AFFAIRE YAYĞIN c. TURQUIE

AFFAIRE YAYĞIN c. TURQUIE (CtEDO, 2015)

SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ YAYIN c. TURCIA (Cercetarea nr. 62581/12) HOTĂRÂREA STRASBURG 3 februarie 2015 Această hotărâre este definitivă. Aceasta poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Yay După deliberarea sa în camera Consiliului la 13 ianuarie 2015, hotărârea a fost adoptată la această dată, La originea cauzei se află o cerere (n 62581/12) îndreptată împotriva Republicii Turcia, inclusiv un resortisant turc, dl Hikmet Yay La 5 iulie 2012, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale). La 18 martie 2013, reclamantul a fost reprezentat de M. Akmeșe și Faruk Yay Reclamantul s-a născut în 1990 și își are reședința în Șanläurfa. La 20 mai 2010, reclamantul a fost arestat pentru că a fost numit membru al PKK, o organizație ilegală. La 24 mai 2010, acesta a fost adus în fața judecătorului, care a dispus detenția sa provizorie. La 31 mai 2010, procurorul Republicii l-a inculpat pe reclamant în temeiul articolului 314 alineatul (2) din Codul Penal. Procesul a început în fața celei de-a 12-a camere a tribunalului în care se află sediul. La 23 februarie 2011, tribunalul a stat la prima ședință la sfârșitul căreia a dispus menținerea în custodie provizorie a reclamantului. La 16 mai 2012, tribunalul a respins cererea de extindere a reclamantului și a dispus menținerea sa în detenție provizorie. 10. 18 iunie 2012, 13 Camera de judecată a tribunalului de judecată din Jurisdicție a respins opoziția formulată de reclamant împotriva deciziei de a rămâne în detenție luată la termen din 16 mai 2012. Aceasta a stat la dosar, în conformitate cu avizul scris al procurorului Republicii. 11. Reclamantul a fost eliberat la 16 aprilie 2013. II. LEGĂTURA ȘI PRATICUL INTERNELE PERTINENTE 12. O expunere a dreptului și a practicii interne relevante este inclusă în hotărârea Alt.тnok c. Turcia 31610/08, § 28-32, 29 noiembrie 2011) și în Decizia Koçintar c. Turcia 77429/12, §§ 9-26, 1 iulie 2014). ÎN FAVOAREA VIOLAȚIEI ALIMENTARE DE LA ARTICOLUL 5 § 3 DIN CONVENȚIA 13. Reclamantul se plânge de durata deteniei provizorii invocate la art. 5 § 3 din Convenie, astfel cum a fost formulată. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la lit. (c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezentarea în instanță a persoanei respective 14. Guvernul susține că reclamantul ar fi trebuit să introducă o acțiune în fața Curții Constituționale și invită Curtea să respingă acest motiv pentru neobosirea căilor de atac interne. 15. Curtea arată că dreptul de recurs individual invocat de guvern a intrat în vigoare la 23 septembrie 2012. La acea dată, reclamantul era încă în detenție provizorie. Astfel, pe o perioadă de aproximativ șapte luni mai târziu, de la 23 septembrie 2012 până la eliberarea sa la 16 aprilie 2013, reclamantul avea posibilitatea de a sesiza Curtea Constituțională cu privire la o acțiune individuală. 16. Curtea amintește că, în cauza Koçintar c. Turcia (decizia menționată anterior, § 44), Comisia a concluzionat că nu dispune de niciun element care să îi permită să afirme că acțiunea individuală în fața Curții Constituționale nu ar putea fi de natură să aducă o redresare adecvată în cazul reclamantului întemeiat pe art. 5 alin. (3) din Convenție și că nu ar oferi perspective rezonabile de succes. 17. Curtea consideră că reclamantul a fost obligat să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la o acțiune individuală, ceea ce nu indică faptul că a făcut. Prin urmare, Curtea soluționează excepția de la Guvern și respinge travaliul întemeiat pe art. 5 3 pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenția II. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 5 ALINEATUL (4) DIN CONVENȚIA 18. Reclamantul se plânge de necomunicarea avizului procurorului în cadrul procedurii de opoziție, precum și de absența acestuia cu această ocazie. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât să se pronunțe în scurt timp asupra legalității detenției sale și să ordone eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. 19. Guvernul combate această teză. El subliniază că, la examinarea opoziției care face obiectul prezentei cereri, ultima audiere a reclamantului în fața judecătorului datează doar cu 32 de zile, care este, în opinia sa, rezonabilă și adaugă că reclamantul nu a suferit nici o pagubă din cauza necomunicarii avizului procurorului. În cele din urmă, el subliniază că, de la modificarea adusă la 11 aprilie 2013 articolului 270 din Codul de procedură penală, avizul procurorului districtual al Republicii este notificat deținutului sau avocatului acestuia. La 18 iunie 2012, camera instanței judecătorești din oraș a fost judecată la 18 iunie 2012, la sfârșitul unei examinări pe dosar. Or, la această dată, ultima declarație a instanței din fața unui judecător datează de aproximativ o lună, și anume la sonda din 16 mai 2012. De asemenea, în circumstanțele din speță, Curtea consideră că desfășurarea unei instanțe nu se face la data de 18 a examinării opoziției. În iunie 2012, ar trebui să se clarifice faptul că acest aspect nu a adus în sine atingere principiului egalității armelor, în măsura în care niciuna dintre părți nu a participat oral la procedura de opoziție în cauză (Altnok c. Turcia, nr 31610/08, § 55, 29 noiembrie 2011). În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Necomunicarea avizului procurorului Republicii 21. Constatând că acest +46 nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 din Convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv, Curtea declară că este admisibil. 22. În ceea ce privește posibilitatea ca reclamantul sau avocatul său să obțină o notificare din partea procurorului districtual al Republicii, Curtea arată că, atunci când examinează opoziția formulată de reclamant împotriva deciziei din 16 mai 2012, tribunalul de judecată a invitat procurorul Republicii să își prezinte avizul scris în temeiul articolului 270 din Codul de procedură penală. Procurorul a prezentat în fața acestei instanțe concluziile sale scrise privind respingerea cererii de extindere, care nu au fost comunicate reclamantului sau avocatului său și, prin urmare, nu au avut posibilitatea de a răspunde la acest aviz. Instanța de judecată a pronunțat în sensul avizului procurorului și a respins opoziția formulată de reclamant (punctul 10 de mai sus 23. Prin urmare, întrucât reclamantul sau avocatul său nu au avut posibilitatea de a fi notificat avizul procurorului republicii sau de a răspunde la aceasta, Curtea consideră că acțiunea prevăzută în dreptul intern nu a îndeplinit cerințele art. 5 alin. (4) din Convenție, deoarece nu a respectat egalitatea armelor între părți. Curtea ia notă de modificarea adusă la art. 270 din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, această modificare nu a avut niciun impact asupra examinării prezentului. Această modificare se referă la o perioadă anterioară modificării în cauză. 25. Prin urmare, respinge excepția guvernului și încheie încălcarea articolului 5 alineatul (4) cu privire la acest punct. III. Cu privire la încălcarea articolului 5 alineatul (5) din Convenție 26. Reclamantul se plânge că nu a dispus de nici o cale de atac eficientă pentru a obține despăgubiri. El anulează încălcarea articolului 5 alineatul (5) din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană care a fost victima unei arestări sau a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri 27. Guvernul atrage atenția asupra faptului că această cauză este vădit nefondată și trebuie declarată inadmisibilă. 28. Curtea amintește că dreptul la despăgubire prevăzut la alineatul (5) din art. 5 din convenție presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe ale acestei dispoziții a fost stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției (N.C. Italia [GC], 24952/94, § 49, CEDH 2002-X. În speță, Curtea care a ajuns la concluzia încălcării alineatului (4) din art. 5 rămâne de stabilit dacă reclamantul dispunea de posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit. 29. Curtea arată că art. 141 din Legea privind procedurile penale prevede posibilitatea ca o persoană care a făcut obiectul unei măsuri judiciare să solicite despăgubiri în anumite cazuri limitate. Or, Curtea observă, la lectura acestei dispoziii astfel cum a fost în vigoare la momentul faptelor, că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În această privință, guvernul a rămas în imposibilitatea de a prezenta o hotărâre privind acordarea unei despăgubiri în temeiul acestei dispoziții unui justițiabil aflat în situația reclamantului (a se vedea, printre altele, Ergezen c. Turcia, nr. 73359/10, § 57, 8 aprilie 2014). 30. Prin urmare, Curtea consideră că calea de atac indicată de guvern nu poate constitui o cale de atac efectivă în sensul articolului 5 5 din Convenție. În consecință, aceasta respinge excepția de la Guvern cu privire la acest aspect și încheie încălcarea articolului 5 alineatul (5) din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 31. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 15 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. El nu a solicitat daune materiale. 33. Guvernul nu se pronunță. 34. Curtea consideră că prejudiciul moral este suficient reparat prin constatarea încălcării Convenției la care a ajuns (a se vedea în acest sens Ceviz c. Turcia, nr 8140/08, § 64, 17 iulie 2012). Reclamantul solicită, de asemenea, 5 472 de lire turce (TRY - aproximativ 2 000 EUR) pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții. 36. Guvernul nu este pronunțat cu privire la aceste revendicări. 37. Având în vedere documentele aflate în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR toate costurile și acordul reclamantului. Interese moratorii 38. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile întemeiate pe lipsa traducerii reclamantului în fața judecătorului și a lipsei unei căi de atac efective care să îi permită să solicite despăgubiri și inadmisibilă pentru surplus; A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (4) din convenție Dită că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (5) din Convenția menționată faptul că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral; afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 500 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, sumă care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 3 februarie 2015, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Abel Campos Nebojša Vučinić Grefier adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

YAYĞIN c. TURQUIE

(Requête n

o

62581/12)

ARRÊT

STRASBOURG

3 février 2015

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Yayğın c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de

:

Nebojša Vučinić,

président,

Paul Lemmens,

Egidijus Kūris,

juges,

et de Abel Campos,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 janvier 2015,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

62581/12) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant turc, M. Hikmet Yayğın («

le requérant

»), a saisi la Cour le 5 juillet 2012 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant a été représenté par M

es

İ. Akmeșe et Faruk Yayğın, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent.

3.

Le 18 mars 2013, la requête a été communiquée au Gouvernement.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1990 et réside à Șanlɪurfa.

5.

Le 20 mai 2010, le requérant fut arrêté parce qu’il était soupçonné d’être membre du PKK, une organisation illégale.

6.

Le 24 mai 2010, il a été traduit devant le juge, lequel ordonna son placement en détention provisoire.

7.

Le 31 mai 2010, le procureur de la République inculpa le requérant sur le fondement de l’article 314 § 2 du code pénal. Le procès commença devant la 12

e

chambre de la cour d’assises d’Istanbul.

8.

Le 23 février 2011, la cour d’assises tint la première audience au terme de laquelle elle ordonna le maintien en détention provisoire du requérant.

9.

Au terme de l’audience du 16 mai 2012, la cour d’assises rejeta la demande d’élargissement du requérant et ordonna son maintien en détention provisoire.

10.

Le 18 juin 2012, la 13

e

chambre de la cour d’assises d’Istanbul rejeta l’opposition formée par le requérant contre la décision de maintien en détention prise à l’issue de l’audience du 16 mai 2012. Elle statua sur dossier, conformément à l’avis écrit du procureur de la République.

11.

Le requérant fut libéré le 16 avril 2013.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12.

Un exposé du droit et de la pratique internes pertinents figure dans l’arrêt

Altınok c. Turquie

(n

o

31610/08, §§ 28-32, 29 novembre 2011), et la décision

Koçintar c. Turquie

(n

o

77429/12, §§ 9-26, 1

er

juillet 2014).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 3 DE LA CONVENTION

13.

Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire invoquant l’article 5 § 3 la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe

1

c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.

»

14.

Le Gouvernement soutient que le requérant aurait dû introduire un recours devant la Cour constitutionnelle et invite la Cour à rejeter ce grief pour non-épuisement des voies de recours internes.

15.

La Cour relève que le droit de recours individuel invoqué par le Gouvernement est entré en vigueur le 23 septembre 2012. À cette date, le requérant était toujours en détention provisoire. Ainsi, pendant une période d’environ sept mois – du 23 septembre 2012 jusqu’à sa libération le 16

avril 2013 – le requérant avait la possibilité de saisir la Cour constitutionnelle d’un recours individuel.

16.

La Cour rappelle que dans l’affaire

Koçintar c. Turquie

(décision précitée, §

44), elle a conclu qu’elle ne disposait d’aucun élément qui lui permettrait de dire que le recours individuel devant la Cour constitutionnelle n’était pas susceptible d’apporter un redressement approprié au grief du requérant tiré de l’article 5 § 3 de la Convention et qu’il n’offrait pas des perspectives raisonnables de succès.

17.

À la lumière de ses considérations dans l’affaire

Koçintar

, précitée, la Cour estime que le requérant était tenu de saisir la Cour constitutionnelle d’un recours individuel, ce qu’il n’indique pas avoir fait. Dès lors, la Cour accueille l’exception du Gouvernement et rejette le grief tiré de l’article 5

§

3 pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 4 DE LA CONVENTION

18.

Le requérant se plaint de la non-communication de l’avis du procureur dans le cadre de la procédure d’opposition ainsi que de l’absence d’audience à cette occasion. Il invoque l’article 5 § 4 de la Convention ainsi libellé

:

« 4.

Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.

»

19.

Le Gouvernement combat cette thèse. Il fait remarquer que lors de l’examen de l’opposition objet de la présente requête, la dernière comparution du requérant devant le juge remontait seulement à trente-deux jours, durée qui est selon lui raisonnable. Il ajoute que le requérant n’a pas subi de dommage à cause de la non-communication de l’avis du procureur. Il souligne enfin que depuis la modification apportée le 11 avril 2013 à l’article 270 du code de procédure pénale, l’avis du procureur de la République est notifié au détenu ou son avocat.

A.

L’absence d’audience lors de l’examen de l’opposition

20.

La Cour relève que l’opposition formée par le requérant contre la décision de maintien en détention provisoire a été rejetée par la 13

e

chambre de la cour d’assises d’Istanbul le 18 juin 2012, à l’issue d’un examen sur dossier. Or à cette date, la dernière comparution de l’intéressé devant un juge remontait environ à un mois, à savoir à l’audience du 16 mai 2012. Aussi dans les circonstances de l’espèce, la Cour considère que la tenue d’une audience ne s’imposait pas lors de l’examen de l’opposition le 18

juin 2012. Il convient de préciser que cette circonstance n’a pas en soi porté atteinte au respect du principe de l’égalité des armes dans la mesure où aucune des parties n’a participé oralement à la procédure d’opposition en question (

Altınok c. Turquie

, n

o

31610/08, § 55, 29 novembre 2011).

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3

a) et 4 de la Convention.

B.

La non-communication de l’avis du procureur de la République

21.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.

22.

Quant à l’impossibilité pour le requérant ou son avocat d’obtenir notification de l’avis du procureur de la République, la Cour relève que, lors de l’examen de l’opposition formée par le requérant contre la décision du 16

mai 2012, la cour d’assises a invité le procureur de la République à présenter son avis écrit en vertu de l’article 270 du code de procédure pénale. Le procureur a déposé devant cette juridiction ses conclusions écrites tendant au rejet de la demande d’élargissement, lesquelles conclusions n’ont pas été communiquées au requérant ou à son avocat. Ces derniers n’ont donc pas eu la possibilité de répondre à cet avis. La cour d’assises a statué dans le sens de l’avis du procureur et a rejeté l’opposition formée par le requérant (paragraphe 10 ci-dessus).

23.

Dès lors, considérant que le requérant ou son avocat n’ont pas eu la possibilité d’avoir notification de l’avis du procureur de la République ni d’y répondre, la Cour estime que le recours prévu en droit interne n’avait pas satisfait aux exigences de l’article 5 § 4 de la Convention, faute de n’avoir pas respecté l’égalité des armes entre les parties.

24.

La Cour prend note de la modification apportée à l’article 270 du code de procédure pénale. Toutefois, cette modification n’a pas d’incidence sur l’examen du présent grief, lequel se rapporte à une période antérieure à la modification en question.

25.

Elle rejette donc l’exception du Gouvernement et conclut à la violation de l’article 5 § 4 sur ce point.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 5 DE LA CONVENTION

26.

Le requérant se plaint de n’avoir disposé d’aucun recours effectif pour obtenir réparation. Il allègue la violation de l’article 5 § 5 de la Convention, ainsi libellé

:

«

5.

Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation.

»

27.

Le gouvernement fait remarquer que ce grief est manifestement mal fondé et doit être déclaré irrecevable.

28.

La Cour rappelle que le droit à réparation énoncé au paragraphe 5 de l’article 5 de la Convention suppose qu’une violation de l’un des autres paragraphes de cette disposition ait été établie par une autorité nationale ou par les institutions de la Convention (

N.C. c. Italie [GC]

, n

o

24952/94, §

49, CEDH 2002‑X). En l’espèce, la Cour ayant conclu à la violation du paragraphe 4 de l’article 5, reste à déterminer si le requérant disposait de la possibilité de demander réparation pour le préjudice subi.

29.

La Cour relève que l’article 141 de la loi sur la procédure pénale prévoit la possibilité pour une personne ayant fait l’objet d’une mesure judiciaire de demander une indemnisation dans certains cas limitativement énoncés. Or la Cour observe, à la lecture de cette disposition telle qu’elle était en vigueur à l’époque des faits, qu’aucun des cas de figure énumérés ne prévoit la possibilité de demander la réparation d’un préjudice subi en raison de l’absence d’un recours effectif au sens de l’article 5 § 4 de la Convention. À cet égard, le Gouvernement est resté en défaut de produire une quelconque décision de justice relative à l’octroi d’une indemnité sur le fondement de cette disposition à un justiciable se trouvant dans la situation du requérant (voir, entre autres,

Ergezen c. Turquie

, n

o

73359/10, §

57, 8

avril 2014).

30.

Partant, la Cour estime que la voie de l’indemnisation indiquée par le Gouvernement ne saurait constituer un recours effectif au sens de l’article 5

§

5 de la Convention.

En conséquence, elle rejette l’exception du Gouvernement sur ce point et conclut à la violation de l’article 5 § 5 de la Convention.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

31.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

32.

Le requérant réclame 15 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi. Il n’a pas réclamé de dommage matériel.

33.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

34.

La Cour estime que le dommage moral est suffisamment réparé par le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue (voir, en ce sens,

Ceviz c. Turquie

, n

o

8140/08, § 64, 17 juillet 2012).

B.

Frais et dépens

35.

Le requérant demande également 5 472 livres turques (TRY - environ 2

000

EUR) pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour.

36.

Le Gouvernement ne s’est pas prononcé sur ces prétentions.

37.

Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

38.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés de l’absence de la traduction du requérant devant le juge et de l’absence d’un recours effectif susceptible de lui permettre de demander réparation, et irrecevable pour le surplus ;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 5 § 4 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 5 § 5 de la Convention

;

4.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral ;

5.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 500

EUR pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, somme à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 février 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Abel Campos

Nebojša Vučinić

Greffier adjoint

Président