est alignée sur la solution retenue par la Cour dans les arrêts précités (voir paragraphe 19 ci-dessus). Il n’en reste pas moins que dans les cas présents, le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente que celle à laquelle la Cour était parvenue dans les arrêts

Kokkinis

et

Reveliotis

précités.

31.

Partant, force est à la Cour de conclure que la façon dont la Cour des comptes a procédé, en l’occurrence, à la fixation du

dies a quo

de la prescription litigieuse a porté atteinte au droit des requérants au respect de leurs biens et a rompu le juste équilibre à ménager entre la protection du droit à la propriété et les exigences de l’intérêt général.

Il y a donc eu violation de l’article 1 du Protocole nº 1.

III.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

Sur la recevabilité

32.

Les requérants allèguent un manque d’équité de la procédure devant les juridictions administratives. Ils invoquent à cet égard les articles 6 § 1 et 13 de la Convention.

33.

La Cour note que ce grief se rapporte à la manière dont la Cour des comptes a statué sur une question précise, en particulier l’interprétation de l’article 60 § 1 du décret présidentiel nº 166/2000, et qu’il relève à ce titre de la «

quatrième instance

». En effet, même si l’interprétation en cause semble erronée, elle ne saurait être qualifiée de déraisonnable ou d’arbitraire. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles (voir

Kokkinis,

;

Reveliotis,

défendables

» selon la Convention (voir, entre autres,

Boyle et Rice c. Royaume-Uni

, 21 juin 1988, § 52, série A n

o

131). Compte tenu de ses conclusions ci-dessus pour le grief tiré de l’article 6 §

1, la Cour estime que les requérants n’ont aucun grief défendable.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

34.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

1.

Dommage matériel

35.

Les requérants réclament chacun au titre du dommage matériel la somme de 11 525 euros (EUR), somme qui correspond à la différence entre les montants qu’ils ont perçus à titre de pension pour la période du 1

er

août 1997 au 31

décembre 1999 et les montants auxquels ils avaient droit après le réajustement, majorée d’un pourcentage de 80 % en raison de l’inflation. Ils réclament en outre le versement d’intérêts moratoires.

36.

Le Gouvernement affirme, sans contester le calcul effectué par les requérants pour aboutir à la somme de 11 525 EUR, que la prétention au titre du dommage matériel n’a pas de lien de causalité avec les violations alléguées de la Convention. Elle ajoute aussi, sans fournir d’autre explication, que la somme revendiquée est exorbitante.

37.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation de la Convention entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à celle-ci et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (

Iatridis c. Grèce

(satisfaction équitable) [GC], nº 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

38.

En l’occurrence, la Cour a déjà constaté que les requérants ont été privés des montants correspondant à leur pension réajustée pour la période allant du 1

er

août 1997 au 31 décembre 1999. La Cour relève que le Gouvernement ne conteste pas le calcul des requérants quant aux montants dus à ce titre. Elle estime par ailleurs que des intérêts peuvent être réclamés à compter de la date à laquelle est survenu chaque élément recouvrable de la perte pécuniaire passée (voir, parmi d’autres,

Smith et Grady c. Royaume-Uni

(satisfaction équitable), n

os

33985/96 et 33986/96, § 24, CEDH 2000-IX).

39.

Dès lors, statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour décide d’allouer à chacun des requérants la somme de base réclamée, majorée de 2,5 %

per annum

et arrondie à 15

000 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme.

2.

Dommage moral

40.

Chacun des requérants réclame en outre 10

000 EUR au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

41.

Le Gouvernement affirme qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral.

42.

En l’occurrence, la Cour estime le préjudice moral suffisamment réparé par le constat de violation du présent arrêt.

B.

Frais et dépens

43.

Les requérants demandent conjointement, factures à l’appui, 3

000

EUR pour les frais et dépens exposés devant la Cour.

44.

Le Gouvernement conteste ces prétentions, non justifiées selon lui.

45.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d’accorder conjointement aux requérants la totalité de la somme revendiquée, à savoir 3

000 EUR, plus tout montant pouvant être dû par eux à titre d’impôt sur cette somme.

C.

Intérêts moratoires

46.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Décide

de joindre les requêtes

;

2.

Déclare

les requêtes recevables quant au grief tiré du droit des requérants au respect de leurs biens et irrecevable pour le surplus

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole nº 1

;

4.

Dit

que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par les requérants

;

5.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 15

000 EUR (quinze mille euros) pour dommage matériel et, conjointement aux requérants, 3

000 EUR (trois mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juin 2012 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Greffier

Présidente