S.C. CONTINENTAL HOTELS S.A. v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Communicated
S.C. CONTINENTAL HOTELS S.A. v. ROMANIA (CtEDO, 2016)
Comunicat la 9 martie 2016 CUARTĂ SECȚIUNE Aplicația nr. 36407/12 S.C. CONTINENTAL HOTELS S.A. împotriva României depusă la 5 iunie 2012 DECLARAȚIA FACTELOR Reclamantul, S.C. Continental Hotels S.A., este o companie română, care a fost înființată în 1999 și se află în București. Ea este reprezentată în fața Curții de către S.C.A. Popovici Nițu & Associații, un birou de drept situat în București. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Informații generale privind societatea reclamantă Societatea, SC Continental Hotels SA, este o fostă societate deținută de stat. A fost înființată în 1990 în temeiul Legii nr. 15/1990. În proprietatea companiei solicitante a fost inclus un hotel și o parcela de teren pe care a fost situat hotelul. În 1994 Ministerul Turismului a emis un titlu de proprietate în acest sens. În 1995 societatea reclamantă a fost transformată într-o companie privată. Întrucât hotelul a fost într-un grad avansat de degradare, autoritățile și-a autorizat demolarea în 1996. Procedura civilă de restituire a hotelului și a terenului În 1994, succesorii legali ai fostului proprietar al terenului și al hotelului, privați de statul proprietății sale în timpul regimului comunist, au instituit proceduri civile împotriva companiei solicitante pentru restituire a terenului și a hotelului. Prin hotărârea pronunțată la 16 noiembrie 1995, Curtea de district din București a permis acțiunea lor civilă și a ordonat restituirea hotelului și a terenului absorbant către reclamanți. La 1 iunie 1996, Curtea de județ din București a respins un recurs depus de societatea reclamantă împotriva acestei hotărâri. Societatea reclamantă a depus un recurs la punctele de drept la Curtea de Apel de la București. La 18 decembrie 1996, instanța a permis apelul societății reclamante din cauza faptului că instanțele de jos nu au respectat normele procedurale privind jurisdicția. I-a anulat deciziile și a trimis cazul Curții de District Constanța pentru o nouă examinare a meritelor. La cererea unuia dintre reclamanții, cazul a fost trimis Curții de District Buzău. În 1997, cazul a fost înregistrat la Curtea de județ Buzău. În cadrul unei audieri care s-a desfășurat la 3 noiembrie 1997, societatea reclamantă a solicitat instanței să introducă în cadrul procesului o autoritate de stat numit Fondul de Stat pentru proprietăți („FPS”), de la care a achiziționat acțiunile din procesul de privatizare și care, în opinia sa, ar trebui să garanteze plata compensației pentru hotel și pentru terenul aprovizionat în cazul în care cererile reclamanților ar fi permise. Societatea reclamantă și-a bazat cererea pe dispozițiile relevante ale Codului Civil privind răspunderea vânzătorului pentru posesia liniștită a activelor vândute și obligația sa de a garanta cumpărătorul în cazul expulzării și pe clauzele de răspundere prevăzute în contractul de privatizare. La 15 iunie 1998, Curtea județului Buzău a respins acțiunea reclamanților din cauza faptului că hotelul și terenurile au fost incluse legal în patrimoniul societății reclamante. Reclamanții au depus un recurs la Curtea de Apel din Ploiești. Curtea de Apel a suspendat procesul între 10 mai 1999 și 22 Decembrie 2006 pe măsură ce erau în așteptare procedurile civile între succesorii legali ai fostului proprietar cu privire la dreptul lor de a cere restituirea hotelului și a terenului absorbant. La 20 martie 2009, Curtea de Apel Ploiești a permis acțiunea reclamanților. Societatea reclamantă a pierdut proprietatea pe teren și a fost ordonată să plătească 11.138.275 lei român („RON”) reclamanților, corespunzător valorii hotelului demolat. Prin aceeași decizie, Autoritatea pentru capitalizarea activelor statului (AVAS), succesor al autorității statului FPS, a fost identificată ca autoritatea statului responsabilă pentru compensarea societății reclamante pentru daunele cauzate acestuia. În consecință, AVAS a fost ordonat să răsplătească societății reclamante valoarea de RON 11,138,275. Societatea reclamantă a depus un recurs asupra punctelor de drept susținând că nu a primit nicio compensație pentru terenul pierdut. AVAS și reclamanții au depus, de asemenea, recursuri asupra punctelor de drept. Prin decizia din 2 decembrie 2009, Curtea Înaltă de Casare și Justiție a permis toate apelurile privind punctele de drept, a anulat ultima decizie și a trimis cazul Curții de Apel la Ploiești. În timpul procedurii de recurs în fața Curții de Apel Ploiești, societatea reclamantă a depus o cerere de a-l prezenta pe Ministerul Finanțelor ca parte în procedură din cauza faptului că, după adoptarea Legii nr. 221/2009, a avut obligația de a compensa victimele măsurilor de confiscare luate de comuniști între 1945 1989. Prin decizia din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești a permis acțiunea civilă depusă de reclamanții și a respins cererea de a avea Ministerul Finanțelor ca garant. Societatea reclamantă a fost obligată să restituire terenului și să plătească o compensație a RON 11.138.275 pentru hotelul demolat. De asemenea, a ordonat AVAS să plătească companiei solicitante suma pe care a trebuit să-l plătească pentru hotelul demolat și RON 2.209.200 pentru terenul pierdut, precum și pentru toate cheltuielile de judecată. Toate părțile au depus apeluri la puncte de drept. Prin decizia din 6 decembrie 2011, Curtea Înaltă de Cassare și Justiție a respins recursul societății reclamante. A permis recursul depus de AVAS și a respins cererea societății reclamante de a fi compensată de AVAS ca fiind depusă de o persoană care nu are standi locus. În temeiul articolului 32 din Ordinul Guvernului de Urgență nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, astfel cum a fost aprobat prin Legea nr. 44/1998, societatea comercială privatizată a avut locus standi de a institui proceduri civile care să fie compensate pentru daunele cauzate ca urmare a restituirii bunurilor imobiliare fostului proprietar, privat de proprietatea sa de către stat în timpul regimului comunist. art. 32 a fost abrogat în mod expres prin art. 56 din Legea nr. 137/2002 privind măsurile de accelerare a procesului de privatizare. Cu toate acestea, art. 30 3 din lege prevedea în mod expres că articolul din ordonanță a rămas aplicabil tuturor acordurilor de vânzare-cumpărare de acțiuni deja încheiate atunci când legea a intrat în vigoare în 2002. Decizia nr. 18/2011 a Curții Înalte de Cassare și Justiție Într-o decizie adoptată la 17 octombrie 2011 și publicată în Jurnalul Oficial la 16 decembrie 2011, Curtea Înaltă de Casare și Justiție a confirmat ultraactivitatea articolului 32 din OEB în legătură cu acordurile de vânzare-cumpărare încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002. COMPLAINTĂ Societatea reclamantă se plânge în temeiul articolului 6 § 1 și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție care, ca urmare a unei interpretări eronate a legislației interne relevante de către Înalta Curții de Casație și Justiție, a fost privat de compensare de către autoritatea de stat competentă pentru daunele cauzate acesteia, permitând o acțiune civilă pentru restituire depusă de succesorii legali ai fostului proprietar al proprietății. Societatea reclamantă a avut o audiere echitabilă în determinarea drepturilor și obligațiilor sale, în conformitate cu art. 1 din Convenție, având în vedere faptul că Înaltul Tribunal de casă și Justiție și-a respins cererea de compensare din cauza lipsei locus standi A fost concediată cererea de compensare a societății reclamante prin decizia finală depusă de Curtea Înaltă de Casare și Justiție la 6 Decembrie 2011 constituie o ingerință în dreptul societății reclamante la bucurarea pașnică a bunurilor sale, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1? Dacă este cazul, interferența a fost proporțională în impactul său asupra dreptului societății reclamante în temeiul articolului 1 din Protocolul nr.