DECIZIA nr. 4446/08 Erdener DEMİREL și Fehmi KARAMAN împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care așeză la 13 septembrie 2016 în calitate de comitet compus din: Ksenija Turković, președinte, Jon Fridrik Kjølbro, Georges Ravarani, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 16 ianuarie 2008, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 18 martie 2016, care solicită Curții să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamanților la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dl Erdener Demirel, este un național german. Reclamantul, dl Fehmi Karaman, este un național turc. S-au născut în 1980 și, respectiv, 1981 și sunt reținuți în Tekirdağ. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl M. Filorinalı, un avocat practicant la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 27 ianuarie 2006, reclamanții au fost arestați pe suspectul de a fi membri ai unei organizații ilegale. La 30 ianuarie 2006, reclamanții au fost adusi în fața judecătorului la Curtea din Istanbul Assize, care le-a pus în detenție prealabilă. La 14 martie 2006, procurorul de la Curtea de la Istanbul Assize a depus o acuzație împotriva reclamanților. Invocând art. 309 § 1 din Codul Penal, el a acuzat reclamanții de aderare la o organizație ilegală înarmată și de implicare în activități care subminează ordinea constituțională a statului. În cursul audierii din 10 septembrie 2007, reprezentantul reclamanților le-a solicitat să fie eliberate în așteptarea procesului. Curtea din Istanbul a examinat legalitatea deținurii și a respins cererea. Reclamanții au contestat această decizie. La 2 ianuarie 2008, instanța de recurs a respins obiecția depusă de reprezentantul reclamanților, fără a desfășura o audiere orală și pe baza avizului scris al procurorului, care nu a fost comunicat reclamanților sau reprezentantului acestora. Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 5 §§ § 4 și 5 din Convenție pentru lipsa procedurilor adversare în revizuirea licenței deținurii lor și necomunicarea avizului procurorului public în același proces. De asemenea, s-au plângut pentru lipsa de compensare în temeiul legislației interne în ceea ce privește aceste plângeri. La 16 Mach 2010 Curtea a hotărât să se alăture prezentei cereri cu alte trei cereri , Ayboğa și altele c. Turcia (35302/08), Hasan Coșar c. Turcia (47239/08) și Deniz Seki c. Turcia (44695/09) având în vedere plângerile similare, au declarat că cererile sunt parțial admisibile și le-au comunicat guvernului. Cu toate acestea, Curtea consideră că este necesară separarea acestora. În consecință, decide să dispună actuala cerere de celelalte. art. 5 §§ 4 și 5 din Convenția 11. Reclamanții se plângeau de lipsa unui remediu eficace pentru a contesta legalitatea deținerii lor și dreptul la compensare în temeiul legislației interne în ceea ce privește aceste plângeri, care se bazează pe art. 5 §§ 4 și 5 din Convenție. 12. După eșuarea încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 18 martie 2016, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cererea. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. „Declar că Guvernul Republicii Turciei propune să plătească reclamanților, dl Erdener Demirel și dl Fehmi Karaman, suma de 1 200 (o mie și două sute) de euro fiecare pentru a acoperi prejudiciu material și moral și 500 (cincă sute) de euro în comun pentru a acoperi costurile și cheltuielile în ceea ce privește cererea înregistrată în temeiul nr. 4446/08. Această sumă, care este considerată adecvată în funcție de jurisprudența Curții, acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costuri și se plătește în lira turcă, fără impozite aplicabile. Suma este plătită în termen de trei luni de la data eliberării hotărârii Curții în temeiul articolului 37§1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului. Guvernul consideră că, în acest caz, căile de recurs disponibile pentru a contesta legalitatea detenției lor și pentru a obține compensații nu au fost conforme cu cerințele stabilite de jurisprudența Curții., nu au respectat standardele prevăzute la art. 5§4 și 5§5 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului ( Cahit Demirelv. Turcia, nr. 18623/03, 7 iulie 2009; Kürüm v. Turcia, nr. 56493/07, 26 ianuarie 2010). Guvernul invită cu respect Curtea să declare că nu mai este justificat să continue examinarea cererii și să scoată cazul din listele sale în conformitate cu art. 37 din Convenție.” 14. Reclamanții nu au răspuns la declarația unilaterală a Guvernului. 15. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să decidă să ia o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c). (c) permite Curtea, în special, să scoată din listă un caz în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat continuarea examinării cererii”. 16. Acesta reiterează, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, poate emite o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale ale unui guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 17. În acest scop, Curtea a examinat declarația în funcție de principiile care iese din jurisprudența sa, în special Tahsin Acar Hotărârea (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o. o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 18. Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerea cu privire la necomunicarea avizului procurorului public în timpul procedurii de a contesta legalitatea detenției și dreptul la compensare în temeiul legislației interne în ceea ce privește această plângere (a se vedea, de exemplu, Altınok c. Turcia) , nr. 31610/08, §§ 57-61, 29 noiembrie 2011). 19. Având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propusă – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificată continuarea examinării cererii (art. 37 §§ §§ §§ .c)). 20. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o solicită să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 21. Curtea consideră că aceste sume ar trebui convertite în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data plății și plătite în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții emise în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În caz de nerespectare a acestei perioade, dobânzile simple se plătesc pe sumele în cauză la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. 22. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care Guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 23. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Decide să dispună de cererile numerelor 35302/08, 47239/08 și 44695/09; ia act de termenele declarației guvernului contestat în conformitate cu art. 5 §§ 4 și 5 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. Adoptat în engleză și notificat în scris la 6 octombrie 2016. Hasan Bakırcı Ksenija Președintele adjunct al grefierului Turković
Application no. 4446/08
Erdener DEMİREL and Fehmi KARAMAN
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 13
September 2016 as a Committee composed of:
Ksenija Turković,
President,
Jon Fridrik Kjølbro,
Georges Ravarani,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 16 January 2008,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 18 March 2016 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicants’ reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1.
The applicant, Mr Erdener Demirel, is a German national. The applicant, Mr Fehmi Karaman is a Turkish national. They were born in 1980 and 1981 respectively and are detained in Tekirdağ. They were represented before the Court by Mr M. Filorinalı, a lawyer practising in Istanbul.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
On 27 January 2006 the applicants were arrested on suspicion of being members of an illegal organisation.
5.
On 30 January 2006, the applicants were brought before the judge at the Istanbul Assize Court, who placed them in pre-trial detention.
6.
On 14 March 2006 the public prosecutor at the Istanbul Assize Court filed an indictment against the applicants. Invoking Article 309 § 1 of the Criminal Code, he accused the applicants of membership of an armed illegal organisation and of involvement in activities which undermined the constitutional order of the State.
7.
During the hearing dated 10 September 2007, the applicants’ representative requested them to be released pending trial. The Istanbul Assize Court reviewed the lawfulness of the applicants’ continued detention and rejected the request. The applicants objected to this decision.
8.
On 2 January 2008 the appeal court dismissed the objection lodged by the applicants’ representative, without holding an oral hearing and based on the public prosecutor’s written opinion, which was not communicated to the applicants or to their representative.
9.
The applicants complained under Article 5 §§ 4 and 5 of the Convention about the lack of the adversarial proceedings in review of the lawfulness of their detention and the non-communication of the public prosecutor’s opinion during the same proceedings. They also complained about lack of compensation under domestic law in respect of these complaints.
A.
Disjoinder of the applications
10.
On 16 Mach 2010 the Court decided to join the present application with three other applications
, Ayboğa and others v. Turkey
(35302/08),
Hasan Coșar v. Turkey
(47239/08) and
Deniz Seki v. Turkey
(44695/09) in view of the similar complaints, declared the applications partly admissible and communicated them to the Government. However, the Court considers that it is necessary to separate them. Accordingly, it decides to disjoin the present application from the other ones.
B.
Articles 5 §§ 4 and 5 of the Convention
11.
The applicants complained about the lack of an effective remedy to challenge the lawfulness of their detention and right to compensation under domestic law in respect of these complaints. They relied on Article 5 §§
4 and
5 of the Convention.
12.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 18 March 2016 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
13.
The declaration provided as follows:
“I declare that the Government of Republic of Turkey offers to pay to the applicants, Mr Erdener Demirel and Mr Fehmi Karaman, the amount of 1
200 (one thousand and two
hundred) Euros each to cover pecuniary and non-pecuniary damage and 500
(five
hundred) Euros jointly to cover cost and expenses in respect of the application registered under no
4446/08.
This sum, which is considered to be appropriate in the light of the jurisprudence of the Court, covers any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs, and shall be paid in Turkish Liras, free of any tax that may be applicable. The sum shall be payable within three months from the date of delivery of the decision by the Court pursuant to Article 37§1 of the European Convention on Human Rights. This payment will constitute the final resolution of the case.
The Government considers that in the present case, the fact that the remedies available to challenge lawfulness of their detention and obtain compensation were not in accordance with the requirements established by the case-law of the Court., failed to meet the standards enshrined in Article 5§4 and 5§5 of the European Convention on Human Rights (
Cahit Demirelv. Turkey, no. 18623/03, 7 July 2009; Kürüm v.
Turkey, no.
56493/07, 26 January 2010).
The Government respectfully invites the Court to declare that it is not justified anymore to continue the examination of the application and strike the case out of its lists in accordance with Article 37 of the Convention.”
14.
The applicants did not respond to the unilateral declaration of the Government.
15.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37 §
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
16.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
17.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objections) [GC], no.
WAZA Sp. z o.o. v. Poland
(dec.), no.
11602/02, 26
June
2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no.
28953/03, 18
September 2007).
18.
The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaint about the non-communication of the public prosecutor’s opinion during the proceedings to challenge the lawfulness of the detention and right to compensation under domestic law in respect of this complaint (see, for example,
Altınok v.
Turkey
, no. 31610/08, §§ 57-61, 29 November 2011).
19.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed –
which is consistent with the amounts awarded in similar cases
– the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 §
1
(c)).
20.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article
37 § 1
in fine
).
21.
The Court considers that these amounts should be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of payment, and paid within three months from the date of notification of the Court’s decision issued in accordance with Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to settle within this period, simple interest shall be payable on the amounts in question at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank plus three
percentage points.
22.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
23.
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.
For these reasons, the Court, unanimously,
Decides
to disjoin the application from applications numbers
35302/08,
47239/08, and
44695/09;
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 5 §§ 4 and 5 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article
37 § 1 (c) of the Convention.
Done in English and notified in writing on 6 October 2016.
Hasan Bakırcı
Ksenija Turković
Deputy Registrar
President