- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 27 septembrie 2016
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Inadmisibil
Acar împotriva Turciei
Traducere în română Auto
Decizia nr. 30495/11, Serkan ACAR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 27 septembrie 2016 în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, președinte, Ksenija Turković, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 23 decembrie 2010, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE, dl Serkan Acar, este un cetățen turc, născut în 1978 și reținut la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează.
La 5 octombrie 2004, reclamantul a fost arestat pe baza suspiciunilor de crimă, tentativă de crimă și atac. La 13 octombrie 2004, Curtea de Magistrate Bakırköy a ordonat detenția preliminară a reclamantului, având în vedere natura infracțiunii și dovezile existente în dosarul. La 13 decembrie 2004, Curtea de Magistrate de Bakırköy a ordonat detenția anterioară a reclamantului, având în vedere natura infracțiunii. Procurorul public Bakırköy a depus o acuzație împotriva reclamantului și a fratelui său, acuzându-i de crimă, de tentativă de crimă și de prejudiciu. În prima audiere, reclamantul a declarat că declarația sa de poliție a fost luată sub presiune.
Între 7 martie 2005 și 7 noiembrie 2012 Curtea Bakırköy Assize a deținut un total de douăzeci și șase audieri și a ordonat detenția continuată a reclamantului având în vedere natura infracțiunii, severitatea pedepsei preconizate, starea probelor și faptul că detenția reclamantului a fost ordonată, de asemenea, în mai multe alte proceduri penale împotriva acestuia. La 7 noiembrie 2012, reclamantul a fost condamnat ca fiind acuzat și condamnat la închisoare. La 26 februarie 2014, Curtea de Casație a anulat această hotărâre. 10. La 23 mai 2014, judecata reclamantului a reluat înaintea instanței de mărime și la 4 iulie 2014 a fost condamnat și condamnat la închisoare. 11. Această hotărâre a fost susținută de Curtea de Casație la 27 ianuarie 2016. COMPLAINTE 12. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 3 din Convenție, că a fost supus unui tratament necorespunzător în arestul poliției.
13. Reclamantul a menținut în continuare, în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, că durata deținerii anterioare a fost excesivă. 14. În sfârșit, reclamantul a susținut, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că procedura penală împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un timp rezonabil. HOTĂRÂREA CU PRIVIND art. 3 din Convenție 15. Reclamantul susținut în temeiul articolului 3 din Convenție că a fost supus maltrat în timpul custodiei sale de poliție. 16. Având în vedere tot materialul în posesia sa, Curtea constată că argumentele reclamantului nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și a libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. Prin urmare, această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă ca fiind manifestament nefondată, în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
În ceea ce privește plângerea reclamantului în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție 17. Reclamantul a susținut, în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, că lungimea deținerii sale în reținere a fost nejustificabil de lungă. 18. Guvernul a respins afirmația, susținând că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne, referindu-se la posibilitatea de a solicita o compensare pentru detenție ilegală în temeiul articolului 141 din Codul de procedură penală („CCP”). 19. Reclamantul nu a formulat comentarii cu privire la obiecția Guvernului. 20. Curtea observă că remedierea internă în aplicarea articolului 141 din RPC în ceea ce privește durata deținutului în reținere a reținutului a fost examinată în cazul Demir v. Turcia , (dec.), nr. 51770/07, §§ 17-35, 16 octombrie 2012), în cazul în care Curtea a considerat că acest remediu trebuia să fie epuizat de reclamanții ale căror condamnații au devenit finale.
21. În cazul instantaneu, Curtea constată că condamnarea reclamantului a devenit finală la 27 ianuarie 2016. Din această dată, reclamantul a avut dreptul să solicite compensații în temeiul articolului 141 din RPC (a se vedea Demir, citat mai sus, § 35), dar nu a făcut acest lucru. 22. Curtea reiterează că evaluarea dacă căile de recurs interne au fost epuizate este efectuată în mod normal cu referire la data în care cererea a fost depusă la Curte. Cu toate acestea, după cum a depus Curtea în multe ocazii, această regulă este supusă excepțiilor, care pot fi justificate de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea İçyer c. Turcia) (dec.), nr. 18888/02, § 72, CEDO 2006‐I).
Curtea a depărtat anterior de această regulă în cazurile cu privire la remedierea menționată mai sus în ceea ce privește durata detenției, care a devenit aplicabilă după decizia finală privind procedura penală (a se vedea, printre altele, Tutal și altele c. Turcia) (dec.), 11929/12, 28 ianuarie 2014). Curtea consideră că această excepție ar trebui să fie aplicată și în acest caz. 23. Prin urmare, ținând seama de obiecția guvernului, Curtea concluzionează că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. În ceea ce privește plângerea reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția 24. Reclamantul s-a plângut că durata procedurii penale împotriva acestuia nu a respectat cerința de „tempă motivabilă” a articolului 6 § 1 din Convenție.
25. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384, s-a înființat o nouă comisie de compensare pentru a face față cererilor privind durata procedurilor și a neîntreruptului Execuția hotărârilor. Ei au susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece el nu a făcut nici o cerere la Comisia de Compensare: acest motiv a fost, de asemenea, recunoscut de Curte în decizia sa în cazul Turgut și alții ((dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013). 26. Reclamantul nu a formulat obiecția Guvernului. 27. Curtea observă că, după cum a subliniat Guvernul, s-a instituit în Turcia un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (n. 24240/07, 20 martie 2012). (citată mai sus), Curtea a declarat o nouă cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au reușit să epuizeze căile de recurs interne după ce a apărut noul remediu intern.
În acest sens, Curtea a considerat, în special, că acest nou remediu este a priori accesibil și capabil de a oferi o perspectivă rezonabilă de remediere a plângerilor referitoare la durata procedurii. 28. Curtea constată că, în decizia sa din cauza Ümmühan Kaplan (citată mai sus, § 77), acesta a subliniat că ar putea examina totuși cererile de acest tip care au fost deja comunicate guvernului. 29. Cu toate acestea, ținând seama de obiecția preliminară a Guvernului în ceea ce privește neutilizarea noului remediu intern instituit prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazul Turgut și alții Prin urmare, aceasta concluzionează că nu există circumstanțe excepționale capabile să scutească actualul reclamant de obligația de a epuiza căile de recurs interne.
30. Rezultă că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepursirea recourslor interne. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 20 octombrie 2016. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului
SECOND SECTION
DECISION Application no. 30495/11 Serkan ACAR against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 27 September 2016 as a Committee composed of: Paul Lemmens, President, Ksenija Turković, Jon Fridrik Kjølbro, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 23 December 2010, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS
The applicant, Mr Serkan Acar, is a Turkish national, who was born in 1978 and is detained in Istanbul.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 5 October 2004 the applicant was arrested on suspicion of murder, attempted murder and assault.
On 13 October 2004 the Bakırköy Magistrates’ Court ordered the applicant’s pre-trial detention, having regard to the nature of the offence, and existing evidence in the case file.
On 13 December 2004 the Bakırköy Public Prosecutor filed an indictment against the applicant and his brother, accusing them of murder, an attempted murder and injury. In the first hearing, the applicant stated that his police statement had been taken under duress.
Between 7 March 2005 and 7 November 2012 the Bakırköy Assize Court held a total of twenty-six hearings and ordered the applicant’s continued detention having regard to the nature of the offence, severity of the envisaged penalty, the state of the evidence, and the fact that the applicant’s detention was also ordered in several other criminal proceedings against him.
On 7 November 2012 the applicant was convicted as charged and sentenced to imprisonment.
On 26 February 2014 the Court of Cassation quashed this judgment.
On 23 May 2014 the applicant’s trial resumed before the assize court and on 4 July 2014 he was convicted and sentenced to imprisonment.
This judgment was upheld by the Court of Cassation on 27 January 2016. COMPLAINTS
The applicant complained under Article 3 of the Convention that he had been subjected to ill-treatment in police custody.
The applicant further maintained under Article 5 § 3 of the Convention that the length of his pre-trial detention had been excessive.
Finally, the applicant contended under Article 6 § 1 of the Convention that the criminal proceedings against him had not been concluded within a reasonable time. THE LAW A. As to Article 3 of the Convention
The applicant alleged under Article 3 of the Convention that he had been subjected to ill-treatment during his police custody.
In the light of all the material in its possession, the Court finds that the applicant’s submissions do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. It follows that this part of the application must be declared inadmissible as manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. B. As regards the applicant’s complaint under Article 5 § 3 of the Convention
The applicant contended under Article 5 § 3 of the Convention that the length of his detention on remand had been unreasonably long.
The Government rejected the allegation, submitting that the applicant had failed to exhaust domestic remedies, referring to the possibility of claiming compensation for unlawful detention under Article 141 of the Code on Criminal Procedure (“CCP”).
The applicant did not comment on the Government’s objection.
The Court observes that the domestic remedy in application of Article 141 of the CPP with regard to length of detention on remand was examined in the case of Demir v. Turkey , ((dec.), no. 51770/07, §§ 17-35, 16 October 2012), where the Court held that that remedy had to be exhausted by the applicants whose convictions became final.
In the instant case, the Court notes that the applicant’s conviction became final on 27 January 2016. From that date onwards the applicant was entitled to seek compensation under Article 141 of the CPP (see Demir , cited above, § 35), but failed to do so.
The Court reiterates that the assessment of whether domestic remedies have been exhausted is normally carried out with reference to the date on which the application was lodged with the Court. However, as the Court has held on many occasions, this rule is subject to exceptions, which may be justified by the particular circumstances of each case (see İçyer v. Turkey (dec.), no. 18888/02, § 72, ECHR 2006‑I). The Court has previously departed from this rule in cases concerning the above-mentioned remedy in respect of the length of detention, which became applicable after the final decision on the criminal proceedings (see also, among others, Tutal and Others v. Turkey (dec.), 11929/12, 28 January 2014). The Court takes the view that the exception should be applied in the present case as well.
As a result, taking into account the Government’s objection, the Court concludes that this complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies. C. As regards the applicant’s complaint under Article 6 § 1 of the Convention
The applicant complained that the length of the criminal proceedings against him did not comply with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention.
The Government noted that pursuant to Law no. 6384 a new Compensation Commission had been established to deal with applications concerning the length of proceedings and the non ‑ execution of judgments. They maintained that the applicant had not exhausted domestic remedies, as he had not made any application to that Compensation Commission: this ground had also been recognized by the Court in its decision in the case of Turgut and Others ((dec.), no. 4860/09, 26 March 2013).
The applicant did not comment on the Government’s objection.
The Court observes that, as pointed out by the Government, a new domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of Ümmühan Kaplan v. Turkey (no. 24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decision in the case of Turgut and Others (cited above), the Court declared a new application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies once the new domestic remedy had come into being. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was a priori accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the length of proceedings.
The Court notes that in its decision in the case of Ümmühan Kaplan (cited above, § 77) it stressed that it could nevertheless examine applications of this type which have already been communicated to the Government.
However, taking account of the Government’s preliminary objection with regard to the applicant’s failure to make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384, the Court reiterates its conclusion in the case of Turgut and Others . It therefore concludes that there are no exceptional circumstances capable of exempting the present applicant from the obligation to exhaust domestic remedies.
It follows that this complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non ‑ exhaustion of domestic remedies. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 20 October 2016. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Deputy Registrar President