ACAR v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
ACAR v. TURKEY (CtEDO, 2016)
Decizia nr. 30495/11, Serkan ACAR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 27 septembrie 2016 în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, președinte, Ksenija Turković, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 23 decembrie 2010, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE, dl Serkan Acar, este un cetățen turc, născut în 1978 și reținut la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 octombrie 2004, reclamantul a fost arestat pe baza suspiciunilor de crimă, tentativă de crimă și atac. La 13 octombrie 2004, Curtea de Magistrate Bakırköy a ordonat detenția preliminară a reclamantului, având în vedere natura infracțiunii și dovezile existente în dosarul. La 13 decembrie 2004, Curtea de Magistrate de Bakırköy a ordonat detenția anterioară a reclamantului, având în vedere natura infracțiunii. Procurorul public Bakırköy a depus o acuzație împotriva reclamantului și a fratelui său, acuzându-i de crimă, de tentativă de crimă și de prejudiciu. În prima audiere, reclamantul a declarat că declarația sa de poliție a fost luată sub presiune. Între 7 martie 2005 și 7 noiembrie 2012 Curtea Bakırköy Assize a deținut un total de douăzeci și șase audieri și a ordonat detenția continuată a reclamantului având în vedere natura infracțiunii, severitatea pedepsei preconizate, starea probelor și faptul că detenția reclamantului a fost ordonată, de asemenea, în mai multe alte proceduri penale împotriva acestuia. La 7 noiembrie 2012, reclamantul a fost condamnat ca fiind acuzat și condamnat la închisoare. La 26 februarie 2014, Curtea de Casație a anulat această hotărâre. 10. La 23 mai 2014, judecata reclamantului a reluat înaintea instanței de mărime și la 4 iulie 2014 a fost condamnat și condamnat la închisoare. 11. Această hotărâre a fost susținută de Curtea de Casație la 27 ianuarie 2016. COMPLAINTE 12. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 3 din Convenție, că a fost supus unui tratament necorespunzător în arestul poliției. 13. Reclamantul a menținut în continuare, în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, că durata deținerii anterioare a fost excesivă. 14. În sfârșit, reclamantul a susținut, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că procedura penală împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un timp rezonabil. HOTĂRÂREA CU PRIVIND art. 3 din Convenție 15. Reclamantul susținut în temeiul articolului 3 din Convenție că a fost supus maltrat în timpul custodiei sale de poliție. 16. Având în vedere tot materialul în posesia sa, Curtea constată că argumentele reclamantului nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și a libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. Prin urmare, această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă ca fiind manifestament nefondată, în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. În ceea ce privește plângerea reclamantului în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție 17. Reclamantul a susținut, în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, că lungimea deținerii sale în reținere a fost nejustificabil de lungă. 18. Guvernul a respins afirmația, susținând că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne, referindu-se la posibilitatea de a solicita o compensare pentru detenție ilegală în temeiul articolului 141 din Codul de procedură penală („CCP”). 19. Reclamantul nu a formulat comentarii cu privire la obiecția Guvernului. 20. Curtea observă că remedierea internă în aplicarea articolului 141 din RPC în ceea ce privește durata deținutului în reținere a reținutului a fost examinată în cazul Demir v. Turcia , (dec.), nr. 51770/07, §§ 17-35, 16 octombrie 2012), în cazul în care Curtea a considerat că acest remediu trebuia să fie epuizat de reclamanții ale căror condamnații au devenit finale. 21. În cazul instantaneu, Curtea constată că condamnarea reclamantului a devenit finală la 27 ianuarie 2016. Din această dată, reclamantul a avut dreptul să solicite compensații în temeiul articolului 141 din RPC (a se vedea Demir, citat mai sus, § 35), dar nu a făcut acest lucru. 22. Curtea reiterează că evaluarea dacă căile de recurs interne au fost epuizate este efectuată în mod normal cu referire la data în care cererea a fost depusă la Curte. Cu toate acestea, după cum a depus Curtea în multe ocazii, această regulă este supusă excepțiilor, care pot fi justificate de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea İçyer c. Turcia) (dec.), nr. 18888/02, § 72, CEDO 2006‐I). Curtea a depărtat anterior de această regulă în cazurile cu privire la remedierea menționată mai sus în ceea ce privește durata detenției, care a devenit aplicabilă după decizia finală privind procedura penală (a se vedea, printre altele, Tutal și altele c. Turcia) (dec.), 11929/12, 28 ianuarie 2014). Curtea consideră că această excepție ar trebui să fie aplicată și în acest caz. 23. Prin urmare, ținând seama de obiecția guvernului, Curtea concluzionează că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. În ceea ce privește plângerea reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția 24. Reclamantul s-a plângut că durata procedurii penale împotriva acestuia nu a respectat cerința de „tempă motivabilă” a articolului 6 § 1 din Convenție. 25. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384, s-a înființat o nouă comisie de compensare pentru a face față cererilor privind durata procedurilor și a neîntreruptului Execuția hotărârilor. Ei au susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece el nu a făcut nici o cerere la Comisia de Compensare: acest motiv a fost, de asemenea, recunoscut de Curte în decizia sa în cazul Turgut și alții ((dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013). 26. Reclamantul nu a formulat obiecția Guvernului. 27. Curtea observă că, după cum a subliniat Guvernul, s-a instituit în Turcia un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (n. 24240/07, 20 martie 2012). (citată mai sus), Curtea a declarat o nouă cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au reușit să epuizeze căile de recurs interne după ce a apărut noul remediu intern. În acest sens, Curtea a considerat, în special, că acest nou remediu este a priori accesibil și capabil de a oferi o perspectivă rezonabilă de remediere a plângerilor referitoare la durata procedurii. 28. Curtea constată că, în decizia sa din cauza Ümmühan Kaplan (citată mai sus, § 77), acesta a subliniat că ar putea examina totuși cererile de acest tip care au fost deja comunicate guvernului. 29. Cu toate acestea, ținând seama de obiecția preliminară a Guvernului în ceea ce privește neutilizarea noului remediu intern instituit prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazul Turgut și alții Prin urmare, aceasta concluzionează că nu există circumstanțe excepționale capabile să scutească actualul reclamant de obligația de a epuiza căile de recurs interne. 30. Rezultă că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepursirea recourslor interne. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 20 octombrie 2016. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului