Decizia nr. 75024/12 Deniz KUȘ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 13 septembrie 2016 în calitate de comitet compus din: Ksenija Turković, președinte, Jon Fridrik Kjølbro, Georges Ravarani, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 19 septembrie 2012, Având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 26 februarie 2016, care solicită Curții să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dl Deniz Kuș, este un național turc, născut în 1989 și locuiește în Diyarbakır. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl M.D. Devrim, un avocat care practică în Diyarbakır. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au prezentat părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 1 aprilie 2011, reclamantul a fost arestat pe baza suspiciunilor de a fi membru al unei organizații teroriste ilegale. La 4 aprilie 2011, Șanlıurfa Magistrate’s Court a plasat reclamantul în detenție. La 16 iunie 2011, procurorul public Diyarbakır a depus un acuzație la Curtea Diyarbakır Assize, acuzând reclamantul de aderare la o organizație teroristă ilegală. La audierile care au avut loc la 23 mai 2012 și, respectiv, 9 august 2012, cererile de eliberare ale reclamantului au fost respinse. Reclamantul a depus obiecții împotriva acestor decizii. La 4 iunie 2012 și, respectiv, la 28 august 2012, Curtea Diyarbakır Assize a respins obiecțiile. În prezentarea hotărârilor sale, această instanță a luat în considerare, de asemenea, avizul scris al procurorilor publici care nu au fost comunicați reclamantului sau reprezentantului său. La 29 noiembrie 2012, Curtea Diyarbakır Assize a condamnat reclamantul în calitate de acuzat, iar la 2 decembrie 2013, această decizie a fost susținută de Curtea de Casație. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 §§ 4 și 5 din Convenție cu privire la necomunicarea avizului procurorului public în timpul procedurii de a contesta legalitatea detenției și dreptul la compensare în temeiul legislației interne în ceea ce privește această plângere. Reclamantul s-a plâns de necomunicare a avizului procurorului public în timpul procedurii de a contesta legalitatea detenției și dreptul la compensare în temeiul dreptului intern în ceea ce privește această plângere. El s-a bazat pe art. 5 §§ 4 și 5 din Convenție. 11. După incapacitatea încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 26 februarie 2016, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor planteate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. 12. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Republicii Turciei dorește să exprese prin declarație unilaterală recunoașterea că drepturile reclamantului la libertate și securitatea nu au îndeplinit standardele prevăzute la art. 5 din Convenție. Declar că, în consecință, Guvernul propune să plătească fiecărui reclamant 150 (100 50) euro (EUR) pentru a acoperi orice și toate pecuniare și neîntregire prejudiciu material și 150 EUR (1 sută cincizeci) pentru a acoperi toate costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi taxat reclamanților. Prin urmare, Guvernul invită Curtea să atace acest caz din lista cazurilor, sugerând că prezenta declarație ar putea fi acceptată de Curte ca „alte motive” care justifică socoteala din lista cazurilor din Curte, astfel cum se menționează la art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. Suma menționată mai sus va fi convertită în Lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte de a elimina situația din lista cazurilor/ în cazul în care nu a fost plătită această sumă în termen de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale. Plățile vor constitui rezoluția finală a cazului.” 13. Prin scrisoarea din 4 aprilie 2016, reclamantul a indicat că nu a fost satisfăcut cu termenii declarației unilaterale. 14. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 § (c) permite Curții, în special, să scoată o probă din lista sa, dacă: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. 15. De asemenea, acesta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 16. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 17. Curtea a stabilit în mai multe cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind necomunicarea avizului procurorului public în cadrul procedurii de a contesta legalitatea detenției (a se vedea, de exemplu, Altınok c. Turcia, nr. 3161/08, §§§ 57-61, 29 noiembrie 2011). 18. Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse, în circumstanțele particulare ale cauzei, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererilor (art. 37 alineatul (1) litera (c)). 19. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o solicită să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 20. Curtea consideră că aceste sume ar trebui convertite în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data plății și plătite în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții emise în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cazul nerespectării acestei perioade, dobânzile simple se plătesc pe sumele în cauză la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. 21. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care Guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 22. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului contestat în conformitate cu art. 5 §§ § 4 și 5 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 §§ 1 litera (c) din Convenție. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 6 octombrie 2016. Hasan Bakırcı Președintele adjunct al grefierului Ksenija Turković
Application no. 75024/12
Deniz KUȘ
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 13
September 2016 as a Committee composed of:
Ksenija Turković,
President,
Jon Fridrik Kjølbro,
Georges Ravarani,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 19 September 2012,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 26 February 2016 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1.
The applicant, Mr Deniz Kuș, is a Turkish national, who was born in 1989 and lives in Diyarbakır. He was represented before the Court by Mr
M.D.
Devrim, a lawyer practising in Diyarbakır.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
On 1 April 2011 the applicant was arrested on suspicion of being a member of an illegal terrorist organisation.
5.
On 4 April 2011 Șanlıurfa Magistrates’ Court placed the applicant in detention on remand.
6.
On 16 June 2011 the Diyarbakır public prosecutor filed an indictment with the Diyarbakır Assize Court, accusing the applicant of membership of an illegal terrorist organisation.
7.
At the hearings held on 23 May 2012 and 9 August 2012 respectively, the applicant’s release requests were rejected. The applicant filed objections against these decisions. On 4 June 2012 and on 28 August 2012 respectively the Diyarbakır Assize Court dismissed the objections. In delivering its decisions, this court also took into consideration the written opinion of the public prosecutors that had not been communicated to the applicant or his representative.
8.
On 29 November 2012 the Diyarbakır Assize Court convicted the applicant as charged, and on 2 December 2013 this decision was upheld by the Court of Cassation.
9.
The applicant complained under Article 5 §§ 4 and 5 of the Convention about the non-communication of the public prosecutor’s opinion during the proceedings to challenge the lawfulness of the detention and right to compensation under domestic law in respect of this complaint.
10.
The applicant complained about non-communication of the public prosecutor’s opinion during the proceedings to challenge the lawfulness of the detention and right to compensation under domestic law in respect of this complaint. He relied on Article 5 §§ 4 and 5 of the Convention.
11.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 26 February 2016 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
12.
The declaration provided as follows:
“The Government of Republic of Turkey hereby wishes to express by way of unilateral declaration its acknowledgement that the applicant’s rights to liberty and security did not meet the standards enshrined in Article 5 of the Convention.
I declare that the Government accordingly offer to pay to each applicant 150
(one
hundred and fifty) euros (EUR) to cover any and all pecuniary and non
‑
pecuniary damages and EUR 150 (one hundred and fifty) to cover any and all costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicants.
The Government therefore invites the court to strike the present case out of the list of cases. It suggests that the present declaration might be accepted by the Court as “any other reason” justifying the striking out of the case of the Court’s list of cases, as referred to in Article 37 § 1 (c) of the Convention.
The above mentioned sum will be converted into Turkish Liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court to strike the case out of its list of cases/ in the event of failure to pay this sum within said three-month period, the Government undertakes to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”
13.
By a letter of 4 April 2016, the applicant indicated that he was not satisfied with the terms of the unilateral declaration.
14.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37 §
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
15.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1
(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
16.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objections) [GC], no.
WAZA Sp. z o.o. v. Poland
(dec.), no.
11602/02, 26 June 2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no.
28953/03, 18
September 2007).
17.
The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaint about the non-communication of the public prosecutor’s opinion during the proceedings to challenge the lawfulness of the detention (see, for example,
Altınok v.
Turkey
, no. 31610/08, §§ 57-61, 29 November 2011).
18.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed, in the particular circumstances of the case, the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the applications (Article
37 §
1
(c)).
19.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article
37 § 1
in fine
).
20.
The Court considers that these amounts should be converted into currency of the respondent State at the rate applicable at the date of payment, and paid within three months from the date of notification of the Court’s decision issued in accordance with Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to settle within this period, simple interest shall be payable on the amounts in question at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank plus three percentage points.
21.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
22.
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 5 §§ 4 and 5 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article
37 § 1 (c) of the Convention.
Done in English and notified in writing on 6 October 2016.
Hasan Bakırcı
Ksenija Turković
Deputy Registrar
President