Krushev împotriva Bulgariei

Comunicată la 20 mai 2016

SECȚIA A CINCEA

Cererea nr. 8389/10 Ilarion Ivanov KRUSHEV împotriva Bulgariei introdusă la 22 decembrie 2009

EXPUNEREA FAPTELOR

Reclamantul, dl Ilarion Krushev, este un resortisant bulgar născut în 1959 și rezidând în Gabrovo. Este reprezentat în fața Curții de av. M. Ekimdzhiev și av. K. Boncheva, avocați în Plovdiv. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este un comerciant persoană fizică (едноличен търговец) care își exercită activitatea în domeniul construcției de rețele de telecomunicații pentru serviciile de radio și televiziune. Prin trei decizii (наказателни постановления) datate 1 iulie 2009 pentru prima și 15 iulie 2009 pentru celelalte două, directorul adjunct al direcției naționale de inspecție a construcțiilor (Дирекция за национален строителен контрол) a considerat că reclamantul construise și utiliza structuri de cabluri de telecomunicații fără să obțină autorizațiile cerute de legea privind amenajarea teritoriului (Закон за устройство на територията).

Acesta a conchis, prin urmare, că persoana în cauză comisese încălcări ale articolelor 137 alineatul 3, 148, 177 alineatul 3 și 178 alineatul 1 din această lege și i-a aplicat trei sancțiuni administrative distincte sub forma unei sancțiuni pecuniare în cuantum de 5 000 leva bulgărești (BGN), adică aproximativ 2 500 euro (EUR), fiecare. Reclamantul a contestat legalitatea acestor decizii la instanțe. În urma recursului său împotriva deciziei din 1 iulie 2009, la 15 decembrie 2009, tribunalul districtual (районен съд) din Kazanlak l-a declarat inadmisibil. Printr-o decizie definitivă din 29 decembrie 2009, tribunalul administrativ (административен съд) din Stara Zagora a confirmat această decizie.

Instanțele s-au întemeiat pe articolul 239 alineatul 4 din legea privind amenajarea teritoriului conform căruia erau excluse de la controlul judiciar deciziile administrative care aplică sancțiuni pecuniare de până la 5 000 BGN sau mai puțin comercianților persoane fizice. În ceea ce privește recursul împotriva primei decizii a directorului adjunct al direcției naționale de inspecție a construcțiilor din 15 iulie 2009, printr-o decizie din 11 noiembrie 2009, tribunalul districtual l-a declarat inadmisibil pe același motiv. Nu este clar dacă reclamantul a recurat împotriva acestei decizii la tribunalul administrativ. În cele din urmă, se pare că printr-o decizie din 15 decembrie 2009, tribunalul districtual a declarat inadmisibil recursul reclamantului împotriva celei de-a doua decizii din 15 iulie 2016 a directorului adjunct al direcției naționale de inspecție a construcțiilor.

La 18 decembrie 2009, persoana în cauză a recurat împotriva acestei decizii la tribunalul administrativ. Continuarea procedurii nu este cunoscută. B. Dreptul și practica interne relevante Legea privind amenajarea teritoriului din 2001 În temeiul articolului 137 alineatul 3 și al articolului 148 din legea privind amenajarea teritoriului din 2001, astfel cum erau aplicabile la data faptelor, o construcție putea fi realizată doar în urma obținerii unei autorizații eliberate conform acestei legi și în conformitate cu prevederile planului teritorial detaliat și ale proiectelor de investiție, coordonate și aprobate conform modalităților și procedurilor aceleiași legi. Conform articolului 237 alineatul 1 punctul 1, nerespectarea acestei norme de către persoanele juridice și comercianții persoane fizice era sancționată prin obligația de a plăti o sumă de la 5 000 la 50 000 BGN.

Articolul 178 alineatul 1, coroborat cu articolul 177 alineatul 3 din lege, interzicea folosirea construcțiilor sau a părților acestora înainte de obținerea unei autorizații de exploatare eliberate de organul care autorizase construcția. Articolul 237 alineatul 1 punctul 4 dispunea că încălcarea acestei norme de către o persoană juridică sau un comerciant persoană fizică era susceptibilă de sancțiune pecuniară în cuantum variind de la 1 000 la 10 000 BGN. În conformitate cu articolele 220 și 237 din lege, aceste sancțiuni erau aplicate de direcția națională de inspecție a construcțiilor, structură subordonată ministerului dezvoltării regionale și lucrărilor publice. În temeiul articolului 233, încălcarea uneia dintre regulile de mai sus comisă de o persoană fizică era sancționată prin aplicarea unei amenzi în cuantum de la 100 la 500 BGN (a se vedea, printre altele, решение от 29.02.2012 г. на АдмС – Стара Загора по к. а. н. д. № 13/2012 г.; реш.

oт 9.01.2009 г. на АдмС – София по к. н. а. х. д. № 6594/2008 г., 6-ти кас. с-в; реш. от 21.04.2011 г. на РС – Ивайловград по а. н. д. № 37/2011 г.; реш. № 190 от 28.12.2011 г. на АдмС – Кърджали по к. а. н. д. № 184/2011 г.). În temeiul articolului 239 alineatele 3 și 4 din lege, astfel cum era aplicabil la data faptelor, deciziile administrative luate în aplicarea acestei legi și care aplicau o sancțiune administrativă sub forma unei amenzi de până la 100 BGN sau mai puțin nu erau susceptibile de recurs judiciar. Legalitatea deciziilor care aplicau sancțiuni pecuniare în cuantum mai mic sau egal cu 5 000 BGN persoanelor juridice și comercianților persoane fizice nu putea, de asemenea, să facă obiectul unui recurs la jurisdicții.

Decizii de justiție datate la începutul anului 2011 au făcut posibil recursul împotriva deciziilor administrative vizate în aceste dispoziții în pofida interdicției legale explicite. Într-adevăr, anumite instanțe interne au considerat că imposibilitatea prevăzută de lege de a contesta deciziile în cauză era contrară articolului 6 § 1 din Convenție și au apreciat că recursurile introduse trebuiau examinate pe fond deoarece această dispoziție se aplica sub aspectul său penal (a se vedea, printre altele, опред. от 1.04.2011 г. на АдмС – Велико Търново по адм. д. № 10078/2011 г., кас. с-в; опред. № 11 от 13.04.2011 г. на АдмС – Велико Търново по к. н. а. х. д. № 10090/2011 г., кас. с-в; реш. от 19.04.2011 г. на РС – Козлодуй по а. н. д. № 34/2011 г.; реш.

от 29.04.2011 г. на РС – Силистра по а. н. д. № 229/2011 г.). Alineatele 3 și 4 ale articolului 239 din legea privind amenajarea teritoriului au fost abrogate începând cu 9 octombrie 2012.

CAPETE DE CERERE

1. Invocând articolul 6 din Convenție, reclamantul susține că excluderea prin lege a examinării jurisdicționale a celor trei decizii ale directorului adjunct al direcției naționale de inspecție a construcțiilor care îi aplicau sancțiuni pecuniare a constituit o încălcare a dreptului său de a fi ascultat în mod echitabil cauza sa de către o instanță independentă și imparțială stabilită prin lege. 2. Reclamantul consideră că deciziile în cauză au adus o atingere nejustificată dreptului său la respectarea bunurilor în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. 3. În cele din urmă, persoana în cauză se plânge că nu a beneficiat de un recurs efectiv așa cum este prevăzut de articolul 13 pentru a denunța încălcările alegate mai sus.

ÎNTREBĂRI ADRESATE PĂRȚILOR

1. Articolul 6 § 1 din Convenție, în ramura sa civilă sau penală, era aplicabil procedurilor urmate în speță? În caz afirmativ pentru una sau alta dintre ipoteze, reclamantul a suferit o încălcare a dreptului său de acces la o instanță, astfel cum este garantat de articolul 6 din Convenție, din cauza imposibilității, prevăzute la data faptelor de legislația aplicabilă, de a contesta în fața instanțelor o decizie care îi aplică o sancțiune administrativă (наказателно постановление) pentru o încălcare a legii privind amenajarea teritoriului atunci când suma în cauză era mai mică sau egală cu 5 000 BGN, precum și ținând cont de deciziile judiciare care i-au respins recursurile? 2. A existat o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1? În caz afirmativ, această ingerință decurgea din aplicarea unei legi considerate necesare pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi?

3. Reclamantul avea la dispoziția sa, astfel cum cere articolul 13 din Convenție, un recurs intern efectiv prin care să fi putut formula capătul său de cerere privind nerespectarea articolului 1 din Protocolul nr. 1?

Communiquée le 20 mai 2016

CINQUIÈME SECTION

Requête n o 8389/10 Ilarion Ivanov KRUSHEV contre la Bulgarie introduite le 22 December 2009

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Ilarion Krushev, est un ressortissant bulgare né en 1959 et résidant à Gabrovo. Il est représenté devant la Cour par M e M. Ekimdzhiev et M e K. Boncheva, avocats à Plovdiv. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le requérant est un commerçant personne physique ( едноличен търговец ) exerçant dans le domaine de la construction des réseaux de télécommunication pour les services de radio et de télévision.

Par trois décisions ( наказателни постановления ) datées du 1 er juillet 2009 pour la première, et du 15 juillet 2009 pour les deux autres, le directeur adjoint de la direction nationale de l’inspection du bâtiment ( Дирекция за национален строителен контрол ) considéra que le requérant avait construit et utilisait des structures de câbles de télécommunication sans avoir obtenu les permis exigés par la loi sur l’aménagement du territoire ( Закон за устройство на територията ). Il conclut dès lors que l’intéressé avait commis des infractions aux articles 137, alinéa 3, 148, 177, alinéa 3 et 178, alinéa 1 de cette loi et lui infligea trois sanctions administratives distinctes sous la forme d’une sanction pécuniaire d’un montant de 5 000 levs bulgares (BGN), soit environ 2 500 euros (EUR), chacune.

Le requérant contesta la légalité de ces décisions auprès des tribunaux. Suite à son recours contre la décision du 1 er juillet 2009, le 15 décembre 2009, le tribunal de district ( районен съд ) de Kazanlak déclara celui-ci irrecevable. Par une décision définitive du 29 décembre 2009, le tribunal administratif ( административен съд ) de Stara Zagora confirma cette décision. Les tribunaux s’appuyèrent sur l’article 239, alinéa 4 de la loi sur l’aménagement du territoire selon lequel étaient exclues du contrôle judiciaire les décisions administratives infligeant des sanctions pécuniaires à hauteur de 5 000 BGN ou moins aux commerçants personnes physiques. Quant au recours contre la première décision le directeur adjoint de la direction nationale de l’inspection du bâtiment du 15 juillet 2009, par une décision du 11 novembre 2009, le tribunal de district déclara celui-ci irrecevable au même motif.

Il n’est pas claire si le requérant recourut contre cette décision auprès du tribunal administratif. Enfin, il apparaît que par une décision du 15 décembre 2009, le tribunal de district déclara irrecevable le recours du requérant contre la deuxième décision du 15 juillet 2016 du directeur adjoint de la direction nationale de l’inspection du bâtiment. Le 18 décembre 2009, l’intéressé recourut contre cette décision devant le tribunal administratif. La suite de la procédure n’est pas connue.

B. Le droit et la pratique internes pertinents La loi sur l’aménagement du territoire de 2001 En vertu de l’article 137, alinéa 3, et de l’article 148 de la loi sur l’aménagement du territoire de 2001, tels qu’applicables au moment des faits, une construction pouvait être réalisée uniquement à la suite de l’obtention d’un permis délivré selon cette loi et conformément aux prévisions du plan territorial détaillé et aux projets d’investissement, coordonnés et approuvés selon les modalités et les procédures de la même loi. Selon l’article 237, alinéa 1, point 1, le non-respect de cette norme par les personnes légales et les commerçants personnes physiques était sanctionné par l’obligation de payer un montant de 5 000 à 50 000 BGN.

L’article 178, alinéa 1, combiné avec l’article 177, alinéa 3 de la loi, interdisait l’usage des constructions ou de leurs parties avant l’obtention d’un permis d’exploitation délivré par l’organe ayant autorisé la construction. L’article 237, alinéa 1, point 4 disposait que l’infraction à cette norme par une personne légale ou un commerçant personne physique était susceptible de sanction pécuniaire d’un montant variant de 1 000 à 10 000 BGN. Conformément aux articles 220 et 237 de la loi, ces sanctions étaient imposées par la direction nationale de l’inspection du bâtiment, structure rattachée au ministère du développement régional et des travaux publics. Au terme de l’article 233, l’infraction à une des règles ci-dessus commise par une personne physique était sanctionnée par l’imposition d’une amende d’un montant de 100 à 500 BGN (voir, parmi d’autres, решение от 29.02.2012 г. на АдмС – Стара Загора по к. а. н. д. № 13/2012 г. ; реш.

oт 9.01.2009 г. на АдмС – София по к. н. а. х. д. № 6594/2008 г., 6 ‑ ти кас. с-в ; реш. от 21.04.2011 г. на РС – Ивайловград по а. н. д. № 37/2011 г. ; реш. № 190 от 28.12.2011 г. на АдмС – Кърджали по к. а. н. д. № 184/2011 г.). En vertu de l’article 239, alinéas 3 et 4 de la loi, tel qu’applicable au moment des faits, les décisions administratives prises en application de cette loi et infligeant une sanction administrative sous la forme d’une amende à hauteur de 100 BGN ou moins n’étaient pas susceptibles de recours judiciaire. La légalité des décisions imposant des sanctions pécuniaires d’un montant inférieur ou égal à 5 000 BGN aux personnes légales et aux commerçants personnes physiques ne pouvaient non plus faire l’objet d’un recours auprès des juridictions.

Des décisions de justice datées du début 2011 ont rendu possible le recours contre les décisions administratives visées dans ces dispositions malgré l’interdiction légale explicite. En effet, certains tribunaux internes ont considéré que l’impossibilité prévue par la loi de contester les décisions en question était contraire à l’article 6 § 1 de la Convention et ont estimé que les recours introduits devaient être examinés au fond car cette disposition se trouvait applicable sous son aspect pénal (voir, parmi d’autres, опред. от 1.04.2011 г. на АдмС – Велико Търново по адм. д. № 10078/2011 г., кас. с-в ; опред. № 11 от 13.04.2011 г. на АдмС – Велико Търново по к. н. а. х. д. № 10090/2011 г., кас.

с-в ; реш. от 19.04.2011 г. на РС – Козлодуй по а. н. д. № 34/2011 г. ; реш. от 29.04.2011 г. на РС – Силистра по а. н. д. № 229/2011 г.). Les alinéas 3 et 4 de l’article 239 de la loi sur l’aménagement du territoire ont été abrogés à partir du 9 octobre 2012. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant soutient que l’exclusion par la loi de l’examen juridictionnel des trois décisions du directeur adjoint de la direction nationale de l’inspection du bâtiment lui infligeant des sanctions pécuniaires a constitué une violation de son droit à faire entendre équitablement sa cause par un tribunal indépendant et impartial établi par la loi.

2. Le requérant estime que les décisions en question ont porté une atteinte injustifiée à son droit au respect des biens au sens de de l’article 1 du Protocole n o 1. 3. Enfin, l’intéressé se plaint qu’il n’a pas bénéficié d’un recours effectif tel que prévu par l’article 13 pour dénoncer les violations alléguées ci ‑ dessus.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. L’article 6 § 1 de la Convention, dans sa branche civile ou pénale, était-il applicable aux procédures suivies en l’espèce ? Dans l’affirmative de l’une ou de l’autre hypothèse, le requérant a-t-il subi une violation de son droit d’accès à un tribunal, tel que garanti par l’article 6 de la Convention, en raison de l’impossibilité, prévue à l’époque des faits par la législation applicable, de contester devant les juridictions une décision lui infligeant une sanction administrative ( наказателно постановление ) pour une infraction à la loi sur l’aménagement du territoire lorsque le montant en cause était inférieur ou égal à 5 000 BGN, ainsi que compte tenu des décisions judiciaires rejetant ses recours ? 2. Y a-t-il eu ingérence au droit du requérant au respect de ses biens, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 ? Dans l’affirmative, cette ingérence procédait-elle de l’application d’une loi jugée nécessaire pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou amendes ? 3. Le requérant avait-il à sa disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel il aurait pu formuler son grief de méconnaissance de l’article 1 du Protocole n o 1 ?