ERMİȘ v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
ERMİȘ v. TURKEY (CtEDO, 2016)
Decizia nr. 42906/11 Ercan ERMİȘ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 15 martie 2016 în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, președinte, Ksenija Turković, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Abel Campos, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 15 februarie 2011, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Cazul a apărut într-o cerere (nr. 42906/11) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național turc, dl Ercan Ermiș („reclamantul”), la 15 februarie 2011. Reclamantul, dl Ercan Ermiș, este un cetățean turc, care s-a născut în 1982 și este deținut în prezent la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) este reprezentat de agentul lor. La 6 septembrie 2013, reclamația privind durata detenției reclamantului a fost comunicată guvernului și restul cererii declarată inadmisibilă de președintele Secțiunii. FACTELE Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 6 iunie 2007, reclamantul a fost arestat de ofițeri de poliție și luat în custodie. La 7 iunie 2007, judecătorul investigator a interogat reclamantul și a ordonat detenția anterioară. La 27 decembrie 2007, procurorul a depus o declarație de inculpare la Curtea Assize din Istanbul, acuzând reclamantul de crimă, rănind pe cineva ca urmare a tragerii unei arme și a provocat daune asupra proprietăților. După aceea, procedurile penale au început în fața Curții Assize din Istanbul. La 16 septembrie 2008 a avut loc prima audiere. Pe parcursul procesului, Curtea a prelungit detenția reclamantului, ținând seama de natura infracțiunii, de starea dovezii, de existența suspiciunilor că ar putea să se ascundă sau să se ascundă, de unele dintre mărturisirile persoanelor acuzate de vinovăție și de faptul că infracțiunile în cauză au fost enumerate în art. 100 din Codul de Procedință Penală. La 8 februarie 2013, reclamantul a fost condamnat de Curtea de la Istanbul Assize. Potrivit documentelor din dosar, procesul interzis împotriva reclamantului este în prezent așteptat în fața Curții de Cassie. COMPLAINT 10. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la lungimea excesivă a detenției sale în reținere. Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece el era încă în detenție la 23 septembrie 2012 și ar fi trebuit să se fi adresat Curții Constituționale. 12. După examinarea aspectelor principale ale noii remedii în fața Curții Constituționale, Curtea a constatat că Parlamentul turc a încredințat instanței cu competențe care i-au permis, în principiu, să furnizeze remediere directă și rapidă pentru încălcarea drepturilor și libertăților protejate de convenție, în ceea ce privește toate deciziile care au devenit finale după 23 de ani. Septembrie 2012, și a declarat-o ca remediu de utilizare (a se vedea Hasan Uzun Turcia , (dec.), nr. 10755/13, §§ 68-71, 30 aprilie 2013). 13. Curtea constată în continuare că jurisdicția Curții Constituționale ratione temporis a început la 23 septembrie 2012 și a fost clar din hotărârile deja pronunțate că a acceptat o prelungire a jurisdicției sale ratione temporis la situațiile care implică o încălcare continuă care a început înainte de introducerea dreptului de cerere individuală și care au continuat după această dată (a se vedea, Koçintar v. Turcia (dec.), nr. 77429/12, §§ 15-26, 39, 1 iulie 2014; Levent Bektaș v. Turcia , nr. 70026/10, §§ 40-42, 16 iunie 2015). 14. În acest caz, detenția reclamantului a început la 6 iunie 2007 și s-a încheiat la 8 februarie 2013 cu condamnarea de către instanța de judecată. Prin urmare, detenția reclamantului, chiar și în perioada înainte de 23 septembrie 2012, a intrat în jurisdicția temporală a Curții Constituționale. 15. Prin urmare, având în vedere obiecția preliminară a Guvernului, Curtea concluzionează că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recourslor interne. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 7 aprilie 2016. Abel Campos Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului