Comunicat la 26 aprilie 2016 SECȚIUNEA a doua Cerere nr. 12405/15 S.B. împotriva Turciei introdusă la 24 februarie 2015 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, S.B., este un resortisant turc născut în 1982 și deținut la K La 24 decembrie 2011, ca urmare a unei plângeri depuse de M.K. și A.A., reclamantul a fost pus în detenție provizorie și a fost acuzat de abuz sexual de M.M., un minor, că l-a obligat să semneze un contract și că a falsificat documente private. La 14 februarie 2012, s-a inițiat o acțiune publică în fața tribunalului din Kayseri împotriva reclamantului. La 4 și 5 aprilie 2012, M.K. și A.A. și-au retras plângerile. La 6 aprilie 2012, tribunalul din Kayseri l-a recunoscut pe reclamantul vinovat al liderilor reproșați și l-a condamnat la închisoare. La o dată nespecificată, reclamantul a formulat un recurs împotriva hotărârii de Primă Instanță. La 10 aprilie 2012, procurorul Republicii Kayseri a formulat și el un recurs împotriva hotărârii din 6 aprilie 2012. La 5 iunie 2013, Curtea de Casație a desfășurat o ședință și, în aceeași zi, a confirmat hotărârea atacată. Potrivit reclamantului, în timp ce hotărârea motivată a Curții de Casație ar fi fost depusă la procurorul general în apropierea Curții de Casație, reprezentantul său din statul membru respectiv primise o copie numai la 24 iunie 2013 în timp ce se îndrepta spre grefa Curții de Casație. La 23 iulie 2013, reclamantul a introdus o acțiune individuală în fața Curții Constituționale și s-a plâns de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil și de o încălcare a principiului egalității în fața legii și a susținut, de asemenea, că hotărârea din 5 iunie 2013 nu i-a fost notificată și că a avut cunoștință de faptul că la 24 iunie 2013. La 15 august 2013, Curtea Constituțională l-a informat pe reclamant că cererea sa fusese respinsă din punct de vedere administrativ pe motiv că nu a fost introdusă în termenul prevăzut la art. 47 alineatul (5) din Legea nr. 6216, și anume 30 de zile de la data deciziei definitive. La 16 septembrie 2013, reclamantul a formulat opoziția față de decizia de respingere din 15 august 2013. În termen de 30 de zile de la data la care a obținut o copie a hotărârii în cauză, el și-a depus cererea și, prin urmare, nu a excedat termenul stabilit. În special, el a explicat că, în practică, hotărârile de casare pronunțate în cauzele penale nu au fost imputate părților și că hotărârea în cauză nu a fost încă returnată grefei primei instanțe. În opinia sa, nu a fost corect să se considere că termenul de 30 de zile începea să curgă la data pronunțării acestei hotărâri, pe motiv că, la pronunțarea hotărârii, se citise singurul dispozitiv și nu de motivare. Reclamantul a precizat că nu a obținut o copie a acestei hotărâri decât la 24 iunie 2013. În cele din urmă, a adăugat că practica Curții Constituționale nu este coerentă în determinarea dies a quo Prin hotărârea din 30 iunie 2014, care a fost notificată reclamantului la 4 noiembrie 2014, Curtea Constituțională, într-o formare de trei judecători, a respins opoziția formulată de reclamant și a considerat că hotărârea finală a fost pronunțată la 5 iunie 2013 și că, prin urmare, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curtea Constituțională la 5 iulie 2012 cel târziu. Textul dispozițiilor relevante ale Legii nr. 6216 de introducere a acțiunii individuale în fața Curții Constituționale figurează în Decizia Hasan Uzun c. Turcia ((dec.), nr 10755/13, § 25-27, 30 aprilie 2013). Părțile relevante în speță ale articolului 47 din această lege sunt astfel formulate (...) Acțiunea individuală trebuie introdusă în termen de 30 de zile de la epuizarea căilor de atac obișnuite; în cazul în care nu este prevăzută nicio cale de atac, termenul începe să curgă de la data la care persoana respectivă a luat cunoștință de încălcare. În cazul în care o persoană poate justifica un motiv lax care împiedică introducerea căii de atac în acest termen, aceasta are la dispoziție 15 zile de la data la care a încetat să mai facă recurs, prin înfășurarea unor documente care să justifice această împiedicare. Instanța verifică valabilitatea motivului prezentat de autorul căii de atac înainte de a primi sau de a respinge recursul. (...) Părțile relevante în speță din art. 50 din această lege se citesc astfel La sfârșitul examinării pe fond, se pronunță o hotărâre cu privire la încălcarea sau neviolarea unui drept de autor al căii de atac. În cazul în care a fost pronunțată o hotărâre de încălcare, măsurile care trebuie luate pentru a pune capăt încălcării și pentru a elimina consecințele acesteia sunt precizate în dispozitiv. În cazul în care încălcarea constatată decurge dintr-o hotărâre, dosarul este trimis instanței competente pentru redeschiderea procedurii în vederea încheierii încălcării și de a elimina consecințele acesteia. În cazurile în care nu există niciun interes juridic pentru redeschiderea procedurii, autorul căii de atac poate primi o despăgubire sau poate fi invitat să inițieze o procedură în fața instanțelor competente. Instanța însărcinată cu redeschiderea procedurii își pronunță decizia, în măsura posibilului la dosar, pentru a remedia încălcarea constatată de Curtea Constituțională în decizia sa și de a anula consecințele acesteia. (...) În hotărârea sa Hakan Fuat Komili Curtea Constituțională a respins o acțiune individuală pentru întârziere, considerând că aceaceasta a fost introdusă la mai mult de 30 de zile de la notificarea invitației de a executa pedeapsa privativă de libertate. În special, Comisia a subliniat că, în ceea ce privește persoanele deținute, ar trebui să se considere că termenul de 30 de zile începe să curgă cel târziu la data la care un deținut a obținut o notificare din partea Parchetului în vederea executării pedepsei. (2013/99, 9 ianuarie 2014), Curtea Constituțională a respins, de asemenea, o acțiune individuală pentru întârziere, considerând că aceaceasta a fost introdusă la mai mult de 30 de zile de la notificarea hotărârii definitive. Curtea a considerat că termenul de 30 de zile a început să curgă de la notificarea hotărârii Curții de Casație către reprezentantul reclamantului. În acest scop, Comisia a subliniat în special că, în temeiul articolului 11 din Legea nr. 7201 privind notificarea, în cauzele urmate de reprezentanți, notificarea ar trebui făcută acestui reprezentant și că termenele prevăzute pentru introducerea unei căi de atac au început să curgă la acea dată. GRIEF Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul contestă în primul rând decizia de a acționa individual în fața Curții Constituționale. El consideră că motivul pentru care acțiunea este pronunțată este excesiv de formal și că interpretarea referitoare la determinarea dies a quo La data la care termenul de 30 de zile începea să curgă. Lala privat de dreptul său de a avea acces la un tribunal. În al doilea rând, încă pe teren la art. 6 din convenție, acesta susține că procedura penală inițiată împotriva sa era pătată în mod echitabil, în măsura în care instanțele naționale ar fi comis erori procedurale importante. Hotărârea din 5 iunie 2013 adoptată de Curtea de Casație a fost notificată reclamantului sau reprezentantului său, astfel cum se prevede la art. 11 din Legea nr. 7201 privind notificarea? În plus, în urma acestei hotărâri, reclamantul, care era deținut la momentul respectiv de fapte, a primit o notificare cu privire la pedeapsă? În cauzele penale, care este practica Curții Constituționale în determinarea dies a quo Reclamantul a beneficiat de dreptul de acces la o instanță în măsura în care acțiunea sa individuală a fost declarată inadmisibilă de Curtea Constituțională pe motiv că nu a respectat termenul de sesizare prevăzut la art. 47 alineatul (5) din Legea nr. 6216?
Communiquée le 26 avril 2016
Requête n
o
12405/15
S.B. contre la Turquie
introduite le 24 février 2015
Le requérant, S.B., est un ressortissant turc né en 1982 et détenu à Kırșehir. Il a été représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 24 décembre 2011, à la suite d’une plainte déposée par M.K. et A.A., le requérant fut placé en détention provisoire. Il lui était reproché d’avoir abusé sexuellement de M.M., un mineur, de l’avoir forcé à signer un contrat et d’avoir falsifié des documents privés.
Le 14 février 2012, une action publique fut engagée devant la cour d’assises de Kayseri contre le requérant.
Les 4 et 5 avril 2012, M.K. et A.A. retirèrent leurs plaintes.
Le 6 avril 2012, la cour d’assises de Kayseri reconnut le requérant coupable des chefs reprochés et le condamna à des peines d’emprisonnement.
À une date non précisée, le requérant forma un pourvoi contre l’arrêt de première instance.
Le 10 avril 2012, le procureur de la République de Kayseri forma lui aussi un pourvoi contre l’arrêt du 6 avril 2012. Il soutint notamment que les éléments constitutifs de l’infraction d’«
agression sexuelle
» n’étaient pas réunis.
Le 5 juin 2013, la Cour de cassation tint une audience et, le même jour, elle confirma l’arrêt attaqué. Le dispositif de l’arrêt de cassation fut prononcé le même jour en présence du représentant du requérant.
Selon le requérant, alors que l’arrêt motivé de la Cour de cassation aurait été déposé auprès du procureur général près la Cour de cassation, son représentant n’en avait obtenu une copie que le 24 juin 2013 en se rendant au greffe de la Cour de cassation.
Le 23 juillet 2013, le requérant introduisit un recours individuel devant la Cour constitutionnelle. Il se plaignait d’une violation de son droit à un procès équitable et d’une violation du principe d’égalité devant la loi. Il soutenait en outre que l’arrêt du 5 juin 2013 ne lui avait pas été notifié et qu’il n’en avait eu connaissance que le 24 juin 2013.
Le 15 août 2013, la Cour constitutionnelle informa le requérant que sa requête avait été rejetée administrativement au motif qu’elle n’avait pas été introduite dans le délai requis par l’article 47 § 5 de la loi n
o
6216, à savoir trente jours à compter de la date de la décision définitive.
Le 16 septembre 2013, le requérant forma opposition à la décision de rejet du 15 août 2013. Il argua qu’il avait introduit sa requête dans un délai de trente jours suivant la date à laquelle il avait obtenu une copie de l’arrêt en question, et qu’il n’avait ainsi pas excédé le délai imparti. Il exposa notamment que, en pratique, les arrêts de cassation rendus dans les affaires pénales n’étaient pas signifiés aux parties et que l’arrêt en cause n’avait toujours pas été retourné au greffe de la première instance. À ses yeux, il n’était pas juste de considérer que le délai de trente jours commençait à courir à la date du prononcé de cet arrêt, au motif que, lors du prononcé, il avait été fait lecture du seul dispositif et non de la motivation. Le requérant précisa qu’il n’avait obtenu une copie de cet arrêt que le 24 juin 2013. Il ajouta enfin que la pratique de la Cour constitutionnelle manquait de cohérence dans la détermination du
dies a quo
.
Par un arrêt du 30 juin 2014, signifié au requérant le 4 novembre 2014, la Cour constitutionnelle, dans une formation de trois juges, rejeta l’opposition formée par le requérant. Elle considérait que l’arrêt final avait été prononcé le 5 juin 2013 et que le requérant aurait donc dû saisir la Cour constitutionnelle le 5 juillet 2012 au plus tard.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Le texte des dispositions pertinentes de la loi n
o
6216 instaurant le recours individuel devant la Cour constitutionnelle figure dans la décision
Hasan Uzun c. Turquie
((déc.), n
o
10755/13, §§ 25-27, 30 avril 2013).
Les parties pertinentes en l’espèce de l’article 47 de cette loi sont ainsi libellées
:
«
(...)
5)
Le recours individuel doit être introduit dans un délai de trente jours à partir de l’épuisement des voies de recours ordinaires
; si aucune voie de recours n’est prévue, le délai commence à courir à la date à laquelle l’intéressé a pris connaissance de la violation. Si une personne peut justifier d’un motif l’ayant empêchée d’introduire le recours dans ce délai, elle dispose de quinze jours à partir de la date à laquelle l’empêchement a pris fin pour introduire le recours, en l’accompagnant des pièces justifiant cet empêchement. La cour vérifie la validité de la raison présentée par l’auteur du recours avant d’accueillir ou de rejeter le recours.
(...)
»
Les parties pertinentes en l’espèce de l’article 50 de cette loi se lisent ainsi
:
«
1)
Au terme de l’examen au fond, une décision est rendue sur la violation ou la non-violation d’un droit de l’auteur du recours. Si une décision de violation a été rendue, les mesures à prendre pour mettre fin à la violation et en effacer les conséquences sont précisées dans le dispositif. Il ne peut être procédé à un examen d’opportunité d’un acte administratif et une décision de nature à constituer un tel acte ne peut être rendue.
2)
Lorsque la violation constatée découle d’une décision judiciaire, le dossier est renvoyé au tribunal compétent pour une réouverture de la procédure en vue de mettre fin à la violation et d’en effacer les conséquences. Dans les cas où il n’y a pas d’intérêt juridique à rouvrir la procédure, l’auteur du recours peut se voir octroyer une indemnité ou être invité à entamer une procédure devant les tribunaux compétents. Le tribunal chargé de rouvrir la procédure rend sa décision, dans la mesure du possible sur dossier, en vue de remédier à la violation constatée par la Cour constitutionnelle dans sa décision et d’en effacer les conséquences.
(...)
»
Dans son arrêt
Hakan Fuat Komili
(2013/2470, 17 septembre 2013), la Cour constitutionnelle a rejeté un recours individuel pour tardiveté, considérant que celui-ci a été introduit plus de trente jours après la notification de l’invitation à purger la peine privative de liberté. Elle a notamment souligné que, s’agissant des personnes détenues, il convenait de considérer que le délai de trente jours commençait à courir, au plus tard, à la date à laquelle un détenu avait obtenu une notification de la part du parquet en vue de l’exécution de la peine encourue.
Dans son arrêt
Ali Kaya et autres
(2013/1999, 9 janvier 2014), la Cour constitutionnelle a également rejeté un recours individuel pour tardiveté, considérant que celui-ci avait été introduit plus de trente jours après la notification de l’arrêt définitif. Elle a estimé que le délai de trente jours avait commencé à courir à compter de la notification de l’arrêt de la Cour de cassation au représentant du demandeur. Pour ce faire, elle avait notamment souligné que, en vertu de l’article 11 de la loi n
o
7201 sur la notification, dans les affaires suivies par des représentants, la notification devait être faite à ce représentant et que les délais prévus pour l’introduction d’un recours commençaient à courir à cette date.
GRIEF
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant conteste en premier lieu la décision d’irrecevabilité de son recours individuel devant la Cour constitutionnelle. Il estime que le motif d’irrecevabilité de ce recours est excessivement formel et que l’interprétation concernant la détermination du
dies a quo
– date à laquelle le délai de trente jours commençait à courir – l’a privé de son droit d’accès à un tribunal.
En second lieu, toujours sur le terrain de l’article 6 de la Convention, il soutient que la procédure pénale engagée à son encontre était entachée d’inéquité, dans la mesure où les juridictions nationales auraient commis des erreurs procédurales importantes.
L’arrêt du 5 juin 2013 adopté par la Cour de cassation a-t-il été notifié au requérant ou à son représentant, comme le veut l’article 11 de la loi n
o
7201 sur la notification
? Par ailleurs, à la suite de cet arrêt, le requérant, qui était détenu à l’époque des faits, a-t-il reçu une notification relative à la peine ?
Dans les affaires pénales, quelle est la pratique de la Cour constitutionnelle dans la détermination du
dies a quo
?
Le requérant a-t-il bénéficié du droit d’accès à un tribunal dans la mesure où son recours individuel a été déclaré irrecevable par la Cour constitutionnelle au motif qu’il n’avait pas respecté le délai de saisine prévu à l’article 47 § 5 de la loi n
o
6216 ?