AFFAIRE KRUSHEV c. BULGARIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 8389/10) împotriva Republicii Bulgaria și pe care un cetățean al acestui stat, D-l Ilarion Ivanov Krushev („ reclamantul "), a sesizat Curtea la 22 decembrie 2009 în baza articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale („ Convenția ").

Reclamantul a fost reprezentat de D-nele M. Ekimdzhiev și K. Boncheva, avocate la Plovdiv. Guvernul bulgar („ Guvernul ") a fost reprezentat de agentul acestuia, D-l V. Obretenov, din ministerul Justiției.

Reclamantul susținea în special că a fost privat de dreptul de acces la un tribunal din cauza imposibilității sale de a contesta în fața jurisdicțiilor interne deciziile directorului adjunct al direcției naționale de inspecție a construcțiilor care i-au infligit sancțiuni pecuniare luate la adresa sa. Invoca în acest sens articolele 6 și 13 din Convenție, precum și articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

La 20 mai 2016, cererea a fost comunicată Guvernului. PE FAPT I.

Exercită o profesiune, sub statut de comerciant ( едноличен търговец ), a instalatorului de rețele de telecomunicații pentru serviciile de radio și televiziune.

Prin trei decizii ( наказателни постановления ) datate, pentru prima, din 1 iulie 2009, și, pentru celelalte două, din 15 iulie 2009, directorul adjunct al direcției naționale de inspecție a construcțiilor ( Дирекция за национален строителен контрол ) („ directorul adjunct ") a constatat că reclamantul instalase structuri de cabluri de telecomunicații și le utiliza fără a fi obținut permisele necesare la acest sens prevăzute de legea din 2001 privind amenajarea teritoriului ( Закон за устройство на територията ) („ legea privind amenajarea teritoriului "). A estimat, așadar, că interesatul comisese încălcări ale articolului 137, alineat 3, ale articolului 148, ale articolului 177, alineat 3, și ale articolului 178, alineat 1, din această lege și i-a infligit trei sancțiuni administrative distincte de natură pecuniară cu câte 5 000 leva bulgare (BGN) (aproximativ 2 500 euro (EUR)) fiecare.

Reclamantul a contestat legalitatea acestor decizii în fața tribunalului de district ( районен съд ) din Kazanlak („ tribunalul de district ").

La 15 decembrie 2009, tribunalul de district a declarat inadmisibil recursul formulat de reclamant împotriva deciziei din 1 iulie 2009. Printr-o decizie definitivă din 29 decembrie 2009, tribunalul administrativ ( административен съд ) din Stara Zagora („ tribunalul administrativ ") a confirmat decizia tribunalului de district. Ambele jurisdicții se bazau pe art. 239, alineat 4, al legii privind amenajarea teritoriului, așa cum era în vigoare la momentul faptelor, conform căruia erau excluse de la controlul jurisdicțional deciziile administrative care infligeau sancțiuni pecuniare cu valoare mai mică sau egală cu 5 000 BGN persoanelor fizice având statut de comerciant.

De altfel, conform elementelor versate în dosarul din fața Curții, în cursul lunii noiembrie sau decembrie 2009, tribunalul de district a declarat de asemenea inadmisibil recursul formulat de reclamant împotriva celor două decizii ale directorului adjunct din 15 iulie 2009, din același motiv. Reclamantul nu a contestat decizia tribunalului de district în fața tribunalului administrativ. II.

Legea privind amenajarea teritoriului, în versiunea în vigoare la momentul faptelor, conținea următoarele dispoziții. Conform articolului 137, alineat 3, și articolului 148, realizarea oricărei construcții necesita obținerea unui permis emis în respectarea condițiilor prevăzute de această lege, precum și în respectarea prevederilor planului teritorial detaliat și ale proiectelor de investiții coordonate și aprobate conform modalităților și procedurilor prevăzute de aceeași lege. Conform articolului 237, alineat 1, punctul 1, nerespectarea acestei cerințe de persoane juridice sau persoane fizice având statut de comerciant era pedepsită cu o sancțiune pecuniară între 5 000 și 50 000 BGN. 12. art. 178, alineat 1, combinat cu art. 177, alineat 3, interziceau folosirea construcțiilor, în totalitate sau parțial, atâta timp cât un permis de exploatare nu fusese emis de organul care autorizase realizarea acestora. art. 237, alineat 1, punctul 4, stabilea că orice încălcare a acestei reguli de o persoană juridică sau o persoană fizică având statut de comerciant era pedepsită cu o sancțiune pecuniară între 1 000 și 10 000 BGN.

Conform articolelor 220 și 237, aceste sancțiuni erau impuse de direcția națională de inspecție a construcțiilor, o structură subordonată ministerului Dezvoltării Regionale și Lucrărilor Publice, responsabilă cu constatarea și reprimarea infracțiunilor administrative la regulile de construcție și folosire a construcțiilor.

Conform articolului 233, încălcarea uneia din regulile mai sus-menționate de o persoană fizică care nu avea statut de comerciant era pedepsită cu o amendă cu valoare între 100 și 500 BGN (a se vedea, printre altele, решение от 29.02.2012 г. на АдмС - Стара Загора по к. а. н. д. № 13/2012 г. ; реш. от 9.01.2009 г. на АдмС - София по к. н. а. х. д. № 6594/2008 г., 6-ти кас. с-в ; реш. от 21.04.2011 г. на РС - Ивайловград по а. н. д. № 37/2011 г. ; реш. № 190 от 28.12.2011 г. на АдмС - Кърджали по к. а. н. д. № 184/2011 г.). Se precizează că, în 2009, salariul minim lunar în Bulgaria era 240 BGN (aproximativ 120 EUR).

Conform articolului 239, alineatele 3 și 4, deciziile administrative luate în aplicarea legii privind amenajarea teritoriului și care infligeau o sancțiune administrativă constând într-o amendă mai mică sau egală cu 100 BGN nu erau susceptibile de recurs jurisdicțional, iar legalitatea deciziilor care impuneau sancțiuni pecuniare cu valoare mai mică sau egală cu 5 000 BGN persoanelor juridice și persoanelor fizice având statut de comerciant nu putea face obiectul unui recurs în fața jurisdicțiilor interne.

Cu toate acestea, la începutul anului 2011, tribunale interne au acceptat să examineze în fapt, în pofida interdicției legale exprese, recursuri formulate împotriva deciziilor administrative vizate de dispozițiile mai sus-menționate din legea privind amenajarea teritoriului. Într-adevăr, aceste tribunale consideră că imposibilitatea prevăzută de lege de a contesta deciziile în cauză era contrară articolului 6 § 1 din Convenție și că recursurile introduse trebuie examinate în fapt, pe motiv că această dispoziție era aplicabilă sub aspectul penal al acestuia (a se vedea, printre altele, опред. от 1.04.2011 г. на АдмС - Велико Търново по адм. д. № 10078/2011 г., кас. с-в ; опред. № 11 от 13.04.2011 г. на АдмС - Велико Търново по к. н. а. х. д. № 10090/2011 г., кас. с-в ; реш. от 19.04.2011 г. на РС - Козлодуй по а. н. д. № 34/2011 г. ; реш. от 29.04.2011 г. на РС - Силистра по а. н. д. № 229/2011 г.).

Alineatele 3 și 4 ale articolului 239 din legea privind amenajarea teritoriului au fost abrogate la 9 octombrie 2012. B. Codul de procedură administrativă din 2006

Conform articolului 239, alineat 6, din codul de procedură administrativă, orice parte interesată poate solicita redeschiderea unei proceduri administrative în cazul în care „ o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului a concluzionat cu privire la încălcarea [Convenției] ". PE DREPT I.

Guvernul contestă teza reclamantului. A. Privind admisibilitatea

Constatând că acest grief nu este în mod evident nefondător în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că aceasta nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Privind fondul

Reclamantul consideră că, în acest caz, art. 6 § 1 din Convenție este aplicabil atât sub aspectul penal cât și sub aspectul civil. În observațiile sale prezentate în urma comunicării prezentei cereri Guvernului, el estimează că, având în vedere în particular valoarea sancțiunilor care i-au fost impuse – pe care le califică ca fiind ridicate raportat la situația economică din Bulgaria –, această dispoziție din Convenție trebuie aplicată cauzei sale sub aspectul penal. El indică faptul că, din 2011, tribunale interne admit că deciziile administrative vizate de art. 239, alineatele 3 și 4, din legea privind amenajarea teritoriului aparțin ramurii penale a articolului 6 din Convenție (§15 și 16 mai sus). El susține că imposibilitatea sa de a face verifica legalitatea deciziilor directorului adjunct de către jurisdicțiile interne este suficientă pentru a constitui o încălcare a acestei dispoziții, precizând în acest sens că aceasta garantează accesul la tribunal în scopul obținerii unei decizii privind fondul oricărei învinuiri în materie penală.

Guvernul nu contestă aplicabilitatea articolului 6 din Convenție în acest caz. De asemenea, nu contestă faptul că reclamantul nu a putut beneficia de un control jurisdicțional al deciziilor administrative litigioase. Justifică această situație prin starea legislației aplicabile la momentul faptelor și precizează că articolul 239, alineat 4, din legea privind amenajarea teritoriului a fost abrogat la 9 octombrie 2012 (paragraful 17 mai sus). Adaugă că, din această dată, controlul jurisdicțional al actelor în cauză este restabilit, și, potrivit lui, în conformitate cu ordinea constituțională internă și cu cerințele articolului 6 din Convenție.

În acest caz, Curtea observă că părțile sunt de acord că art. 6 din Convenție este aplicabil acestei cauze sub aspectul penal. Ea amintește că, conform jurisprudenței sale constante, pentru a determina existența unei „ învinuiri în materie penală ", trebuie să se țină seama de trei criterii : calificarea juridică a măsurii litigioase în dreptul național, natura proprie a acesteia, și natura și gradul de severitate al „ sancțiunii " ( Escoubet c. Belgia [Marea Cameră], nr. 26780/95, § 32, CEDO 1999 ‑ VII). Aceste criterii sunt în caz contrar alternative și nu cumulative : pentru ca art. 6 § 1 din Convenție să se aplice ca și „ învinuire în materie penală ", este suficient ca infracțiunea în cauză să fie, prin natură, penală potrivit Convenției, sau că aceasta expuse interesatul la o sancțiune care, prin natura și gradul ei de severitate, cade în general în „ materia penală ". Aceasta nu împiedică adoptarea unei abordări cumulative dacă analiza separată a fiecărui criteriu nu permite ajungerea la o concluzie clară privind existența unei învinuiri în materie penală ( Jussila c. Finlanda [Marea Cameră], nr. 73053/01, §§ 30 și 31, CEDO 2006 ‑ XIII, și Zaicevs c. Letonia , nr. 65022/01, § 31, CEDO 2007 ‑ IX (extras)).

În acest sens, Curtea constată mai întâi că, deși legea internă nu califică drept penale infracțiunile care au dus la trei sancțiuni pecuniare pentru reclamant – legiuitorul alegând să dedeplinalizeze anumite fapte –, puțin timp după faptele în cauză, și anume la începutul anului 2011, tribunale interne în fața cărora fuseseră contestate decizii administrative de aceeași natură ca cele luate în acest caz au, la început examinării legalității acestor decizii, calificat acelea ca „ penale " (§16 mai sus).

Curtea observă apoi, în ceea ce privește natura infracțiunilor în cauză, că obligația de a obține permise pentru a realiza lucrări de construcție – inclusiv lucrări de instalare a rețelelor de telecomunicații – și de a folosi construcțiile realizate trebuie analizată ca o reglementare a folosirii bunurilor având ca scop realizarea unei politici de planificare urbană și telecomunicații echilibrate. Sancționarea nesincerii unei atari obligații constituie o măsură punitivă aplicabilă în general tuturor cetățenilor (paragraful 11 și 12 mai sus). Valoarea sancțiunii infligite nu este percepută ca echivalând cu reparația pecuniară a unui prejudiciu : într-adevăr, aceasta are în principal scopul de a pedepsi pentru a preveni reiterarea faptelor incriminate. Prin urmare, Curtea concluzionează că, în acest caz, sancțiunile impuse reclamantului se bazau pe norme urmărind un scop atât preventiv cât și represiv (a se vedea, mutatis mutandis , Albert c. România , nr. 31911/03, § 32, 16 februarie 2010).

Pentru ceea ce privește natura și severitatea deciziilor litigioase, Curtea observă că reclamantul a fost pedepsit cu sancțiuni pecuniare cu valoare de 5 000 BGN fiecare, adică 15 000 BGN în total, pentru instalare și folosire a structurilor de cabluri de telecomunicații în încălcarea legii aplicabile. Este adevărat că valoarea fiecăreia din cele trei sancțiuni, infligite pentru infracțiuni diferite, corespundea, nu maximului prevăzut de lege, ci minimului prevăzut legal sau valorii mediane (§7, 11 și 12 mai sus). De altfel, o pedeapsă privativă de libertate nu putea fi substituită dicitelor sancțiuni în caz de neplată ( a se vedea, mutatis mutandis , Jussila, precitat, §§ 35 și 38 ). Cu toate acestea, trebuie notat că salariul minim lunar din Bulgaria era 240 BNG la momentul faptelor și că valoarea fiecăreia din sancțiunile infligite reclamantului, persoană fizică având statut de comerciant, echivala cu mai mult de douăzeci de ori această sumă (§14 mai sus). În aceste condiții, Curtea estimează că, având în vedere valoarea lor, aceste sancțiuni erau relativ severe ( Albert , precitat, § 33).

De aici rezultă că Curtea consideră că sancțiunile impuse reclamantului aveau caracter penal și că, în consecință, art. 6 § 1 din Convenție se aplică în acest caz sub aspectul penal. Nu este deci necesar să examineze prezentul grief sub unghiul aspectului civil al acestei dispoziții.

Curtea observă apoi că direcția națională de inspecție a construcțiilor, structură aparținând ministerului Dezvoltării Regionale și Lucrărilor Publice, era responsabilă cu constatarea și reprimarea infracțiunilor administrative la regulile de construcție și folosire a construcțiilor (§13 mai sus). Ea amintește că, conform jurisprudenței sale, încredințarea unui atari sarcini autorităților administrative nu este incompatibilă cu Convenția, cu condiția ca interesații să poată sesiza de orice decizie luată în materie împotriva lor un tribunal oferind garanțiile articolului 6 din Convenție ( Öztürk, precitat, § 56).

Or, în speță, Curtea observă că reclamantul nu a putut face examina deciziile directorului adjunct de un tribunal independent și imparțial, aceasta posibilitate având fost exclusă de art. 239, alineatele 3 și 4, din legea privind amenajarea teritoriului, aplicabilă la momentul faptelor, așa cum demonstrează deciziile jurisdicțiilor interne privind recursurile formulate de interesatul (§9, 10 și 15 mai sus).

De altfel, dacă Curtea iau notă că dispoziția legală în cauză a fost abrogată la 9 octombrie 2012, ea observă că aceasta schimbare, nefiind cu efect retroactiv, nu a beneficiat reclamantului (paragraful 17 și 23 mai sus).

Aceste elemente sunt suficiente pentru ca Curtea să concluzioneze că a existat neînțelegere a dreptului reclamantului de a-și face cauza ascultată de un tribunal independent și imparțial.

De aici rezultă că Curtea concluzionează că a existat încălcare a articolului 6 din Convenție. II.

Guvernul contestă această teză.

Ținând seama de concluzia la care ajuns pe terenul articolului 6 din Convenție și de elementele în posesia sa, Curtea estimează că nu se pune nici o problemă distinctă privind art. 1 al Protocolului nr. 1, luat singular și/sau combinat cu art. 13 din Convenție, și că nu este deci necesar să examineze acest grief. III.

Reclamantul solicită 22 395,71 BGN (aproximativ 11 197 EUR) pentru prejudiciul material pe care susține că l-a suferit, corespunzând potrivit lui valorii cumulate a celor trei sancțiuni pecuniare infligite majorată cu dobânzile calculate din data plății. Solicită de asemenea 15 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care estimează că l-a suferit în relație cu grevele expuse în prezenta cerere.

Guvernul consideră că, dacă este cazul, o hotărâre a Curții concluzând o încălcare a Convenției constituie, în sine, o reparație satisfăcătoare a prejudiciului moral susținut și că, în orice caz, pretențiile reclamantului sunt excesive și lipsite de temei.

Curtea observă că singura bază pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în speță în faptul că reclamantul nu a putut face controla deciziile administrative luate împotriva sa de jurisdicțiile interne. Ea admite că interesatul a suferit o atingere morală din cauza nerespectării observate de prezenta hotărâre (a se vedea, mutatis mutandis , I.D. c. Bulgaria , nr. 43578/98, § 59, 28 aprilie 2005, Fazliyski c. Bulgaria , nr. 40908/05, § 75, 16 aprilie 2013, și Myriana Petrova c. Bulgaria , nr. 57148/08, § 49, 21 iulie 2016). Pronunțând în echitate, așa cum cere art. 41 din Convenție, Curtea îi acordă suma de 4 000 EUR pentru prejudiciu moral.

Pentru ceea ce privește prejudiciul material susținut, Curtea nu putea specula asupra care ar fi fost rezultatul procedurii dacă jurisdicțiile interne ar fi examinat în fapt recursurile reclamantului împotriva deciziilor administrative care infligeau acestuia sancțiunile pecuniare în cauză. Nu este deci loc acordării unei sume pentru prejudiciu material (a se vedea, mutatis mutandis , Tre Traktörer AB c. Suedia , 7 iulie 1989, § 66, seria A nr. 159, Capital Bank AD c. Bulgaria , nr. 49429/99, § 144, CEDO 2005 ‑ XII, și Martinie c. Franța [Marea Cameră], nr. 58675/00, § 59, CEDO 2006 ‑ VI). B. Cheltuieli și demnități

Reclamantul solicită de asemenea 1 355 EUR pentru rambursare a cheltuielilor și demnităților pe care susține că le-a suportat în fața Curții. Prezintă dovezi corespunzând cheltuielilor de consiliu și reprezentare, precum și cheltuielilor de traducere și corespondență, ai căror valoare echivalează cu suma solicitată. Reclamantul solicită în particular Curții să ordone versarea sumei de 127,31 EUR corespunzând cheltuielilor de traducere și corespondență pe contul bancar al „ Cabinetului juridic Ekimdzhiev și parteneri ". [1]

Guvernul contestă aceste pretențiuni.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursare a cheltuielilor și demnităților numai în măsura în care se găsesc dovedite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, ținând seama de documentele din care dispune și de jurisprudența ei, Curtea estimează rezonabilă suma de 1 355 EUR solicitată pentru procedura din fața ei și o acordă reclamantului. La cererea reclamantului, o sumă de 127,31 EUR din acest montant este de versată direct pe contul bancar al reprezentanților săi, iar soldul este de versată reclamantului. [2] C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să adapteze rata dobânzilor moratorii la rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară grievul derivat din art. 6 admisibil ; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție ; 3. Declară că nu este loc examinării grevelor derivate din articolul 1 al Protocolului nr. 1, luat singular și/sau combinat cu articolul 13 din Convenție ; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, de convertit în leva bulgare, la cursul aplicabil în ziua plății : i. 4 000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral ; ii. 1 355 EUR (o mie trei sute cincizeci și cinci euro), plus orice sumă putând fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuieli și demnități, din care suma de 127,31 EUR de versată pe contul bancar al reprezentanților reclamantului ; [3] b) că de la expirarea dicitului termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Fatto in limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 ianuarie 2018, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Anne-Marie Dougin Erik Møse Grefier adjoint f.f. Președinte [1] Corectat la 20 februarie 2018 : această propoziție a fost adăugată. [2] Corectat la 20 februarie 2018 : această propoziție a fost adăugată. [3] Corectat la 20 februarie 2018 : textul următor : „ , din care suma de 127,31 EUR de versată pe contul bancar al reprezentanților reclamantului " a fost adăugat.

Le requérant a été représenté par M es M. Ekimdzhiev et K. Boncheva, avocats à Plovdiv. Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. V. Obretenov, du ministère de la Justice.

Le requérant alléguait en particulier avoir été privé du droit d’accès à un tribunal en raison de son impossibilité à contester devant les juridictions internes les décisions du directeur adjoint de la direction nationale de l’inspection du bâtiment lui infligeant des sanctions pécuniaires prises à son encontre. Il invoquait à cet égard les articles 6 et 13 de la Convention, ainsi que l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

Le 20 mai 2016, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Il exerce à son compte, sous le statut de commerçant ( едноличен търговец ), le métier d’installateur de réseaux de télécommunication pour les services de radio et de télévision. 7 . Par trois décisions ( наказателни постановления ) datées, pour la première, du 1 er juillet 2009, et, pour les deux autres, du 15 juillet 2009, le directeur adjoint de la direction nationale de l’inspection du bâtiment ( Дирекция за национален строителен контрол ) (« le directeur adjoint ») constata que le requérant avait installé des structures de câbles de télécommunication et qu’il les utilisait sans avoir obtenu les permis exigés à cet égard par la loi de 2001 sur l’aménagement du territoire ( Закон за устройство на територията ) (« la loi sur l’aménagement du territoire »). Il estima, dès lors, que l’intéressé avait commis des infractions à l’article 137, alinéa 3, à l’article 148, à l’article 177, alinéa 3, et à l’article 178, alinéa 1, de cette loi et il lui infligea trois sanctions administratives distinctes de nature pécuniaire d’un montant de 5 000 levs bulgares (BGN) (soit environ 2 500 euros (EUR)) chacune.

Le requérant contesta la légalité de ces décisions devant le tribunal de district ( районен съд ) de Kazanlak (« le tribunal de district »). 9 . Le 15 décembre 2009, le tribunal de district déclara irrecevable le recours formé par le requérant contre la décision du 1 er juillet 2009. Par une décision définitive du 29 décembre 2009, le tribunal administratif ( административен съд ) de Stara Zagora (« le tribunal administratif ») confirma la décision du tribunal de district. Les deux juridictions s’appuyaient sur l’article 239, alinéa 4, de la loi sur l’aménagement du territoire, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, selon lequel étaient exclues du contrôle juridictionnel les décisions administratives infligeant des sanctions pécuniaires d’un montant inférieur ou égal à 5 000 BGN aux particuliers ayant le statut de commerçant. 10 . Par ailleurs, selon les éléments versés au dossier devant la Cour, au cours du mois de novembre ou décembre 2009, le tribunal de district déclara également irrecevable le recours formé par le requérant contre les deux décisions du directeur adjoint du 15 juillet 2009, pour le même motif. Le requérant ne contesta pas cette décision du tribunal de district devant le tribunal administratif. II.

D’après l’article 233, l’infraction à l’une des règles susmentionnées commise par un particulier n’ayant pas le statut de commerçant était punie d’une amende d’un montant compris entre 100 et 500 BGN (voir, entre autres, решение от 29.02.2012 г. на АдмС - Стара Загора по к. а. н. д. № 13/2012 г. ; реш. от 9.01.2009 г. на АдмС - София по к. н. а. х. д. № 6594/2008 г., 6-ти кас. с-в ; реш. от 21.04.2011 г. на РС - Ивайловград по а. н. д. № 37/2011 г. ; реш. № 190 от 28.12.2011 г. на АдмС - Кърджали по к. а. н. д. № 184/2011 г.). Il est précisé que, en 2009, le salaire minimum mensuel en Bulgarie s’élevait à 240 BGN (environ 120 EUR). 15 . D’après l’article 239, alinéas 3 et 4, les décisions administratives prises en application de la loi sur l’aménagement du territoire et infligeant une sanction administrative consistant en une amende inférieure ou égale à 100 BGN n’étaient pas susceptibles de recours juridictionnel, et la légalité des décisions imposant des sanctions pécuniaires d’un montant inférieur ou égal à 5 000 BGN aux personnes morales et aux particuliers ayant le statut de commerçant ne pouvait pas non plus faire l’objet d’un recours auprès des juridictions internes. 16 . Toutefois, au début de l’année 2011, des tribunaux internes ont accepté d’examiner au fond, malgré l’interdiction légale explicite, des recours formés contre les décisions administratives visées par les dispositions susmentionnées de la loi sur l’aménagement du territoire. En effet, ces tribunaux ont considéré que l’impossibilité prévue par la loi de contester les décisions en question était contraire à l’article 6 § 1 de la Convention et que les recours introduits devaient être examinés au fond, au motif que cette disposition était applicable sous son volet pénal (voir, entre autres, опред. от 1.04.2011 г. на АдмС - Велико Търново по адм. д. № 10078/2011 г., кас. с-в ; опред. № 11 от 13.04.2011 г. на АдмС - Велико Търново по к. н. а. х. д. № 10090/2011 г., кас. с-в ; реш. от 19.04.2011 г. на РС - Козлодуй по а. н. д. № 34/2011 г. ; реш. от 29.04.2011 г. на РС - Силистра по а. н. д. № 229/2011 г.). 17 . Les alinéas 3 et 4 de l’article 239 de la loi sur l’aménagement du territoire ont été abrogés le 9 octobre 2012. B. Le code de procédure administrative de 2006 18 . Selon l’article 239, alinéa 6, du code de procédure administrative, toute partie intéressée peut demander la réouverture d’une procédure administrative dans le cas où « un arrêt de la Cour européenne des droits de l’homme a conclu à la violation de la [Convention] ». EN DROIT I.

Le Gouvernement conteste la thèse du requérant. A. Sur la recevabilité

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond

Le requérant considère que, en l’espèce, l’article 6 § 1 de la Convention est applicable aussi bien sous son volet pénal que sous son volet civil. Dans ses observations soumises à la suite de la communication de la présente requête au Gouvernement, il estime que, compte tenu en particulier du montant des sanctions lui ayant été imposées – qu’il qualifie d’élevé par rapport à la situation économique en Bulgarie –, cette disposition de la Convention doit s’appliquer à sa cause sous son volet pénal. Il indique que, depuis 2011, des tribunaux internes admettent que les décisions administratives visées par l’article 239, alinéas 3 et 4, de la loi sur l’aménagement du territoire relèvent de la branche pénale de l’article 6 de la Convention (paragraphes 15 et 16 ci-dessus). Il soutient que son impossibilité à faire vérifier la légalité des décisions du directeur adjoint par les juridictions internes suffit à constituer une violation de cette disposition, précisant à cet égard que celle-ci garantit l’accès à un tribunal aux fins de l’obtention d’une décision sur le bien-fondé de toute accusation en matière pénale. 23 . Le Gouvernement ne conteste pas l’applicabilité de l’article 6 de la Convention en l’espèce. Il ne conteste pas non plus le fait que le requérant n’a pu bénéficier d’un contrôle juridictionnel des décisions administratives litigieuses. Il justifie cette situation par l’état de la législation applicable à l’époque des faits et précise que l’article 239, alinéa 4, de la loi sur l’aménagement du territoire a été abrogé le 9 octobre 2012 (paragraphe 17 ci-dessus). Il ajoute que, depuis cette date, le contrôle juridictionnel des actes en question est rétabli, et ce, selon lui, conformément à l’ordre constitutionnel interne et aux exigences de l’article 6 de la Convention.

En l’espèce, la Cour observe que les parties s’accordent pour dire que l’article 6 de la Convention est applicable à la présente affaire sous son volet pénal. Elle rappelle que, selon sa jurisprudence constante, il convient, afin de déterminer l’existence d’une « accusation en matière pénale », d’avoir égard à trois critères : la qualification juridique de la mesure litigieuse en droit national, la nature même de celle-ci, et la nature et le degré de sévérité de la « sanction » ( Escoubet c. Belgique [GC], n o 26780/95, § 32, CEDH 1999 ‑ VII). Ces critères sont par ailleurs alternatifs et non cumulatifs : pour que l’article 6 § 1 de la Convention s’applique au titre des mots « accusation en matière pénale », il suffit que l’infraction en cause soit, par nature, pénale au regard de la Convention, ou qu’elle ait exposé l’intéressé à une sanction qui, par sa nature et son degré de gravité, relève en général de la « matière pénale ». Cela n’empêche pas l’adoption d’une approche cumulative si l’analyse séparée de chaque critère ne permet pas d’aboutir à une conclusion claire quant à l’existence d’une accusation en matière pénale ( Jussila c. Finlande [GC], n o 73053/01, §§ 30 et 31, CEDH 2006 ‑ XIII, et Zaicevs c. Lettonie , n o 65022/01, § 31, CEDH 2007 ‑ IX (extraits)). 25 . À cet égard, la Cour constate d’abord que, même si la loi interne ne qualifie pas de pénales les infractions qui ont valu trois sanctions pécuniaires au requérant – le législateur ayant choisi de dépénaliser certains actes –, peu de temps après les faits en cause, à savoir au début de l’année 2011, des tribunaux internes devant lesquels avaient été contestées des décisions administratives de même nature que celles prises en l’espèce ont, au début de leur examen de la légalité de ces décisions, qualifié celles-ci de « pénales » (paragraphe 16 ci ‑ dessus).

La Cour note ensuite, en ce qui concerne la nature des infractions en cause, que l’obligation d’obtenir des permis afin de procéder à des travaux de construction – y compris à des travaux d’installation de réseaux de télécommunication – et de faire usage des constructions réalisées doit s’analyser en une réglementation de l’usage des biens ayant pour finalité la conduite d’une politique d’urbanisme et de télécommunication équilibrée. La sanction du manquement à une telle obligation constitue une mesure punitive s’appliquant de manière générale à tous les citoyens (paragraphes 11 et 12 ci-dessus). Le montant de la sanction infligée n’est pas perçu comme équivalant à la réparation pécuniaire d’un préjudice : en effet, il a principalement pour objectif de punir pour empêcher la réitération des agissements incriminés. Dès lors, la Cour conclut qu’en l’espèce les sanctions imposées au requérant étaient fondées sur des normes poursuivant un but à la fois préventif et répressif (voir, mutatis mutandis , Albert c. Roumanie , n o 31911/03, § 32, 16 février 2010).

Pour ce qui est de la nature et de la sévérité des décisions litigieuses, la Cour observe que le requérant s’est vu infliger des sanctions pécuniaires d’un montant de 5 000 BGN chacune, soit 15 000 BGN au total, pour avoir installé et utilisé des structures de câbles de télécommunication en violation de la loi applicable. Il est vrai que le montant de chacune des trois sanctions, infligées pour des infractions différentes correspondait, non pas à la valeur maximale prévue par la loi, mais à la valeur minimale légalement prévue ou à la valeur médiane (paragraphes 7, 11 et 12 ci-dessus). Par ailleurs, une peine privative de liberté ne pouvait pas être substituée auxdites sanctions en cas de non-acquittement du montant de celles-ci ( voir, mutatis mutandis , Jussila, précité, §§ 35 et 38 ). Toutefois, il convient de noter que le salaire minimum mensuel en Bulgarie était de 240 BNG à l’époque des faits et que le montant de chacune des sanctions infligées au requérant, particulier ayant le statut de commerçant, équivalait à plus de vingt fois cette somme (paragraphe 14 ci-dessus). Dans ces conditions, la Cour estime que, eu égard à leur montant, ces sanctions étaient relativement sévères ( Albert , précité, § 33).

Partant, la Cour considère que les sanctions imposées au requérant avaient un caractère pénal et que, en conséquence, l’article 6 § 1 de la Convention s’applique en l’espèce sous son volet pénal. Il n’est donc pas nécessaire d’examiner le présent grief sous l’angle du volet civil de cette disposition.

La Cour constate ensuite que la direction nationale de l’inspection du bâtiment, structure relevant du ministère du Développement régional et des Travaux publics, était chargée de constater et de réprimer les infractions administratives aux règles de construction et d’usage des constructions (paragraphe 13 ci-dessus). Elle rappelle que, selon sa jurisprudence, confier une telle tâche aux autorités administratives n’est pas incompatible avec la Convention, pour autant que les intéressés puissent saisir de toute décision prise en la matière à leur encontre un tribunal offrant les garanties de l’article 6 de la Convention ( Öztürk, précité, § 56).

Or, en l’occurrence, la Cour observe que le requérant n’a pas pu faire examiner les décisions du directeur adjoint par un tribunal indépendant et impartial, cette possibilité ayant été exclue par l’article 239, alinéas 3 et 4, de la loi sur l’aménagement du territoire, applicable à l’époque des faits, comme le démontrent les décisions des juridictions internes relatives aux recours introduits par l’intéressé (paragraphes 9, 10 et 15 ci-dessus).

Par ailleurs, si la Cour prend note que la disposition légale en question a été abrogée le 9 octobre 2012, elle relève que ce changement, n’ayant pas d’effet rétroactif, n’a pas bénéficié au requérant (paragraphes 17 et 23 ci-dessus).

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il y a eu méconnaissance du droit du requérant à faire entendre sa cause par un tribunal indépendant et impartial. 33 . Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention. II.

Le Gouvernement conteste cette thèse.

Eu égard à la conclusion à laquelle est parvenue sur le terrain de l’article 6 de la Convention et aux éléments en sa possession, la Cour estime qu’aucune question distincte ne se pose au regard de l’article 1 du Protocole n o 1, pris isolément et/ou combiné avec l’article 13 de la Convention, et qu’il n’est donc pas nécessaire d’examiner ce grief. III.

Le requérant réclame 22 395,71 BGN (soit environ 11 197 EUR) au titre du préjudice matériel qu’il dit avoir subi, correspondant selon lui au montant cumulé des trois sanctions pécuniaires infligées augmenté des intérêts calculés à partir de la date du paiement. Il demande aussi 15 000 EUR au titre du préjudice moral qu’il estime avoir subi en relation avec les griefs exposés dans la présente requête.

Le Gouvernement considère que, le cas échéant, un arrêt de la Cour concluant à une violation de la Convention constituerait, en lui-même, une réparation satisfaisante du préjudice moral allégué et que, en tout état de cause, les prétentions du requérant sont excessives et dénuées de fondement.

La Cour relève que le seul fondement à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que le requérant n’a pas pu faire contrôler les décisions administratives prises à son encontre par les juridictions internes. Elle admet que l’intéressé a subi un tort moral à raison du manquement relevé par le présent arrêt (voir, mutatis mutandis , I.D. c. Bulgarie , n o 43578/98, § 59, 28 avril 2005, Fazliyski c. Bulgarie , n o 40908/05, § 75, 16 avril 2013, et Myriana Petrova c. Bulgarie , n o 57148/08, § 49, 21 juillet 2016). Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour lui alloue donc la somme de 4 000 EUR pour préjudice moral.

Pour ce qui est du préjudice matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur ce qu’aurait été l’issue de la procédure si les juridictions internes avaient examiné au fond les recours du requérant contre les décisions administratives ayant infligé à ce dernier les sanctions pécuniaires en cause. Il n’y a donc pas lieu d’accorder une somme pour préjudice matériel (voir, mutatis mutandis , Tre Traktörer AB c. Suède , 7 juillet 1989, § 66, série A n o 159, Capital Bank AD c. Bulgarie , n o 49429/99, § 144, CEDH 2005 ‑ XII, et Martinie c. France [GC], n o 58675/00, § 59, CEDH 2006 ‑ VI). B. Frais et dépens

Le requérant demande également 1 355 EUR en remboursement des frais et dépens qu’il dit avoir engagés devant la Cour. Il présente des justificatifs correspondant à des frais de conseil et de représentation, ainsi qu’à des frais de traduction et de courrier, dont le montant équivaut à celui réclamé. Le requérant demande en particulier à la Cour d’ordonner le versement de la somme de 127,31 EUR correspondant aux frais de traduction et de courrier sur le compte bancaire de la « Société d’avocats Ekimdzhiev et partenaires ». [1]

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 1 355 EUR demandée pour la procédure devant elle et l’accorde au requérant. Sur demande du requérant, une somme de 127,31 EUR sur ce montant est à verser directement sur le compte bancaire de ses représentants, et le solde est à verser au requérant. [2] C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare le grief tiré de l’article 6 recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner les griefs tirés de l’article 1 du Protocole n o 1, pris isolément et/ou combiné avec l’article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir en levs bulgares, au taux applicable à la date du règlement : i. 4 000 EUR (quatre mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii. 1 355 EUR (mille trois cent cinquante-cinq euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens, dont la somme de 127,31 EUR à verser sur le compte bancaire des représentants du requérant ; [3] b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 janvier 2018, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Anne-Marie Dougin Erik Møse Greffière adjointe f.f. Président [1] Rectifié le 20 février 2018 : cette phrase a été ajoutée. [2] Rectifié le 20 février 2018 : cette phrase a été ajoutée. [3] Rectifié le 20 février 2018 : le texte suivant : « , dont la somme de 127,31 EUR à verser sur le compte bancaire des représentants du requérant » a été ajouté.