AFFAIRE YAȘAR ERİȘ c. TURQUIE

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL YAȘAR ER. TURCIA (solicitarea nr. 53214/09) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 mai 2013 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Yașar Eriș c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători, și Françoise Elens-Passos; graffière adjunct de secțiune f.f., După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 mai 2013, renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La data de origine a cauzei se află o cerere (n 53214/09) îndreptată împotriva Republicii Turcia și inclusiv un resortisant al acestui stat, domnul Yașar Eriș ( La 28 septembrie 2009, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Reclamantul s-a născut în 1971. La 3 aprilie 2001, reclamantul a fost arestat în cadrul unei operațiuni polițienești împotriva TKP/ML, o organizație ilegală. La 11 aprilie 2001, reclamantul a fost acuzat de conducerea unei organizații ilegale, iar procesul său a început în fața instanței de securitate a statului de executare. După eliminarea cursurilor de siguranță de la Pe parcursul procedurii, la încheierea audierilor ținute în fața lor, instanța de securitate a statului și instanța de judecată specială au dispus menținerea în detenție provizorie a reclamantului, ținând cont de natura delincvenței și de starea probelor. Începând cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, instanța specială de judecată s-a bazat, de asemenea, pe existența unor suspiciuni puternice cu privire la comisia pentru încălcarea dreptului comunitar și pe faptul că aceasta se referă la o infracțiune prevăzută în art. 100 alin. La 6 aprilie 2011, reclamantul a fost eliberat în conformitate cu art. 102 din CPP, care reglementează durata maximă a detenției provizorii. La 21 noiembrie 2011, tribunalul special a recunoscut reclamantul vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la condamnarea permanentă. Conform celor mai recente informații furnizate de părți, cauza ar fi încă în curs de desfășurare în fața Curții de Casație. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNELE PERTINENTE 11. Pentru dreptul și practica internă relevante, a se vedea cauza Alt art. 5 alineatul (3) din Convenția 12. Reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii. Acesta se referă la art. 5 alin. (3) din Convenție, ale cărei pasaje relevante sunt redactate după cum urmează: (3) Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a făcut-o. 13. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, acest lucru trebuie declarat admisibil. 14. Curtea reamintește că revine în primul rând autorităților judiciare naționale sarcina de a se asigura că, într-un caz dat, durata detenției provizorii a unui inculpat nu depășește limita rațiunii. În acest scop, ei trebuie să examineze toate circumstanțele care pot dezvălui sau în afara existenței unei adevărate cerințe de interes public care să justifice, având în vedere prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să prezinte un raport în deciziile lor de respingere a cererilor de extindere. În primul rând, Curtea trebuie să stabilească dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție (assenov și alții c. Bulgaria , 28 octombrie 1998, § 154, Rec., 1998 VIII). Persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată că a comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție. Totuși, după un timp, aceasta nu mai este suficientă. În acest caz, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. În cazul în care autoritățile naționale competente se dovedesc a fi .......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În speță, perioada care trebuie luată în considerare a început la 3 aprilie 2001 cu arestarea reclamantului pentru a se încheia la 6 aprilie 2011 cu extinderea sa. Prin urmare, a durat zece ani. 16. Curtea amintește că a examinat deja cazuri similare și a încheiat în mod repetat cu încălcarea articolului 5 alineatul (3) din Convenție (a se vedea printre multe altele, Deci c. Turcia, 77845/01, §§ 34-41, 24 mai 2005 și Taciro Electroluxlu c. Turcia , n 25324/02, § 18-24, 2 februarie 2006). Cu toate acestea, recunoscând dificultățile impuse autorităților naționale prin această cauză, Curtea ajunge, în lumina jurisprudenței sale constante, la aceeași concluzie în speță. 17. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție. Reclamantul se plânge că nu a dispus de o cale de atac eficientă pentru a obține despăgubiri. El a declarat încălcarea articolului 5 alineatul (5) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană care a fost victima unei arestări sau a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri 19. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, acest lucru trebuie declarat admisibil. 20. Curtea amintește că alineatul (5) din art. 5 este respectat în măsura în care se poate solicita despăgubirea șefului unei privări de libertate efectuată în condiții contrare alineatelor (1), (2), (3) sau (4) (Wassink c. Țările de Jos, 27 septembrie 1990, § 38, seria La n 185 A). Prin urmare, dreptul la despăgubiri prevăzut la alineatul (5) presupune că o încălcare a unuia dintre aceste paragrafe a fost stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției N.C. c. Italia [GC], nr. 24952/94, § 49, CEDH 2002-X). 21. În speță, Curtea a concluzionat că încălcarea alineatului (3) din art. 5 este cauzată de depășirea termenului rezonabil. În continuare trebuie să se stabilească dacă reclamantul dispune de posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit. 22. Curtea constată că art. 141 din CPP permite justițiabilului judecat în detenție provizorie și care nu a obținut o hotărâre într-un termen rezonabil pentru a sesiza instanța competentă cu privire la o cerere de despăgubire. Cu toate acestea, Comisia constată că art. 142 din acest cod nu permite justiiabilului să iniieze o astfel de aciune în cursul procedurii inițiate împotriva sa la nivel intern, aciunea în litigiu nu este admisibilă decât după ce a luat o decizie definitivă (a se vedea Kürüm c. Turcia, nr. 56493/07, § 20, 26 ianuarie 2010 23. În speță, întrucât cauza este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor naționale (punctul 10 de mai sus), Curtea arată că reclamantul nu are posibilitatea de a introduce acțiunea prevăzută la art. 141 și următoarele din CPP, mai exact faptul că a făcut deja obiectul unei detenii contrare alineatului (3) din art. 5 din Convenție 24. Prin urmare, Curtea consideră că calea de atac avută în vedere de CPP nu îndeplinește cerințele dreptului la despăgubire pentru reținerea neregulamentară și concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (5) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 25. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: imprejmuiește pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă 26. Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu și-a prezentat cererea de satisfacție echitabilă în termenele stabilite. Prin urmare, Curtea consideră că Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 28 mai 2013, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Peer Lorenzen Grefier adjunct f.f. Președintele

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

YAȘAR ERİȘ c. TURQUIE

(Requête n

o

53214/09)

ARRÊT

STRASBOURG

28 mai 2013

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Yașar Eriș c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de

:

Peer Lorenzen,

président,

András Sajó,

Nebojša Vučinić,

juges,

et de Françoise Elens-Passos,

greffière adjointe

de section f.f.,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 mai 2013,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

53214/09) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Yașar Eriș («

le requérant

»), a saisi la Cour le 28 septembre 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant a été représenté par M

e

M. Kırdök avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent.

3.

Le 6 septembre 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1971.

5.

Le 3 avril 2001, le requérant fut arrêté dans le cadre d’une opération policière menée contre le TKP/ML, une organisation illégale. Il fut placé en détention provisoire le 9 avril 2001.

6.

Le 11 avril 2001, le requérant fut inculpé du chef d’appartenance à une organisation illégale et son procès commença devant la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul. Après la suppression des cours de sûreté de l’Etat en 2004, le procès du requérant se poursuivit devant la cour d’assises spéciale de cette ville («

la cour d’assises spéciale

»).

7.

Tout au long de la procédure, au terme des audiences tenues devant elles, la cour de sûreté de l’Etat et la cour d’assises spéciale ordonnèrent le maintien en détention provisoire du requérant compte tenu de la nature de l’infraction reprochée ainsi que de l’état des preuves. A partir de l’entrée en vigueur du nouveau code de procédure pénale, la cour d’assises spéciale se fonda aussi sur l’existence de forts soupçons quant à la commission de l’infraction reprochée et sur le fait qu’il s’agissait d’une infraction prévue par l’article 100 § 3 du code de procédure pénale («

CPP

»).

8.

Le 6 avril 2011, le requérant fut remis en liberté en application de l’article 102 du CPP, régissant la durée maximale de la détention provisoire.

9.

Le 21 novembre 2011, la cour d’assises spéciale reconnut le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à la réclusion perpétuelle.

10.

Selon les dernières informations fournies par les parties, l’affaire serait toujours pendante devant la Cour de cassation.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

11.

Pour le droit et la pratique interne pertinents, voir l’affaire

Altınok c.

Turquie,

n

o

31610/08, §§ 28-32, 29 novembre 2011.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 §§ 3 ET 5 DE LA CONVENTION

A.

Article 5 § 3 de la Convention

12.

Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire. Il invoque l’article 5 § 3 de la Convention, dont les passages pertinents sont rédigés comme suit :

«

1

c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.

»

13.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à un quelconque autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

14.

La Cour rappelle qu’il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d’un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l’existence d’une véritable exigence d’intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d’innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et en rendre compte dans leurs décisions rejetant les demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits non controversés indiqués par l’intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention (

Assenov et autres c. Bulgarie

, 28 octobre 1998, § 154, Recueil des arrêts et décisions 1998

‑

VIII). La persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention. Cependant, au bout d’un certain temps, elle ne suffit plus. La Cour doit dans ce cas établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent «

pertinents

» et «

suffisants

», elle cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une «

diligence particulière

» à la poursuite de la procédure (

Labita c. Italie

[GC], n

o

26772/95, § 153, CEDH 2000

‑

IV).

15.

En l’espèce, la période à considérer a débuté le 3 avril 2001 avec l’arrestation du requérant pour s’achever le 6 avril 2011 avec son élargissement. Elle a donc duré dix ans.

16.

La Cour rappelle qu’elle a déjà examiné des cas similaires et a conclu à maintes reprises à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Dereci c.

Turquie

, n

o

77845/01, §§ 34-41, 24 mai 2005, et

Taciroğlu c.

Turquie

, n

o

25324/02, §§ 18-24, 2 février 2006). Tout en reconnaissant les difficultés posées aux autorités nationales par cette affaire, la Cour parvient néanmoins, à la lumière de sa jurisprudence constante, à la même conclusion en l’espèce.

17.

Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention.

B.

Article 5 § 5 de la Convention

18.

Le requérant se plaint de n’avoir pas disposé d’un recours effectif pour obtenir réparation. Il allègue la violation de l’article 5 § 5 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation.

»

19.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à un quelconque autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

20.

La Cour rappelle que le paragraphe 5 de l’article 5 se trouve respecté dès lors que l’on peut demander réparation du chef d’une privation de liberté opérée dans des conditions contraires aux paragraphes 1, 2, 3 ou

4 (

Wassink c. Pays-Bas

, 27 septembre 1990, § 38, série À n

o

185

‑

A). Le droit à réparation énoncé au paragraphe 5 suppose donc qu’une violation de l’un de ces autres paragraphes ait été établie par une autorité nationale ou par les institutions de la Convention

(

N.C. c. Italie

[GC], n

o

24952/94, § 49, CEDH

2002-X).

21.

En l’espèce, la Cour a conclu à la violation du paragraphe 3 de l’article

5 en raison du dépassement du «

délai raisonnable

» de la détention. Reste à déterminer si le requérant disposait de la possibilité de demander réparation pour le préjudice subi.

22.

La Cour observe que l’article 141 du CPP permet au justiciable jugé en détention provisoire et n’ayant pas obtenu un jugement dans un délai raisonnable de saisir la juridiction compétente d’une demande d’indemnisation. Elle note toutefois que l’article 142 de ce code ne permet pas au justiciable d’intenter un tel recours au cours de la procédure engagée à son encontre puisqu’au niveau interne, le recours en indemnité n’est recevable qu’après l’obtention d’une décision définitive (voir

Kürüm c.

Turquie

, n

o

56493/07, §

20, 26 janvier 2010).

23.

En l’espèce, l’affaire étant toujours pendante devant les juridictions nationales (paragraphe 10 ci-dessus), la Cour relève que le requérant n’a pas la possibilité d’intenter le recours prévu aux articles 141 et suivants du CPP, nonobstant le fait qu’il ait déjà fait l’objet d’une détention contraire au paragraphe 3 de l’article 5 de la Convention.

24.

Par conséquent, la Cour considère que la voie de recours envisagée par le CPP ne satisfait pas aux exigences du droit à réparation pour la détention irrégulière. Elle conclut qu’il y a eu violation de l’article

5 §

5 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

25.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

26.

La Cour note que le requérant n’a pas présenté sa demande de satisfaction équitable dans les délais impartis. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.

PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 5 § 5 de la Convention.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

28 mai 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Françoise Elens-Passos

Peer Lorenzen

Greffière adjointe f.f.

Président