Caracas împotriva României

La originea cauzei se află un recurs (nr. 78037/01) direcționat împotriva României și din care trei cetățeni ai acestui Stat, Eufrosina Caracas, Victoria Cristina Caracas și Dimitrie Victor Caracas („reclamanții"), au sesizat Curtea la 17 aprilie 1999 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanții, care au fost admișii la beneficiul asistenței judiciare, sunt reprezentați de avocata Eugenia Crângariu din București. Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agenta sa, B. Rămășcanu, din ministerul afacerilor externe.

Reclamanții susțineau în particular că respingerea de către curtea de apel din București, la 20 octombrie 1998, a celei de-a doua acțiuni de revendicare a încălcat dreptul acestora de acces la un tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției. În plus, se plângeau că această hotărâre a lezat dreptul acestora la respect pentru bunuri, recunoscut de art. 1 al Protocolului nr. 1.

Recursul a fost atribuit secțiunii a treia a Curții (art. 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

Printr-o decizie din 1 septembrie 2005, Curtea a declarat recursul admisibil, unind la fond excepția Guvernului privind competența Curții ratione materiae de a examina prețiunea referitoare la art. 1 al Protocolului nr. 1. FAPTE I.

În 1950, în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950, imobilul situat la București nr. 26 strada Romniceanu, proprietate a B.V., a devenit proprietate a Statului.

B.V. a decedat în 1962 și le-a lăsat bunurile sale prin testament, inclusiv imobilul susmenționat, pe care a considerat-o ca fiind abuziv naționalizată, celor doi primi reclamanți și lui C.F. A. Prima acțiune de revendicare

La 29 noiembrie 1993, cei doi primi reclamanți și C.F., în calitate de moștenitori ai B.V., au introdus împotriva consilului local din București și împotriva societății H., administratoarei imobilului, o acțiune de revendicare a imobilului în cauză. Au arătat că, în temeiul decretului nr. 92/1950, bunurile pensionarilor nu puteau fi naționalizate și că B.V. era pensionară la momentul naționalizării imobilului.

Printr-o hotărâre din 7 aprilie 1994, tribunalul de primă instanță din București a admis cererea lor și a ordonat părților pârâte să pună reclamanții și C.F. în posesia imobilului.

Ca urmare a apelului consilului local, tribunalul județean a anulat hotărârea, din motiv că lipsea semnătura unui judecător din dispozitiv și a trimis cauza în fața aceluiași tribunal de primă instanță.

Printr-o hotărâre din 13 noiembrie 1995, tribunalul a admis pentru a doua oară acțiunea.

Ca urmare a apelului consilului local, această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre din 7 iunie 1996 a tribunalului județean din București.

Recursul consilului local împotriva hotărârii din 7 iunie 1996 a fost admis printr-o hotărâre din 14 octombrie 1996 a curții de apel din București, care a respins acțiunea ca inadmisibilă și a anulat deciziile anterioare. Curtea a motivat hotărârea prin imposibilitatea de a revendica imobilul înainte ca o procedură administrativă fondată pe legea nr. 112/1995 privind situația juridică a anumitor imobile naționalizate să-și atingă finalizarea. B. Procedura administrativă de restitutie a imobilului în temeiul legii nr. 112/1995

La 22 iulie 1996, cei doi primi reclamanți și C.F. au introdus în fața comisiei din primul cartier al orașului București pentru aplicarea legii nr. 112/1995, o cerere de restitutie a imobilului în cauză.

La 4 martie 1998, comisia i-a informat că îi trimitea cererea comisiei județene din București, cu un aviz negativ, din motiv că imobilul fusese naționalizat fără titlu valabil și că legea nr. 112/1995 se aplica doar imobilelor legalmente naționalizate.

Comisia județeană nu a pronunțat până în prezent nicio decizie. C. A doua acțiune de revendicare

La 24 octombrie 1996, cei doi primi reclamanți și C.F. au introdus în fața tribunalului de primă instanță din București o acțiune de constatare a ilegalității naționalizării imobilului. La 3 martie 1997, și-au precisat acțiunea în sensul că au cerut consilului local și societății H., administratoarei imobilului, să-i pună în posesia imobilului.

Ca urmare a decesului lui C.F, la 8 mai 1997, moștenitorul acestuia, Dimitrie Victor Caracas, al treilea reclamant, a continuat instanța.

Printr-o hotărâre din 27 octombrie 1997, tribunalul, considerând că naționalizarea fusese făcută fără titlu valabil, a admis acțiunea și a ordonat părților pârâte să pună reclamanții în posesia imobilului.

Consilul local și societatea H. au apelat hotărârea și au ridicat excepția autorității lucruului judecat al hotărârii din 14 octombrie 1996 a curții de apel din București care respinsese prima acțiune de revendicare.

Printr-o hotărâre din 19 mai 1998, tribunalul județean din București a admis apelul. A respins acțiunea ca inadmisibilă, din motiv că un litigiu identic se desfășurase anterior între aceleași părți și că, prin urmare, existase autoritate a lucruului judecat al hotărârii din 14 octombrie 1996 a curții de apel din București.

Reclamanții au format un recurs împotriva acestei decizii, arătând că nu exista identitate între cele două acțiuni, deoarece prima era o acțiune de revendicare, în timp ce a doua era în principal o acțiune de constatare a dreptului lor de proprietate.

La 20 octombrie 1998, curtea de apel din București a confirmat existența autorității lucruului judecat și a respins recursul lor, din motiv că cele două litigii se desfășurasseră între aceleași părți, că avuseseră același obiect, și anume restitutia imobilului în cauză, și că se bazaseră pe aceleași dispoziții legale. D. Cererea de restitutie a imobilului în temeiul legii nr. 10/2001

În aprilie 2001, în temeiul noii legi nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor naționalizate, reclamanții au introdus o cerere de restitutie a imobilului în fața primariei din București.

Până în prezent, procedura rămâne în curs de soluționare. II.

La rândul lor, reclamanții expun că a doua acțiune viza în principal constatarea ilegalității titlului de proprietate al Statului și că respingerea acesteia de tribunalul județean și curtea de apel pe motiv că existase o triplă identitate de părți, obiect și cauză cu prima acțiune de revendicare era rezultatul unei erori de drept. În plus, subliniază că nicio decizie nu a fost pronunțată în procedurile administrative de restitutie, fundată pe legile nr. 115/1995 și 10/2001.

Curtea reamintește că art. 6 § 1 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască de orice contestație referitoare la drepturi și obligații de caracter civil (Golder c. Regatul Unit, hotărâre din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36).

Desigur, dreptul de acces la un tribunal nu este absolut. El poate da naștere la limitări implicit admise pentru că apelează din natura sa o reglementare de către Stat. În elaborarea unei asemenea reglementări, Statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu ar trebui să restrângă accesul deschis individului într-o manieră sau la un punct în care dreptul s-ar veda atins în substanța sa. În plus, ele se armonizează cu art. 6 § 1 doar dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (a se vedea, printre altele, F.E. c. Franța, hotărâre din 30 octombrie 1998, Recunoașterea hotărârilor și deciziilor 1998-VIII, p. 3349, § 44, și Yagtzilar și alții c. Grecia, nr. 41727/98, § 23, CEDO 2001-XII).

În cauza de față, Curtea constată că reclamanții au folosit căile de recurs pe care le oferea sistemul judiciar intern, și anume o primă acțiune de revendicare, urmată de o acțiune de contestare a validității titlului de proprietate al Statului, care a fost declarată inadmisibilă pe motiv că existase autoritate a lucruului judecat al hotărârii din 14 octombrie 1996 care puse capăt primei acțiuni de revendicare.

Curtea estimează de la început că excepția autorității lucruului judecat urmarea un scop legitim deoarece viza, fără îndoială, asigurarea securității raporturilor juridice în materie civilă.

În sine, aceasta nu îndeplinește neapărat cerințele articolului 6 § 1: este necesar să se examineze, în lumina ansamblului circumstanțelor cauzei, dacă modul în care instanțele judiciare naționale au respins a doua acțiune a reclamanților, aplicând dispozițiile legii privind autoritatea lucruului judecat, a respectat dreptul acestora de acces la un tribunal, ținând seama de principiul supremației dreptului într-o societate democratică (a se vedea, mutatis mutandis, Lungoci c. România, nr. 62710/00, § 37, 26 ianuarie 2006).

Curtea observă că părțile au puncte de vedere divergente privind aplicarea principiului autorității lucruului judecat: reclamanții susțin că respingerea celei de-a doua acțiuni era rezultatul unei erori de drept, în timp ce Guvernul expune că răspunderea respingerii le revine din nefiind precizate circumstanțele celei de-a doua acțiuni.

Curtea nu consideră necesar de a tranșa această controversă. Într-adevăr, este inegabil faptul că din introducerea, la 29 noiembrie 1993, a primei acțiuni de revendicare, cererile formulate de reclamanți, atât în fața instanțelor judiciare cât și autorităților administrative, pentru a obține recunoașterea calității de proprietari ai imobilului litigios și restitutia acestuia, nu au fost niciodată supuse unui examen pe fond.

În acest sens, Curtea observă că prima acțiune de revendicare a fost declarată inadmisibilă prin hotărârea definitivă din 14 octombrie 1996 a curții de apel din București pe motiv că reclamanții nu parcurseseră toate etapele procedurii administrative de restitutie a imobilului, prevăzută de legea nr. 112/1995. Or, cererea administrativă de restitutie a imobilului a rămas până în prezent fără răspuns din partea comisiei județene de aplicare a legii nr. 112/1995.

De asemenea, Curtea observă că cererea de restitutie a imobilului fundată pe legea nr. 10/2001 rămâne în curs de soluționare în fața autorităților administrative.

În lumina celor de mai sus, Curtea estimează că simplul fapt că reclamanții au avut acces la un tribunal, dar doar pentru a se auzi declarând a doua acțiune inadmisibilă prin jocul dispozițiilor privind autoritatea lucruului judecat, nu satisfăceau cerințele articolului 6 § 1 al Convenției. Prin urmare, concluzionează că reclamanții au fost priviți de orice posibilitate clară și concretă de acces la un tribunal pentru a se pronunța asupra cererii de restitutie a imobilului litigios (a se vedea, mutatis mutandis, Lungoci precitată, §§ 42-43).

Ca concluzie, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Guvernul expune că reclamanții nu au nici un „bun" nici o „speranță legitimă" în sensul jurisprudenței Curții, de a obține bunăstarea dreptului de proprietate asupra acestui imobil, întrucât acesta a ieșit în 1950 din patrimoniul autorului acestora și că, de atunci, aceștia nu au obținut nicio decizie definitivă ordonând restitutia sa.

Reclamanții mențin că respingerea celei de-a doua acțiuni și absența unei decizii din partea autorităților administrative i-au privat de dreptul de a se bucura de acest imobil.

Curtea reamintește, în primul rând, că ea poate examina un recurs doar în măsura în care se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenției față de Partea contractantă interesată. În cauza de față, bunul litigios a fost naționalizat în 1950, cu mult înainte de 20 iunie 1994, data la care Convenția a intrat în vigoare față de România. Curtea nu este deci competentă ratione temporis de a examina circumstanțele naționalizării imobilului litigios.

Din aceasta, reclamanții nu se pot plânge de o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care procedurile pe care le incriminează se raportau la „bunuri" ale căror titulari ar fi fost, în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale" cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamanții pot pretenția a avea cel puțin o „speranță legitimă" de a obține bunăstarea efectivă a unui drept de proprietate (Kopecky c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004).

În cauza de față, Curtea observă că în formularea cereri de restitutie în fața instanțelor judiciare interne și autorităților administrative, reclamanții căutau să li se recunoască un drept de proprietate asupra imobilului litigios. Din aceasta, Curtea concluzionează că nici aceste cereri nici procedurile pe care le-au generat nu se raportau la un „bun actual" al reclamanților.

Rămâne de examinat dacă puteau avea cel puțin o „speranță legitimă" de a li se recunoaște un drept de proprietate asupra acestui imobil.

Pe acest punct, Curtea a judecat deja că o creanță nu poate fi considerată drept o „valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a tribunalelor (Kopecky, precitată, § 52).

În cauza de față, Curtea observă că creanta de restitutie pe care reclamanții au putut eventual să o invoke era, de la început, o creanță condiționată deoarece chestiunea reunirii condițiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia tranșată în cadrul procedurilor judiciare și administrative pe care le-au angajat. Din aceasta, Curtea estimează că în momentul sesizării instanțelor judiciare interne și autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a se analiza în o „valoare patrimonială" chemând protecția articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Kopecky, precitată, § 58).

Desigur, la 13 noiembrie 1995 și 7 iunie 1996, tribunalul de primă instanță din București și tribunalul județean din București au respectiv dat castig de cauză reclamanților. Cu toate acestea, Curtea observă că aceste decizii nu au dobândit autoritate de lucru judecat din cauza că au fost ulterior infirmate prin hotărârea din 14 octombrie 1996 a curții de apel din București. De asemenea, Curtea constată că la época faptelor, raționamentul curții de apel pentru a declara prima acțiune de revendicare inadmisibilă urma o jurisprudență constantă a tribunalelor interne care respingeau acțiunile de revendicare pe motiv că legea specială nr. 112/1995 era aplicabilă (a se vedea, pe acest punct, reglementarea relevantă privind situația anumitor imobile naționalizate și jurisprudența în materie descrise în deciziile Constantinescu c. România, nr. 61767/00, 14 septembrie 2004 și Iorgulescu c. România, nr. 59654/00, 13 ianuarie 2005). Din aceasta, sentința tribunalului de primă instanță și hotărârea tribunalului județean nu erau suficiente pentru a genera un interes patrimonial analizând-se în o „valoare patrimonială" (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky, precitată, § 59 și Iorgulescu (decizie), precitată).

În aceste condiții, Curtea estimează că, în contextul cererilor lor de restitutie, reclamanții nu aveau un „bun" în sensul primei fraze a articolului 1 al Protocolului nr. 1. Din aceasta, garanțiile acestei dispoziții nu găsesc să se aplice în cauza de față.

Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. III.

Reclamanții cer, pe baza raportului de expertiză, 462 983 euro (EUR) reprezentând valoarea imobilului. Cer de asemenea 87 300 EUR corespunzând daunelor și intereselor pentru lipsa bunăstării bunului între noiembrie 2002 și data realizării raportului de expertiză, și anume noiembrie 2005.

În plus, cer 10 000 EUR la titlu de prejudiciu moral pentru neajunsurile și frustrările care le-au fost cauzate de instanțele judiciare interne și de autorități administrative în respingerea cererilor de restitutie a imobilului.

Guvernul consideră că suma cerută la titlu de prejudiciu material nu reprezintă valoarea reală a imobilului. Potrivit unui raport de expertiză pe care îl prezintă, această valoare a fost estimată la 213 003 EUR. Cât privește lipsa bunăstării bunului, Guvernul subliniază că, conform jurisprudenței Curții în materie, nici o reparație nu trebuie acordată reclamanților pe această bază.

Privind prejudiciul moral, Guvernul estimează că suma solicitată este excesivă și că niciun liant cauzal nu a fost stabilit între prejudiciul susținut și o eventuală încălcare a dreptului reclamanților de acces la un tribunal. După opinia sa, un eventual constat de încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției ar constitui în sine o reparație echitabilă satisfacătoare.

Curtea observă că în cauza de față, singura bază de reținere pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în faptul că reclamanții nu s-au bucurat de un drept de acces la un tribunal pentru a revendica un bun imobiliar încălcând art. 6 § 1 al Convenției.

Privind prejudiciul material susținut, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului la care ar fi ajuns a doua acțiune de revendicare dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Nu y a deci loc de a acorda reclamanților o indemnizație pe această bază (a se vedea, mutatis mutandis, Lungoci precitată).

Cât privește prejudiciul moral, Curtea estimează că reclamanții au suferit verosimil o frustrare din cauza respingerii celei de-a doua acțiuni de revendicare. Pronunțând în echitate, Curtea le acordă în comun suma de 5 000 EUR la titlu. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții cer rambursarea a 39 950 276 lei României (ROL) la titlu de cheltuieli și costuri suportate în fața instanțelor judiciare interne și pentru prezentarea recursului la Curs. Furnizează mai multe chitanțe privind în special cheltuielile de traducere și onorarii pentru expertiza realizată pentru determinarea prejudiciului material.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiția ca acestea să fie justificate, necesare și rezonabile. Cu toate acestea, expune că reclamanții au omis de a cere instanțelor judiciare interne rambursarea cheltuielilor suportate în cadrul procedurilor interne. Privind cheltuielile aferente procedurii în fața Curții, Guvernul estimează că, în afară de raportul de expertiză, chitanțele furnizate nu dovedesc cheltuielile suportate în legătură directă cu recursul prezentat Curții.

Curtea reamintește că în temeiul articolului 41 al Convenției doar cheltuielile al căror se stabilește că au fost realmente suportate, care corespundeau unei necesități și care sunt de un mont rezonabil pot fi rambursate.

Ținând seama de elementele din posesia sa, precum și de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează rezonabil de a acorda în comun reclamanților, care au beneficiat de asemenea de asistența judiciară a Consilului Europei, suma de 1 000 EUR toate cheltuielile incluse. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră corespunzător de a baza rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 2. Spune că nu a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamanților în comun, în termenul de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral și 1 000 EUR (o mie euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit, convertită în lei României la cursul aplicabil la data reglementării; b) că din expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a ratei dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 29 iunie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefa Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 78037/01) dirigée contre la Roumanie et dont trois ressortissants de cet Etat, M mes Eufrosina Caracas et Victoria Cristina Caracas et M. Dimitrie Victor Caracas (« les requérants »), ont saisi la Cour le 17 avril 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, sont représentés par M e Eugenia Crângariu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me B. Rămășcanu, du ministère des Affaires étrangères.

Les requérants alléguaient en particulier que le rejet par la cour d’appel de Bucarest, le 20 octobre 1998, de leur seconde action en revendication avait méconnu leur droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. En outre, ils se plaignaient que cet arrêt avait porté atteinte à leur droit au respect des biens tel que reconnu par l’article 1 du Protocole n o 1.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 1 er septembre 2005, la Cour a déclaré la requête recevable, en joignant au fond l’exception du Gouvernement quant à la compétence de la Cour ratione materiae pour examiner le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1. EN FAIT I.

En 1950, en vertu du décret de nationalisation n o 92/1950, l’immeuble sis à Bucarest n o 26 rue Romniceanu, propriété de B.V., devint propriété de l’Etat.

B.V. décéda en 1962 et légua ses biens par testament, y compris l’immeuble susmentionné, qu’elle considérait comme abusivement nationalisé, aux deux premières requérantes et à C.F. A. La première action en revendication

Le 29 novembre 1993, les deux premières requérantes et C.F., en leur qualité d’héritiers de B.V., introduisirent contre le conseil local de Bucarest et contre la société H., gérante de l’immeuble, une action en revendication de l’immeuble en cause. Ils firent valoir qu’en vertu du décret n o 92/1950, les biens des retraités ne pouvaient pas être nationalisés et que B.V. était retraitée au moment de la nationalisation de l’immeuble.

Par un jugement du 7 avril 1994, le tribunal de première instance de Bucarest fit droit à leur demande et ordonna aux parties défenderesses de mettre les requérantes et C.F. en possession de l’immeuble.

Sur appel du conseil local, le tribunal départemental annula le jugement, au motif que la signature d’un juge manquait au dispositif et renvoya l’affaire devant le même tribunal de première instance.

Par un jugement du 13 novembre 1995, le tribunal accueillit pour la deuxième fois l’action.

Sur appel du conseil local, ce jugement fut confirmé par un arrêt du 7 juin 1996 du tribunal départemental de Bucarest.

Le recours du conseil local contre l’arrêt du 7 juin 1996 fut accueilli par un arrêt du 14 octobre 1996 de la cour d’appel de Bucarest, qui rejeta l’action comme irrecevable et annula les décisions précédentes. La cour motiva l’arrêt par l’impossibilité de revendiquer l’immeuble avant qu’une procédure administrative fondée sur la loi n o 112/1995 concernant la situation juridique de certains immeubles nationalisés n’ait atteint son terme. B. La procédure administrative en restitution de l’immeuble en vertu de la loi n o 112/1995

Le 22 juillet 1996, les deux premières requérantes et C.F. introduisirent auprès de la commission du 1 er arrondissement de Bucarest pour l’application de la loi n o 112/1995, une demande de restitution de l’immeuble en question.

Le 4 mars 1998, la commission les informa qu’elle avait renvoyé leur demande à la commission départementale de Bucarest, avec un avis négatif, au motif que l’immeuble avait été nationalisé sans titre valable et que la loi n o 112/1995 ne s’appliquait qu’aux immeubles légalement nationalisés.

La commission départementale n’a pas rendu de décision à ce jour. C. La seconde action en revendication

Le 24 octobre 1996, les deux premières requérantes et C.F. introduisirent auprès du tribunal de première instance de Bucarest une action en constatation de l’illégalité de la nationalisation de l’immeuble. Le 3 mars 1997, ils précisèrent leur action dans ce sens qu’ils demandèrent au conseil local et à la société H., gérante de l’immeuble, de les mettre en possession de l’immeuble.

A la suite du décès de C.F, le 8 mai 1997, son héritier, M. Dimitrie Victor Caracas, le troisième requérant, continua l’instance.

Par un jugement du 27 octobre 1997, le tribunal, considérant que la nationalisation avait été faite sans titre valable, fit droit à l’action et ordonna aux parties défenderesses de mettre les requérants en possession de l’immeuble.

Le conseil local et la société H. interjetèrent appel du jugement et soulevèrent l’exception de l’autorité de la chose jugée de l’arrêt du 14 octobre 1996 de la cour d’appel de Bucarest qui avait rejeté la première action en revendication.

Par un arrêt du 19 mai 1998, le tribunal départemental de Bucarest accueillit l’appel. Il rejeta l’action comme irrecevable, au motif qu’un litige identique s’était déroulé auparavant entre les mêmes parties et que, dès lors, il y avait autorité de la chose jugée de l’arrêt du 14 octobre 1996 de la cour d’appel de Bucarest.

Les requérants formèrent un recours contre cette décision, faisant valoir qu’il n’y avait pas d’identité entre les deux actions, car la première était une action en revendication, tandis que la seconde était principalement une action en constatation de leur droit de propriété.

Le 20 octobre 1998, la cour d’appel de Bucarest confirma l’existence de l’autorité de la chose jugée et rejeta leur recours, au motif que les deux litiges s’étaient déroulés entre les mêmes parties, qu’ils avaient eu le même objet, à savoir la restitution de l’immeuble en question, et qu’ils s’étaient fondés sur les mêmes dispositions légales. D. La demande en restitution de l’immeuble en vertu de la loi n o 10/2001

En avril 2001, en vertu de la nouvelle loi n o 10/2001 concernant le régime juridique des immeubles nationalisés, les requérants introduisirent une demande en restitution de l’immeuble auprès de la mairie de Bucarest.

A ce jour, la procédure est toujours pendante. II.

L’article 1201 dispose : « L’autorité de la chose jugée n’a lieu qu’à l’égard de ce qui a fait l’objet du jugement. Il faut que la chose demandée soit la même ; que la demande soit fondée sur la même cause ; que la demande soit entre les mêmes parties, et formée par elles et contre elles en la même qualité. » B. Code de procédure civile

L’article 111 est ainsi libellé : « La partie intéressée peut introduire une action en constatation de l’existence ou de l’inexistence d’un droit. L’action en constatation est irrecevable si la partie a à sa disposition une action en réalisation du droit en question. » EN DROIT I.

Pour leur part, les requérants exposent que la seconde action visait principalement la constatation de l’illégalité du titre de propriété de l’Etat et que son rejet par le tribunal départemental et la cour d’appel au motif qu’il existait une triple identité de parties, d’objet et de cause avec leur première action en revendication, était le résultat d’une erreur de droit. En outre, ils soulignent qu’aucune décision n’a été rendue dans les procédures administratives de restitution, fondées sur les lois n os 115/1995 et 10/2001.

La Cour rappelle que l’article 6 § 1 garantit à chacun le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à des droits et obligations de caractère civil ( Golder c. Royaume-Uni , arrêt du 21 février 1975, série A n o 18, p. 18, § 36).

Certes, le droit d’accès à un tribunal n’est pas absolu. Il peut donner lieu à des limitations implicitement admises car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat. En élaborant pareille réglementation, les Etats jouissent d’une certaine marge d’appréciation. Néanmoins, les limitations appliquées ne sauraient restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles poursuivent un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi d’autres, F.E. c. France , arrêt du 30 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII, p. 3349, § 44, et Yagtzilar et autres c. Grèce, n o 41727/98, § 23, CEDH 2001-XII).

En l’espèce, la Cour constate que les requérants ont emprunté les voies de recours qu’offrait le système judiciaire interne, à savoir une première action en revendication, suivie d’une action en contestation de la validité du titre de propriété de l’Etat, qui a été déclarée irrecevable au motif qu’il y avait autorité de la chose jugée de l’arrêt du 14 octobre 1996 ayant mis fin à leur première action en revendication.

La Cour estime d’emblée que l’exception de l’autorité de la chose jugée poursuivait un but légitime car elle visait, sans nul doute, à assurer la sécurité des rapports juridiques en matière civile.

En soi, cela ne satisfait pas nécessairement aux impératifs de l’article 6 § 1 : encore faut-il examiner, à la lumière de l’ensemble des circonstances de l’affaire, si la manière dont les juridictions nationales ont rejeté la seconde action des requérants, en appliquant les dispositions de la loi concernant l’autorité de la chose jugée, a respecté leur droit d’accès à un tribunal, eu égard au principe de la prééminence du droit dans une société démocratique (voir, mutatis mutandis, Lungoci c. Roumanie , n o 62710/00, § 37, 26 janvier 2006).

La Cour note que les parties ont des points de vue divergents quant à l’application du principe de l’autorité de la chose jugée : les requérants allèguent que le rejet de leur seconde action était le résultat d’une erreur de droit, alors que le Gouvernement expose que la responsabilité du rejet leur incombe faute d’avoir précisé les circonstances de leur deuxième action.

La Cour n’estime pas nécessaire de trancher cette controverse. En effet, force est de constater que depuis l’introduction, le 29 novembre 1993, de leur première action en revendication, les demandes formulées par les requérants, aussi bien auprès des juridictions que des autorités administratives, afin d’obtenir la reconnaissance de leur qualité de propriétaires de l’immeuble litigieux et sa restitution, n’ont jamais fait l’objet d’un examen sur le fond.

A cet égard, la Cour relève que la première action en revendication a été déclarée irrecevable par l’arrêt définitif du 14 octobre 1996 de la cour d’appel de Bucarest au motif que les requérants n’avaient pas parcouru toutes les étapes de la procédure administrative de restitution de l’immeuble, prévue par la loi n o 112/1995. Or, la demande administrative de restitution de l’immeuble est restée à ce jour sans réponse de la commission départementale d’application de la loi n o 112/1995.

En outre, la Cour note que la demande de restitution de l’immeuble fondée sur la loi n o 10/2001 est toujours pendante devant les autorités administratives.

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que le simple fait que les requérants ont eu accès à un tribunal, mais seulement pour entendre déclarer leur seconde action irrecevable par le jeu des dispositions concernant l’autorité de la chose jugée, ne satisfaisait pas aux impératifs de l’article 6 § 1 de la Convention. Dès lors, elle conclut que les requérants ont été privés de toute possibilité claire et concrète d’accès à un tribunal pour statuer sur leur demande de restitution de l’immeuble litigieux (voir, mutatis mutandis, Lungoci précité, §§ 42 - 43).

En conclusion, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Les requérants considèrent que la nationalisation de l’immeuble qui leur a été légué a été illégale et qu’à présent, le refus de restitution les prive du droit de jouir de leur droit de propriété sur cet immeuble. Ils s’estiment victimes d’une atteinte à leur droit au respect des biens, garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement expose que les requérants n’ont ni « un bien » ni « une espérance légitime » au sens de la jurisprudence de la Cour, d’obtenir la jouissance du droit de propriété sur cet immeuble, dès lors qu’il est sorti en 1950 du patrimoine de leur auteur et que, depuis, ils n’ont obtenu aucune décision définitive ordonnant sa restitution.

Les requérants maintiennent que le rejet de leur seconde action et l’absence de décision de la part des autorités administratives les ont privés du droit de jouir de cet immeuble.

La Cour rappelle, en premier lieu, qu’elle ne peut examiner une requête que dans la mesure où elle se rapporte à des événements s’étant produits après l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Partie contractante concernée. En l’espèce, le bien litigieux a été nationalisé en 1950, soit bien avant le 20 juin 1994, date à laquelle la Convention est entrée en vigueur à l’égard de la Roumanie. La Cour n’est donc pas compétente ratione temporis pour examiner les circonstances de la nationalisation de l’immeuble litigieux.

Par conséquent, les requérants ne peuvent se plaindre d’une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 que dans la mesure où les procédures qu’ils incriminent se rapportaient à des « biens » dont ils seraient titulaires, au sens de cette disposition. La notion de « biens » peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles les requérants peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété ( Kopecky c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35, 28 septembre 2004).

En l’espèce, la Cour note qu’en formulant les demandes de restitution auprès des juridictions internes et des autorités administratives, les requérants cherchaient à se voir reconnaître un droit de propriété sur l’immeuble litigieux. Dès lors, la Cour conclut que ni ces demandes ni les procédures qu’elles ont engendrées ne se rapportaient à un « bien actuel » des requérants.

Il reste à examiner s’ils pouvaient avoir au moins « une espérance légitime » de se voir reconnaître un droit de propriété sur cet immeuble.

Sur ce point, la Cour a déjà jugé qu’une créance ne peut être considérée comme une « valeur patrimoniale » que lorsqu’elle a une base suffisante en droit interne, par exemple lorsqu’elle est confirmée par une jurisprudence bien établie des tribunaux ( Kopecky , précité, § 52).

En l’espèce, la Cour note que la créance en restitution dont les requérants pouvaient éventuellement se prévaloir était, dès le départ, une créance conditionnelle parce que la question de la réunion des conditions légales pour se voir restituer l’immeuble devait être tranchée dans le cadre des procédures judiciaires et administratives qu’ils ont engagées. Par conséquent, la Cour estime qu’au moment de la saisine des juridictions internes et des autorités administratives, cette créance ne pouvait pas être réputée suffisamment établie pour s’analyser en une « valeur patrimoniale » appelant la protection de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Kopecky , précité, § 58).

Certes, les 13 novembre 1995 et 7 juin 1996, le tribunal de première instance de Bucarest et le tribunal départemental de Bucarest ont respectivement donné gain de cause aux requérants. Toutefois, la Cour note que ces décisions n’ont pas acquis force de chose jugée du fait qu’elles ont été ultérieurement infirmées par l’arrêt du 14 octobre 1996 de la cour d’appel de Bucarest. En outre, la Cour constate qu’à l’époque des faits, le raisonnement de la cour d’appel pour déclarer la première action en revendication irrecevable suivait une jurisprudence constante des tribunaux internes qui rejetaient les actions en revendication au motif que la loi spéciale n o 112/1995 était applicable (voir, sur ce point, la réglementation pertinente concernant la situation de certains immeubles nationalisés et la jurisprudence en la matière décrites dans les décisions Constantinescu c. Roumanie , n o 61767/00, 14 septembre 2004 et Iorgulescu c. Roumanie, n o 59654/00, 13 janvier 2005). Par conséquent, le jugement du tribunal de première instance et l’arrêt du tribunal départemental ne suffisaient pas pour engendrer un intérêt patrimonial s’analysant en une « valeur patrimoniale » (voir, mutatis mutandis, Kopecky , précité, § 59 et Iorgulescu (déc.), précitée).

Dans ces conditions, la Cour estime que, dans le contexte de leurs demandes en restitution, les requérants n’avaient pas un « bien » au sens de la première phrase de l’article 1 du Protocole n o 1. Par conséquent, les garanties de cette disposition ne trouvent pas à s’appliquer en l’espèce.

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. III.

Les requérants demandent, rapport d’expertise à l’appui, 462 983 euros (EUR) représentant la valeur de l’immeuble. Ils demandent également 87 300 EUR correspondant à des dommages et intérêts pour le défaut de jouissance du bien entre novembre 2002 et la date de réalisation du rapport d’expertise, à savoir novembre 2005.

Par ailleurs, ils demandent 10 000 EUR au titre du dommage moral pour les désagréments et les frustrations que leur ont causés les juridictions internes et les autorités administratives en rejetant leurs demandes de restitution de l’immeuble.

Le Gouvernement considère que la somme réclamée au titre du préjudice matériel ne représente pas la valeur réelle de l’immeuble. Selon un rapport d’expertise qu’il produit, cette valeur a été estimée à 213 003 EUR. Quant au défaut de jouissance du bien, le Gouvernement souligne que, selon la jurisprudence de la Cour en la matière, aucune réparation ne doit être octroyée aux requérants à ce titre.

S’agissant du dommage moral, le Gouvernement estime que la somme sollicitée est excessive et qu’aucun lien de causalité n’a été établi entre le préjudice allégué et une éventuelle violation du droit des requérants d’accès à un tribunal. A son avis, un éventuel constat de violation de l’article 6 § 1 de la Convention constituerait en soi une réparation équitable satisfaisante.

La Cour note qu’en l’espèce, la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside dans le fait que les requérants n’ont pas bénéficié d’un droit d’accès à un tribunal pour revendiquer un bien immobilier en violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la seconde action en révendication aurait abouti si la violation de la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder aux requérants une indemnité à ce titre (voir, mutatis mutandis, Lungoci précité).

Quant au préjudice moral, la Cour estime que les requérants ont vraisemblablement subi une frustration en raison du rejet de leur seconde action en revendication. Statuant en équité, la Cour leur octroie conjointement la somme de 5 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Les requérants demandent le remboursement de 39 950 276 lei roumains (ROL) au titre des frais et dépens engagés devant les juridictions internes et pour la présentation de leur requête à la Cour. Ils fournissent plusieurs quittances concernant notamment des frais de traduction et des honoraires pour l’expertise réalisée pour la détermination du préjudice matériel.

Le Gouvernement ne s’oppose pas au remboursement des frais, à condition qu’ils soient justifiés, nécessaires et raisonnables. Cependant, il expose que les requérants ont omis de demander aux juridictions internes le remboursement des frais engagés dans le cadre des procédures internes. S’agissant des frais afférents à la procédure devant la Cour, le Gouvernement estime que, mis à part le rapport d’expertise, les quittances fournies ne prouvent pas les frais engagés en liaison directe avec la requête présentée à la Cour.

La Cour rappelle qu’au regard de l’article 41 de la Convention seuls peuvent être remboursés les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement exposés, qu’ils correspondaient à une nécessité et qu’ils sont d’un montant raisonnable.

Compte tenu des éléments en sa possession, ainsi que de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable d’octroyer conjointement aux requérants, qui ont également bénéficié de l’assistance judiciaire du Conseil de l’Europe, la somme de 1 000 EUR tous frais confondus. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral et 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 juin 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président