OVCHARENKO v. UKRAINE and 1 other application
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Communicated
OVCHARENKO v. UKRAINE and 1 other application (CtEDO, 2016)
Comunicat la 22 februarie 2016 CIFTH SECȚIUNE Cereri nr. 27276/15 și 33692/15 Vyacheslav Andriyovych OVCHARENKO împotriva Ucrainei și Mykhaylo Ivanovych KOLOS împotriva Ucrainei depuse la 20 mai 2015 și, respectiv, 2 iulie 2015 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul în primul caz, dl Vyacheslav Andriyovych Ovcharenko, este un național ucrainean care s-a născut în 1957 („primul reclamant”). Reclamantul în al doilea caz, dl Mykhaylo Ivanovych Kolos, este un național ucrainean care s-a născut în 1953 („al doilea reclamant”). Ambele reclamante sunt reprezentate în fața Curții de către dl Bushchenko, avocat care practică în Kiev. Faptele din acest caz, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: faptele din 28 iunie 1996 Verkhovna Rada din Ucraina (Parlamentul) a adoptat Constituția Ucrainei. În decembrie 2004 a introdus amendamente ale Constituției care, printre altele, au sporit caracteristicile parlamentare ale sistemului politic și au slăbit competențele președintelui. În august 2006, Parlamentul a numit reclamanții la posturile judecătorilor Curții Constituționale a Ucrainei („CU”). În februarie 2010, dl V. Yanukovych a fost ales președinte al Ucrainei. La 30 septembrie 2010, CCU a adoptat o hotărâre care declară inconstituțională amendamentele la Constituție din 2004, după constatarea că au fost adoptate în încălcarea procedurii adecvate. CCU a declarat că aceste amendamente sunt invalide cu efect de la data hotărârii sale, iar efectul versiunii anterioare a Constituției a fost, în consecință, restaurat. Evenimentele din noiembrie 2013-februarie 2014 și schimbarea puterii în Ucraina [1] La sfârșitul lunii noiembrie 2013, manifestațiile antiguvernamentale au început în Kyiv și apoi s-au răspândit în alte orașe din Ucraina. La sfârșitul lunii februarie 2014, manifestațiile s-au accentuat la conflicte serioase între protestatari și autoritățile de aplicare a legii. La 21 februarie 2014, Parlamentul a votat pentru a reveni la Constituția 2004 și a suspendat, de asemenea, ministrul Internului. 10. La 22 februarie 2014, Parlamentul a declarat că dl V. Yanukovych și-a abandonat neconstituțional sarcinile în calitate de președinte. În aceeași zi și la 23 februarie 2014 Parlamentul a respins Procurorul General și a luat o serie de decizii suplimentare privind schimbarea unor oficiali de rang înalt în stat și funcționarea competenței executive. 11. La 24 februarie 2014, Parlamentul a adoptat o rezoluție „Pentru reacția în ceea ce privește „capatul de jurământ” de către judecătorii Curții Constituționale a Ucrainei”. Prin această rezoluție, Parlamentul a respins, pentru „rezoluție de jurământ”, judecătorii Ucrainei care au fost desemnați în temeiul cotei Parlamentului (cum se prevede la art. 148 din Constituție (a se vedea punctul 26 mai jos)); a invitat Președintele interimar al Ucrainei și Consiliul judecătorilor să ia măsuri de respingere, pentru „rezoluție de jurământ”, alți judecători ai Ucrainei (care au fost desemnați în temeiul cotelor președintelui și, respectiv, Adunării judecătorilor); în sfârșit, a solicitat Biroului Procuror General să inițieze o anchetă penală în circumstanțele în care UCC a adoptat hotărârea sa din 30 septembrie 2010. 12. În motivele acesteia de a adopta rezoluția de mai sus, Parlamentul a afirmat că la 30 septembrie 2010, UCC a modificat Constituția într-un mod neconstituțional prin apropierea puterilor parlamentare și că UCC a încălcat principiile constituționale fundamentale ale democrației și separarii puterilor și a schimbat sistemul constituțional. În acest sens, Parlamentul a făcut trimitere la avizul Comisiei de la Veneția din 20 Decembrie 2010 „Pentru situația constituțională în Ucraina”, care a declarat că hotărârea CCU din 30 septembrie 2010 a pus la îndoială legitimitatea instituțiilor de stat existente, deoarece președintele și Parlamentul au fost aleși în temeiul normelor constituționale care nu mai sunt recunoscute ca valabile, președintele, cu efect de această hotărâre, are mult mai multe puteri decât ar fi putut fi prevăzute de alegători atunci când a fost ales și, din această hotărâre, funcționarea organelor de stat principale s-a bazat pe reguli schimbate de o instanță și nu pe reguli schimbate de Parlament ca organism democratic legitim. 13. Prin furnizarea de motive suplimentare pentru rezoluția de concediere, Parlamentul a afirmat că la 29 mai 2013, UCC a adoptat o hotărâre care, de fapt, a făcut imposibilă alegerile în orașul Kiev și în Consiliul Regional Ternopil până în octombrie 2015. Parlamentul a considerat că, cu această hotărâre, judecătorii CCU au încălcat drepturile cetățenilor la alegeri. 14. În sfârșit, Parlamentul a declarat că, la 25 ianuarie 2012, UCC a adoptat o hotărâre care permite Cabinetului de Miniștri să reglementeze „maniala” nivelul plăților sociale, în ciuda faptului că UCC a adoptat mai devreme decizii de conversație cu privire la același subiect. În acest sens, Parlamentul a constatat că judecătorii UCC au încălcat drepturile constituționale ale cetățenilor la securitatea socială și la un nivel de viață adecvat. 15. Parlamentul a concluzionat că judecătorii CCU care au adoptat hotărârile de mai sus nu au reușit în obligația lor de a asigura supremația Constituției și de a proteja sistemul constituțional și drepturile constituționale ale cetățenilor și că aceste eșecuri nu erau compatibile cu jurământul judiciar și cu îndeplinirea cinstițioasă și riguroasă a sarcinilor de către un judecător al CCU. Procedura instituită de primul reclamant 16. La 27 februarie 2014, primul reclamant, care se bazează pe Codul de Justiție Administrativă, a depus o cerere la Curtea Administrativă Superioră („HAC”) care a contestat concedierea. 17. La 18 iunie 2014, HAC a declarat ilegală rezoluția parlamentară din 24 februarie 2014 în ceea ce privește concedierea primului solicitant. Acesta a constatat că Parlamentul nu a respectat procedura de concediere a unui judecător al CCU. În special, regulamentul CCU prevedea o procedură care necesită o examinare preliminară a cazului de către însăși CCU, dar această procedură nu a fost aplicată. Nici nu a fost aplicată corect procedura în conformitate cu Regulamentul Parlamentului. În decizia sa, HAC a făcut referire la principiile juridice internaționale referitoare la independența justiției și a concluzionat că aceste principii nu au fost respectate de Parlament. 18. Parlamentul a depus o cerere de revizuire a cazului la Curtea Supremă. 19. La 2 decembrie 2014, Curtea Supremă a anulat hotărârea HAC și a respins cererile primului solicitant ca fiind nefondate. Curtea Supremă a constatat că, în hotărârea din 30 septembrie 2010, CCU și-a depășit competențele, deoarece de fapt a invalidat dispozițiile obligatorii ale Constituției. Curtea Supremă a considerat că, prin adoptarea acestei hotărâri, UCC nu a asigurat supremația Constituției, a schimbat Constituția și sistemul constituțional prin încălcarea principiilor fundamentale ale democrației și separarii puterilor, și a subminat legitimitatea autorităților de stat, ale căror activități se bazează de atunci pe norme stabilite de UCC și nu de Parlament. Curtea Supremă a concluzionat că participarea primului reclamant la adoptarea acestei hotărâri și consecințele acestei participări au fost în mod evident incompatibile cu jurământul judiciar și au constituit o încălcare a acestei hotărâri. 20. În ceea ce privește hotărârile UCC din 25 ianuarie 2012 și 29 mai 2013, care au fost examinate, de asemenea, în rezoluția parlamentară impugnată, Curtea Supremă a constatat că aceste două hotărâri au fost pronunțate de către UCC în domeniul discreției sale și participarea primului reclamant la adoptarea lor nu constituie o „capacitate de jurământ”. 21. În ceea ce privește procedura adoptată pentru concedierea primului reclamant, Curtea Supremă a constatat că trimiterea HAC la normele CCU este nefondată deoarece aceste norme sunt un document intern al CCU și acesta din urmă nu a fost împuternicit de Constituția sau Legea „Pe Curtea Constituțională a Ucrainei” pentru a reglementa procedura de respingere a propriilor membri. În schimb, Constituția și Regulamentul Parlamentului au prevăzut procedura relevantă, care a fost respectată. Procedura instituită de cel de-al doilea reclamant 22. La 5 martie 2014, al doilea reclamant, care se bazează pe Codul de Justiție Administrativă, a depus o cerere cu HAC care a contestat concedierea. 23. La 26 ianuarie 2015, HAC a respins cererea, referindu-se la poziția juridică a Curții Supreme, astfel cum a fost stabilită în decizia sa din 2 decembrie 2014 în cazul primului reclamant. 24. Al doilea reclamant a depus o cerere de reexaminare a cazului la Curtea Supremă, argumentând, printre altele, că hotărârea din 30 septembrie 2010 adoptată de CCU nu ar putea constitui motive de concediere, că Parlamentul de fapt a analizat concluziile CCU fără a avea competențe să facă acest lucru, și că nu ar putea fi considerat responsabil pentru hotărârea pentru care a votat ca membru al CCU. 25. La 28 aprilie 2015 Curtea Supremă a susținut decizia din 26 ianuarie 2015, repetând raționamentul pe care l-a dat în cazul primului reclamant. Constituția internă relevantă din 28 iunie 1996 26. După cum prevede Constituția, UCC este singurul organism de jurisdicție constituțională în Ucraina. Acesta decide cu privire la aspectele legate de conformitatea legislației și a altor acte juridice cu Constituția Ucrainei și prevede interpretarea oficială a Constituției și a legislației Ucrainei (art. 147). Curtea Constituțională este compusă din 18 judecători, dintre care șase sunt desemnați de către Președintele Ucrainei, șase de către Verkhovna Rada din Ucraina (Parlamentul) și șase de către Adunarea Judecătorilor Ucrainei. Un judecător al CCU este desemnat timp de nouă ani, fără drept de re numire pentru un al doilea mandat (art. 148). Judecătorii CCU sunt obligați de garanțiile de independență și imunitate și de motivele de concediere din birou enumerate în art. 126 din Constituție (art. 149). În conformitate cu art. 126 din Constituție, în cazul unei „schimbări de jurământ” de către un judecător, el sau ea va fi concediat din birou de către organismul care l-a ales sau numit. Codul de Justiție Administrativă din 6 iulie 2005 27. În conformitate cu art. 161 din Codul, atunci când instanța administrativă decide un caz, trebuie să determine, printre altele, (1) dacă circumstanțele menționate în cererea și în obiecțiile au avut loc efectiv și ce dovezi justifică apariția acestor circumstanțe, (2) dacă există alte informații factuale relevante pentru cazul și dovezi pentru a sprijini aceste informații și (3) care trebuie aplicată dispoziții juridice pentru relațiile juridice în litigiu. 28. art. 162 din Codul prevede că, în cazul în care se constată o cerere justificată, instanța administrativă poate, printre altele, să declare hotărârea, acțiune sau omisiune neautorizată, să anuleze sau să invalideze decizia în cauză, să oblige inculpatul să întreprindă sau să se abțină de la luarea anumitor acțiuni sau să ordone inculpatului să efectueze plăți. Curtea administrativă poate, de asemenea, să ia alte decizii pentru a asigura protecția drepturilor omului și cetățenilor, precum și drepturile și interesele altor subiecți ai relațiilor publice. 29. art. 171-1 din Codul prevede, printre altele, că actele, acțiunile sau omisiunile Parlamentului pot fi contestate înaintea HAC. După examinarea cazului, HAC poate: (1) să declare actul Parlamentului ilegal în totalitate sau în parte; (2) să declare acțiunile sau omisia Parlamentului ilegale și să-l oblige să ia anumite acțiuni. La 8 aprilie 2014, articolul din Codul a fost modificat pentru a prevedea că, în acest caz, HAC poate, de asemenea, să ia măsuri suplimentare care sunt prevăzute la art. 162 din Codul. 30. La 14 martie 2014, articolul de mai sus a fost modificat pentru a prevedea că, în astfel de cazuri, hotărârea HAC intră în vigoare numai după ce a fost revizuită de Curtea Supremă sau după expirarea termenului de solicitare a unei astfel de revizuiri. Adoptarea de către un judecător (sau judecători) a condamnării, hotărârii, hotărârii sau rezoluției în mod incorect – este pedepsită prin restricții de libertate timp de până la cinci ani sau prin închisoare de la doi la cinci ani. Aceleași acte, în cazul în care au avut consecințe grave sau au fost comise pentru câștig financiar sau pentru alte interese personale – sunt pedepsite cu închisoare de la cinci la opt ani.” Legea „Pentru Curtea Constituțională a Ucrainei” din 16 octombrie 1996 32. Secțiunea 28 din această lege prevede: „... Judecătorii Curții Constituționale a Ucrainei nu sunt conținuți în mod legal responsabil pentru rezultatele voturilor efectuate sau ale declarațiilor exprimate în Curtea Constituțională a Ucrainei și în camerele sale, cu excepția cazului în care răspunderea pentru insultă sau difamă exprimată în cursul examinării cazurilor, adoptarea hotărârilor și pronunțarea concluziilor de către Curtea Constituțională a Ucrainei.” Avizul nr. 599/2010 al Consiliului Europei din 20 decembrie 2010 „Cu privire la situația constituțională în Ucraina”, adoptat de Comisia de la Veneția în cea de-a 85-a sesiune plenară (CDL-AD(2010)044), se citește după cum urmează: „69. Recenta istorie constituțională a Ucrainei a implicat provocări constante și încercări de a găsi un echilibru corect al puterilor dintre Președintele, Cabinetul și Parlamentul. În curând a devenit evident că textul Constituției din 1996 nu, ținând seama de realitățile din Ucraina, prevede controale și echilibru suficiente și că există un risc de sistem prezidențial autoritar. Prin urmare, Comisia de la Veneția a sprijinit, deja în 2003, eforturile de reformă constituțională, ceea ce a dus la adoptarea amendamentelor constituționale din 2004. Schimbarea adusă de aceste amendamente a fost binevenită, în principiu, dar nici coerentă, nici bine gândită. Amendamentele au condus, prin urmare, la o tensiune sporită, în special între președinte și Cabinetul de Miniștri. 70. Reintegrarea versiunii Constituționale din 1996, prin hotărârea Curții Constituționale a Ucrainei, pune întrebări cu privire la legitimitatea acțiunilor anterioare, deoarece instituțiile Ucrainei au lucrat timp de câțiva ani pe baza normelor constituționale declarate mai târziu inconstituționale. De asemenea, ea pune întrebări de legitimitate în ceea ce privește actualele instituții de stat, deoarece președintele și Parlamentul au fost aleși în temeiul normelor constituționale care nu mai sunt recunoscute ca fiind valabile. Președintele Ucrainei, din această hotărâre, are mult mai multe competențe decât ar putea fi prevăzute de alegători atunci când a fost ales. Lucrarea principalelor organe de stat se bazează acum pe reguli schimbate de o instanță și nu pe reguli schimbate de Verkhovna Rada, ca un organism democratic legitim.” 34. Extractele relevante din Recomandarea CM/Rec(2010)12 din Comitetul de Miniștri către statele membre privind judecătorii: independența, eficiența și responsabilitățile (Adoptat de Comitetul de Miniștri la 17 noiembrie 2010 la a 1098-a ședință a Deputaților miniștri) prevăd următoarele: „66. Interpretarea legii, evaluarea faptelor sau evaluarea probelor efectuate de judecători pentru a determina cazurile nu ar trebui să dea naștere la răspundere civilă sau disciplinară, cu excepția cazurilor de malice și neglijență brută. ... 68. Interpretarea legii, evaluarea faptelor sau evaluarea probelor efectuate de judecători pentru a determina cazurile nu ar trebui să dea naștere la răspundere penală, cu excepția cazurilor de malice. 69. Procedura disciplinară poate urma în cazul în care judecătorii nu își îndeplinesc sarcinile într-un mod eficient și corespunzător, astfel de proceduri ar trebui să fie conduse de o autoritate independentă sau de o instanță cu toate garanțiile unui proces echitabil și să acorde judecătorului dreptul de a contesta decizia și sancțiunile. Sancțiuni disciplinare ar trebui să fie proporționale.” COMPLAINTES 35. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 1 din Convenție, care nu au fost respectate principiile independenței și imparțialității; că procedura adecvată nu a fost respectată și că nu au fost permise să participe efectiv la examinarea concedierii lor; că dreptul la o decizie motivată nu a fost asigurat; că cazurile lor nu au fost examinate de „un tribunal instituit prin lege” și că principiul certificității juridice nu a fost respectat având în vedere faptul că nu existau termene pentru impunerea răspunderii pentru „înțelegerea jurământului”. 36. Reclamanții se plâng în conformitate cu art. 8 din Convenție că au fost respinși ilegal și dreptul lor la respectarea vieții lor private a fost încălcat. Reclamanții se plâng, în temeiul articolelor 8 și 18 din Convenție, că concedierea lor a avut un scop altul decât cel declarat de autoritățile și că acțiunea a fost de fapt în vederea justificării modificării Constituției prin intermediul unei proceduri simplificate, pedepsirea judecătorilor pentru opiniile lor și a demonstrat că opiniile lor profesionale pot fi utilizate ca bază pentru răspunderea lor disciplinară. Întrebări PENTRU PARTE Au fost încălcate drepturile reclamanților la un proces echitabil în temeiul articolului 6 din Convenție? În special: (a) Principiile de independență și imparțialitate au fost asigurate în cadrul procedurii în cauză? (b) Reclamanții au fost furnizate o procedură adecvată pentru concedierea lor care să asigure participarea efectivă la examinarea cazurilor lor? (c) A existat o încălcare a dreptului reclamantului la o decizie motivată, astfel cum este protejată de art. 6 din Convenție? (d) Care era domeniul de aplicare și eficacitatea revizuirii cazurilor de către Curtea Administrativă Superioră și Curtea Supremă? Guvernul este solicitat să furnizeze exemple de jurisprudență a instanțelor interne în ceea ce privește măsurile individuale luate de instanțe în acest tip de caz. (e) Cazurile reclamanților au fost luate în considerare de un „tribual stabilit de lege”, conform articolului 6 din Convenție? (f) A fost respectat principiul certitudinei juridice, având în vedere absența termenelor de impunere a răspunderii pentru o „capaciune de jurământ”? A existat o ingerință în dreptul reclamanților de a respecta viața lor privată în sensul articolului 8 din Convenție? În cazul în care interferența a fost stabilită în conformitate cu legea? A urmărit un obiectiv legitim? A fost necesară într-o societate democratică? Faptele cazului au dus la o încălcare a articolului 8 din Convenție, coroborat cu art. 18? În ceea ce privește examinarea plângerilor reclamanților, care este relevanța situației din țară la momentul concedierii reclamanților? Guvernul este solicitat să furnizeze documente privind formalizarea concedierii reclamanților (inclusiv ordine interne de către Curtea Constituțională și documente justificative). [1] Mai multe detalii privind aceste evenimente pot fi găsite în Raportul din 31 martie 2015 privind revizuirea investigațiilor Maidan elaborate de Comitetul consultativ internațional înființat de Secretarul General al Consiliului Europei în aprilie 2014 (http://www.coe.int/en/web/kyiv/report-on-maidan-investigations