Z.S. c. SUISSE

Comunicat la 28 iunie 2016 SECȚIUNEA 3 Cerere nr. 39488/14 Z.S. împotriva Elveției introdusă la 21 mai 2014 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Z.S., este un resortisant croat născut în 1983 și rezident în Schlieren. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul A. Karakök, avocat la Zurich. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost arestat la 2 octombrie 2012 și pus în arest provizoriu două zile mai târziu pentru suspiciunea de abuz de încredere și alte infracțiuni. La 27 mai 2013, acesta a făcut o tentativă de sinucidere, după care a declarat că a fost ținut în lenjerie de corp timp de mai multe zile. Tribunalul pentru măsuri restrictive din districtul Zurich (Tribunalul pentru măsuri restrictive) a respins mai multe cereri de eliberare depuse de solicitant. Începând cu 8 august 2013, reclamantul era spitalizat în clinica Hard a Serviciului de psihiatrie integrată din Winterthur. Procedura ca urmare a cererii de prelungire a detenției provizorii din 30 august 2013 La 30 august 2013, procurorul public a solicitat prelungirea detenției provizorii a recurentului. Prin decizia din 5 septembrie 2013, Tribunalul a prelungit reținerea provizorie a recurentului până la 7 martie 2014. Prin decizia din 25 septembrie 2013, Tribunalul cantonal al Cantonului de Zurich (Tribunalul cantonal) a aprobat parțial acțiunea reclamantului împotriva acestei decizii și a redus prelungirea detenției provizorii cu șase până la trei luni, și anume până la 7 decembrie 2013, la 25 octombrie 2013, reclamantul a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Tribunal. El a susținut că prelungirea detenției sale provizorii era contrară art. 5 din Convenție. El a indicat că nu prezenta niciun risc de scurgere, subliniind faptul că starea sa de sănătate ar fi împiedicat să meargă în Croația, că mai mulți deținuți au fost eliberați fără alt motiv în timpul șederii sale la clinica universitară psihiatrică din Zurich și că un astfel de risc fusese negat în expertiza medicală din 2 septembrie 2013. Prin hotărârea din 14 noiembrie 2013, Tribunalul Federal a respins recursul reclamantului. El a refuzat să intre în discuție cu privire la obiecțiunile referitoare la evaziunea mai multor deținuți în timpul detenției sale la clinica universitară psihiatrică din Zurich, considerând că nu erau suficient de susținuți. Acesta a reamintit că reclamantul a fost deja pronunțat cu privire la riscul de evadare a reclamantului într-o hotărâre din 2 mai 2013, în care a confirmat respingerea a două cereri de eliberare a detenției provizorii depuse de reclamant și a considerat că un astfel de risc există din cauza faptului că reclamantul a încercat până în momentul în care a încercat să se sinucidă pentru a scăpa de regimul normal al detenției provizorii. În prezenta procedură, acesta concluzionează că există un risc persistent de scurgere, indicând faptul că starea de sănătate a reclamantului nu l-a obligat să fugă și că privarea de libertate a constituit pentru el o limitare insuportabilă. Tribunalul Federal a considerat că detenția provizorie a reclamantului nu a fost disproporționată în raport cu starea sa de sănătate, subliniind faptul că mai era necesară o soluție pe termen lung și că un raport era în curs de desfășurare. Procedura ca urmare a cererii de deținere din motive de securitate din 21 noiembrie 2013 La 21 noiembrie 2013, Ministerul Public al Cantonului din Zurich l-a acuzat pe reclamant de abuz de încredere, fraudă și alte infracțiuni. În decembrie 2013, Tribunalul pentru măsuri de constrângere a înlocuit reținerea provizorie a reclamantului cu o detenție din motive de securitate până la 3 iunie 2014 și a considerat că cererea în acest sens a fost suficient de susținută, că exista o suspiciune serioasă împotriva reclamantului și că există în continuare un risc de scurgere. Prin decizia din 20 decembrie 2013, Tribunalul cantonal a acceptat parțial acțiunea reclamantului împotriva acestei decizii și a limitat durata detenției din motive de securitate la 3 martie 2014. Pentru restul, Tribunalul cantonal a confirmat argumentele dezvoltate de autoritatea inferioară. La 27 ianuarie 2014, reclamantul a introdus o acțiune împotriva acestei decizii în fața Tribunalului Federal, solicitând să fie eliberat imediat. El a invocat lipsa unui risc de scurgere, indicând că nu a fugit în timp ce clinica rămânea deschisă în permanență. Între timp, printr-o decizie din 20 ianuarie 2014, Tribunalul a adoptat o nouă cerere de eliberare a reclamantului, depusă la clinica Hard a Serviciului de psihiatrie integrată din Winterthur, întrucât riscul de evadare era prea mic pentru a-și justifica deținerea. El a precizat că, având în vedere starea sa de sănătate, reclamantul a avut un interes sporit de a se supune procedurii penale pentru a putea rămâne în Elveția, ținând cont de faptul că nu a reușit să fugă, deși a putut s-o facă de la spitalizare, ușile clinicii fiind închise doar în mod excepțional, și că scurgerea a devenit mai puțin atractivă din cauza faptului că pedeapsa care trebuia încă să fie potențial redusă. Prin scrisoarea din 4 februarie 2014, Tribunalul cantonal a informat Tribunalul federal că reclamantul a fost eliberat în ajunul confirmării deciziei Tribunalului cu privire la măsurile de constrângere din 20 ianuarie 2014. Prin hotărârea din 14 februarie 2014, Tribunalul Federal a refuzat să intre în discuție cu privire la acțiunea reclamantului, întrucât acesta din urmă avea mai mult de interes actual în această procedură și că acuzațiile de încălcare a convenției, pe care Tribunalul Federal le tratase deja în hotărârea sa din 14 noiembrie 2013 (a se vedea mai sus), nu erau suficient susținute. Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală elvețian CPP din 5 octombrie 2007 sunt formulate după cum urmează: Art. 220 Definiții Detenția provizorie începe în momentul în care instanța de aplicare a măsurilor de restricție la .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Detenția din motive de securitate începe atunci când actul de acuzare este notificat instanței de primă instanță și se încheie atunci când hotărârea devine executorie, când inculpatul începe să își execute sancțiunea privativă de libertate sau când este eliberat. Art. 221 Condiții Detenția provizorie și detenția din motive de securitate nu pot fi ordonate decât atunci când acuzatul este foarte suspectat de comiterea unei infracțiuni sau a unei infracțiuni și că trebuie să ne temem serios: b. "putere medie de ieșire" de peste 50 W; sau Detenția poate fi redusă dacă este necesar să ne temem serios că o persoană va trece la acțiune după ce a amenințat că va comite o infracțiune gravă. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul susține că nu prezenta niciun risc de evadare în timpul detenției sale temporare în spital, deoarece nu a încercat să scape în ciuda absenței unui obstacol real în calea evadării sale, fapt constatat de primul judecător care trebuia să se prezinte la fața locului. RĂSPUNSURI LA PĂRȚI Detenția suferită de reclamant a fost compatibilă cu art. 5 alin. (3) din Convenție? În special, riscul de evadare a fost menționat ca urmare a spitalizării reclamantului

Communiquée le 28 juin 2016

TROISIÈME SECTION

Requête n

o

39488/14

Z.S.

contre la Suisse

introduite le 21 mai 2014

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Z.S., est un ressortissant croate né en 1983 et résidant à Schlieren. Il est représenté devant la Cour par M

e

A. Karakök, avocat à Zurich.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant fut arrêté le 2 octobre 2012 et mis en détention provisoire deux jours plus tard pour soupçons d’abus de confiance et autres délits.

Le 27 mai 2013, il fit une tentative de suicide, suite à laquelle il allègue avoir été détenu en sous-vêtements durant plusieurs jours.

Le Tribunal des mesures de contraintes du district de Zurich (Tribunal des mesures de contraintes) rejeta plusieurs demandes de libération déposées par le requérant.

Dès le 8 août 2013, le requérant était hospitalisé dans la clinique Hard du Service de psychiatrie intégrée de Winterthur.

1.

Procédure suite à la demande de prolongation de la détention provisoire du 30 août 2013

Le 30 août 2013, le ministère public demanda la prolongation de la détention provisoire du requérant.

Par décision du 5 septembre 2013, le Tribunal des mesures de contraintes prolongea la détention provisoire du requérant jusqu’au 7 mars 2014.

Par décision du 25 septembre 2013, le Tribunal cantonal du Canton de Zurich (Tribunal cantonal) admit partiellement le recours du requérant contre cette décision et réduisit la prolongation de sa détention provisoire de six à trois mois, à savoir jusqu’au 7 décembre 2013.

Le 25 octobre 2013, le requérant interjeta recours contre cette décision auprès du Tribunal. Il fit valoir que la prolongation de sa détention provisoire était contraire à l’article 5 de la Convention. Il indiqua qu’il ne présentait aucun risque de fuite, soulignant que son état de santé l’eût empêché de se rendre en Croatie, que plusieurs détenus s’étaient échappés sans autres durant son séjour à la Clinique universitaire psychiatrique de Zurich et qu’un tel risque avait été nié dans des expertises médicales des 2

et

13

septembre 2013.

Par arrêt du 14 novembre 2013, le Tribunal fédéral rejeta le recours du requérant. Il refusa d’entrer en matière sur les griefs relatifs à l’évasion de plusieurs détenus durant sa détention à la Clinique universitaire psychiatrique de Zurich, considérant qu’ils n’étaient pas suffisamment étayés. Il rappela qu’il s’était déjà prononcé sur le risque de fuite du requérant dans un arrêt du 2 mai 2013, dans lequel il confirmait le rejet de deux demandes de libération de la détention provisoire déposées par le requérant, et avait considéré qu’un tel risque existait du fait que le requérant était allé jusqu’à tenter de se suicider afin d’échapper au régime normal de la détention provisoire. Dans la présente procédure, il conclut à la persistance d’un risque de fuite, indiquant que l’état de santé du requérant ne l’empêchait pas de fuir et que la privation de liberté constituait pour lui une limitation insupportable. Le Tribunal fédéral considéra que la détention provisoire du requérant n’était pas disproportionnée par rapport à son état de santé, soulignant que l’Office d’exécution des peines était à la recherche d’une solution à long terme et qu’un rapport était pendant.

2.

Procédure suite à la demande de détention pour des motifs de sûreté du 21 novembre 2013

Le 21 novembre 2013, le ministère public du Canton de Zurich inculpa le requérant d’abus de confiance, escroquerie et autres délits.

Par décision du 3

décembre 2013, le Tribunal des mesures de contraintes, remplaça la détention provisoire du requérant par une détention pour des motifs de sûreté jusqu’au 3 juin 2014. Il considéra que la demande en ce sens du ministère public était suffisamment étayée, qu’il existait un soupçon sérieux à l’encontre du requérant et qu’un risque de fuite persistait.

Par décision du 20 décembre 2013, le Tribunal cantonal admit partiellement le recours du requérant contre cette décision et limita la durée de la détention pour des motifs de sûreté au 3

mars 2014. Pour le reste, le Tribunal cantonal confirma les arguments développés par l’autorité inférieure.

Le 27 janvier 2014, le requérant interjeta recours contre cette décision auprès du Tribunal fédéral, demandant à être relâché immédiatement. Il invoqua l’absence de risque de fuite, indiquant ne pas avoir fui alors que la clinique demeurait ouverte en permanence.

Entre-temps, par décision du 20 janvier 2014, le Tribunal des mesures de contraintes, après avoir tenu audience dans la clinique Hard du Service de psychiatrie intégrée de Winterthur, où était détenu le requérant, admit une nouvelle demande de libération du requérant déposée le 13 janvier 2014, considérant que le risque de fuite était trop faible pour justifier sa détention. Il précisa que le requérant avait, au vu de son état de santé, un intérêt accru à se soumettre à la procédure pénale afin de pouvoir rester en Suisse, relevant qu’il ne s’était pas enfui, bien qu’il eût pu le faire depuis son hospitalisation, les portes de la clinique n’étant qu’exceptionnellement verrouillées, et que la fuite était devenue moins attractive du fait que la peine devant encore potentiellement être purgée avait diminué.

Par courrier du 4 février 2014, le Tribunal cantonal informa le Tribunal fédéral que le requérant fut libéré la veille suite à la confirmation de la décision du Tribunal des mesures de contraintes du 20

janvier 2014.

Par arrêt du 14 février 2014, le Tribunal fédéral refusa d’entrer en matière sur le recours du requérant, considérant que celui-ci n’avait plus d’intérêt actuel dans cette procédure et que les allégations de violations de la Convention, que le Tribunal fédéral avait déjà traitées dans son arrêt du 14

novembre 2013 (voir ci-dessus), n’étaient pas suffisamment étayées.

B.

Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes du Code de procédure pénale suisse

(

CPP) du 5 octobre 2007 sont libellées comme suit

:

Art. 220 Définitions

«

La détention provisoire commence au moment où le tribunal des mesures de contrainte l’ordonne et s’achève lorsque l’acte d’accusation est notifié au tribunal de première instance, que le prévenu commence à purger sa sanction privative de liberté de manière anticipée ou qu’il soit libéré pendant l’instruction.

La détention pour des motifs de sûreté commence lorsque l’acte d’accusation est notifié au tribunal de première instance et s’achève lorsque le jugement devient exécutoire, que le prévenu commence à purger sa sanction privative de liberté ou qu’il soit libéré.

»

Art. 221 Conditions

«

La détention provisoire et la détention pour des motifs de sûreté ne peuvent être ordonnées que lorsque le prévenu est fortement soupçonné d’avoir commis un crime ou un délit et qu’il y a sérieusement lieu de craindre :

a. qu’il se soustraie à la procédure pénale ou à la sanction prévisible en prenant la fuite

;

b. qu’il compromette la recherche de la vérité en exerçant une influence sur des personnes ou en altérant des moyens de preuves

;

c. qu’il compromette sérieusement la sécurité d’autrui par des crimes ou des délits graves après avoir déjà commis des infractions du même genre.

La détention peut être ordonnée s’il y a sérieusement lieu de craindre qu’une personne passe à l’acte après avoir menacé de commettre un crime grave.

»

GRIEF

Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant affirme qu’il ne présentait pas de risque de fuite durant sa détention provisoire en milieu hospitalier car il n’avait pas tenté de s’échapper malgré l’absence de réel obstacle à sa fuite, ce qui avait été constaté par le premier juge à s’être rendu sur place.

QUESTIONS AUX PARTIES

La détention subie par le requérant était-elle compatible avec l’article

5 §

3 de la Convention

? En particulier, le risque de fuite subsistait

‑

il suite à l’hospitalisation du requérant

?