Z.S. c. SUISSE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 39488/14 Z.S. împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 17 septembrie 2019 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Helen Keller, María Elósegui, judecători, și Stephen Phillips, grefier de secțiune, având în vedere cererea formulată la 21 mai 2014, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Z.S., este un resortisant croat născut în 1983 și rezident în Schlieren. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul F. Müller, avocat care exercită funcția în Kriegstetten. Guvernul elvețian ( mai mult decât atât). A fost reprezentat de agentul său, A. Chablais, de la Oficiul Federal pentru Justiție. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost arestat la 2 octombrie 2012 și pus în detenție provizorie două zile mai târziu pentru suspiciunea de abuz de încredere și alte infracțiuni. La 27 mai 2013, Tribunalul a încercat să se sinucidă. Tribunalul pentru măsuri de constrângere din districtul Zurich, Tribunalul pentru măsuri de restricție, a respins mai multe cereri de eliberare depuse de reclamant. Începând cu 8 august 2013, reclamantul a fost spitalizat în clinica Hard a Serviciului de Psihiatrie Integrată din Winterthur (inclusiv clinica de îngrijire medicală). La 5 septembrie 2013, Tribunalul măsurilor de constrângere a prelungit reținerea provizorie a recurentului până la 7 martie 2014 prin decizia din 25 septembrie 2013, Tribunalul cantonal al cantonului Zurich ( Prin Hotărârea 1B_378/2013 din 14 noiembrie 2013, Tribunalul Federal a respins acțiunea reclamantului. Acesta a reamintit în principal faptul că a fost deja pronunțat cu privire la riscul de evadare a reclamantului într-o hotărâre din 2 mai 2013, în care a confirmat respingerea a două cereri de eliberare a detenției provizorii depuse de reclamant și a considerat că un astfel de risc există din cauza faptului că reclamantul a încercat până în prezent să se sinucidă pentru a scăpa de regimul normal al detenției provizorii. În prezenta procedură, acesta concluzionează că există un risc persistent de scurgere, indicând faptul că starea de sănătate a reclamantului nu l-a obligat să fugă și că privarea de libertate a constituit pentru el o limitare insuportabilă. Tribunalul Federal a considerat că detenția provizorie a reclamantului nu a fost disproporționată în raport cu starea sa de sănătate, subliniind faptul că oficiul pentru executarea pedepselor căuta o soluție pe termen lung și că un raport era în curs de desfășurare. 11. La 21 noiembrie 2013, actul de acuzare al procurorului public a fost notificat Tribunalului de Primă Instanță. 12. În decembrie 2013, Tribunalul pentru măsuri de constrângere a înlocuit reținerea provizorie a reclamantului cu o detenție din motive de securitate până la 3 iunie 2014. Prin decizia din 20 decembrie 2013, Tribunalul cantonal a acceptat parțial acțiunea reclamantului împotriva acestei decizii și a limitat durata detenției din motive de securitate la 3 martie 2014. Pentru restul, Tribunalul cantonal a confirmat argumentele dezvoltate de autoritatea inferioară 14. Prin decizia din 20 ianuarie 2014, Tribunalul pentru măsuri de constrângere, după ce a ținut ședința în clinică, a aprobat o nouă cerere de eliberare a reclamantului depusă la 13 ianuarie 2014. Acesta a considerat că, având în vedere starea sa de sănătate, reclamantul a avut un interes sporit de a se supune procedurii penale pentru a putea rămâne în Elveția, limitându-se la faptul că nu a reușit să fugă, deși a putut s-o facă de la spitalizare, porțile clinicii care erau închise doar în mod excepțional, și că scurgerea a devenit mai puțin atractivă din cauza faptului că pedeapsa care trebuia să fie eventual redusă. 15. La 27 ianuarie 2014, reclamantul a introdus o acțiune împotriva deciziei Tribunalului cantonal din 20 decembrie 2013. 16. Prin scrisoarea din 4 februarie 2014, Tribunalul cantonal a informat Tribunalul federal că reclamantul a fost eliberat în ajunul confirmării deciziei Tribunalului cu privire la măsurile de constrângere din 20 ianuarie 2014. Prin Hotărârea 1B_42/2014 din 14 februarie 2014, Tribunalul Federal a refuzat să intre în discuție cu privire la acțiunea reclamantului, considerând că acuzațiile de încălcare a convenției, pe care Tribunalul Federal le tratase deja în hotărârea sa din 14 noiembrie 2013 (a se vedea mai sus), nu erau suficient de motivate. 18. Prin hotărârea din 14 iunie 2016, Tribunalul de District din Aghaltern l-a recunoscut pe reclamantul vinovat de abuz de încredere, de îndrăzneală repetat, de înșelătorie, de recel și decădere frauduloasă repetată a unui permis sau a unei autorizații. El l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă privativă de libertate fără suspendare de trei ani și jumătate. Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală din 5 octombrie 2007 ( Detenția provizorie începe în momentul în care instanța de aplicare a măsurilor de restricție la .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Detenția din motive de securitate începe atunci când actul de acuzare este notificat instanței de primă instanță și se încheie atunci când hotărârea devine executorie, când inculpatul începe să își execute sancțiunea privativă de libertate sau când este eliberat. Art. 221 Condiții Detenția provizorie și detenția din motive de securitate nu pot fi ordonate decât atunci când acuzatul este foarte acuzat de comiterea unei infracțiuni sau a unei infracțiuni și că trebuie să ne temem serios: Calitatea de a recurge la Tribunalul Federal presupune ca o condiție materială un interes actual și practic de a obține anularea deciziei atacate (a se vedea art. 81 al. 1 let. b din Legea federală din 17 iunie) 2005 privind Tribunalul Federal (LTF; RS 173.110). Acest interes trebuie să existe atât în momentul depunerii acțiunii, cât și în momentul în care hotărârea este pronunțată. În conformitate cu jurisprudența Tribunalului Federal, acesta nu mai există atunci când o persoană care acționează împotriva acesteia este eliberată în cursul perioadei de acțiune. Cu toate acestea, în circumstanțe speciale Res, Tribunalul Federal va examina acțiunea pe fond în pofida pierderii interesului actual al apelantului. Acesta este cazul în cazul în care recursul se prevalează, motivându-l suficient (art. 106 al. 2 LTF, a se vedea mai sus), d Această jurisprudență concordă criteriile admisibilității cu cerințele privind dreptul la o acțiune efectivă în sensul art. 13 CEDH (a se vedea hotărârea de principiu a Tribunalului Federal publicată cu referința ATF 137 I 296, cu numeroase trimiteri la jurisprudența Curții, în special la cauza Jusic c. Elveția, nr 4691/06, 2 decembrie 2010 21. În temeiul celui de-al doilea paragraf al articolului 116 LTF, Curtea Supremă Elvețiană (GC), nr 27510/08, § 51, CEDH 2015 (extracții) și Michelc. Elveția (dec.), n 3235/09, 8 iulie 2014, § 26). ) Tribunalul Federal nu poate intra în discuție decât în cazul în care reclamantul și-a exprimat în mod clar și detaliat, și anume dacă a indicat cu precizie regula juridică pe care o reprezintă și și-a arătat în ce fel aceaceasta este încălcată în ochii săi. În plus, art. 42 LTF impune ca memoriile să indice motivele (a se vedea Shala c. Elveția (dec.), n 63896/12, 2 iulie 2019, § 17). GRIEF 22. Invocând art. 5 alineatul (1), reclamantul se plânge că reținerea sa provizorie a fost incompatibilă cu Convenția. Guvernul ridică excepția de la epuizarea căilor de acțiune interne care susțin că Tribunalul Federal putea, pe bună dreptate, să declare acțiunea reclamantului inadmisibil în speță, având în vedere faptul că acesta din urmă nu și-a motivat cauza. 24. Curtea amintește că mecanismul de salvgardare instituit prin convenție are un caracter subsidiar față de sistemele naționale de garantare a drepturilor omului și că are sarcina de a asigura respectarea de către statele contractante a obligațiilor care le revin în temeiul convenției. Comisia reamintește, de asemenea, că nu trebuie să înlocuiască statele contractante, cărora le revine sarcina de a se asigura că drepturile și libertățile fundamentale consacrate de convenție sunt respectate și protejate la nivel intern (a se vedea, printre altele, Vučković Altele c. Serbia [GC], n 17153/11, § 69, 25 martie 2014; a se vedea, de asemenea, Shala, citată anterior, § 26). 25. Curtea reafirmă că art. 35 alin. (1) din Convenție impune, de asemenea, să se ridice în fața instanței interne adecvate, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiile pe care le sesizează ulterior Curtea (a se vedea, de exemplu, Fressoz și Roire c. Franța [GC], n 29185/95, § 37, CEDH 1999 I; Gäfgen c. Germania [GC], n 22978/05, §§ 144 și 146, CEDO 2010; Vučković și alții, citată anterior, § Shala, citată anterior, § 27. O cerere care nu îndeplinește aceste cerințe trebuie, în principiu, declarată inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne (a se vedea, de exemplu, Vučković și alții, citată anterior, § 72 26). În speță, Curtea constată că Tribunalul Federal declarase acțiunea inadmisibilă pentru lipsa vădită a motivării (punctul 17 de mai sus), având în vedere faptul că memoriul de recurs al reclamantului conținea numai reproșuri neîntemeiate. 27. Curtea observă, de asemenea, că Tribunalul Federal ar fi fost pregătit să examineze acțiunea pe fond în pofida pierderii interesului actual al reclamantului (punctul 20 de mai sus). Or, acesta din urmă, reprezentat de un avocat experimentat, a fost mulțumit să repete aproape literalmente afirmațiile sale pe care le-a formulat deja în cadrul procedurii 1B_378/2013 în care Tribunalul Federal a examinat în mod exhaustiv obiecțiile reclamantului și a explicat pe scurt motivele pentru care acestea erau vădit nefondate (punctul 10 de mai sus). 28. În cele din urmă, Curtea ia act de faptul că reclamantul nu demonstrează nici în cererea sa, nici în observațiile sale din 19 decembrie 2017 de ce Tribunalul Federal și-a declarat în mod eronat acțiunea inadmisibilă. 29. În consecință, cererea trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 10 octombrie 2019. Stephen Phillips Paulo Pinto de Albuquerque Modululer

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

39488/14

Z.S.

contre la Suisse

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 17 septembre 2019 en un comité composé de

:

Paulo Pinto de Albuquerque,

président,

Helen Keller,

María Elósegui,

juges,

et de Stephen Phillips,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 21 mai 2014,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Z.S., est un ressortissant croate né en 1983 et résidant à Schlieren. Il a été représenté devant la Cour par M

e

F. Müller, avocat exerçant à Kriegstetten.

2.

Le gouvernement suisse («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M. A. Chablais, de l’Office fédéral de la justice.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

4.

Le requérant fut arrêté le 2 octobre 2012 et mis en détention provisoire deux jours plus tard pour soupçons d’abus de confiance et autres délits.

5.

Le 27 mai 2013, il fit une tentative de suicide.

6.

Le Tribunal des mesures de contraintes du district de Zurich («

Tribunal des mesures de contraintes

») rejeta plusieurs demandes de libération déposées par le requérant.

7.

Dès le 8 août 2013, le requérant était hospitalisé dans la clinique Hard du Service de psychiatrie intégrée de Winterthur («

la clinique

»).

8.

Le 5 septembre 2013, le Tribunal des mesures de contraintes prolongea la détention provisoire du requérant jusqu’au 7 mars 2014.

9.

Par décision du 25 septembre 2013, le Tribunal cantonal du canton de Zurich («

Tribunal cantonal

») admit partiellement le recours du requérant et réduisit la prolongation de sa détention provisoire jusqu’au 7

décembre

2013.

10.

Par arrêt 1B_378/2013 du 14 novembre 2013, le Tribunal fédéral rejeta le recours du requérant. Il rappela principalement qu’il s’était déjà prononcé sur le risque de fuite du requérant dans un arrêt du 2 mai 2013, dans lequel il confirmait le rejet de deux demandes de libération de la détention provisoire déposées par le requérant, et avait considéré qu’un tel risque existait du fait que le requérant était allé jusqu’à tenter de se suicider afin d’échapper au régime normal de la détention provisoire. Dans la présente procédure, il conclut à la persistance d’un risque de fuite, indiquant que l’état de santé du requérant ne l’empêchait pas de fuir et que la privation de liberté constituait pour lui une limitation insupportable. Le Tribunal fédéral considéra que la détention provisoire du requérant n’était pas disproportionnée par rapport à son état de santé, soulignant que l’office d’exécution des peines était à la recherche d’une solution à long terme et qu’un rapport était pendant.

11.

Le 21 novembre 2013, l’acte d’accusation du ministère public fut notifié au tribunal de première instance.

12.

Par décision du 3

décembre 2013, le Tribunal des mesures de contraintes, remplaça la détention provisoire du requérant par une détention pour des motifs de sûreté jusqu’au 3 juin 2014. Il considéra, en autre, qu’il existait un soupçon sérieux à l’encontre du requérant et qu’un risque de fuite persistait.

13.

Par décision du 20 décembre 2013, le Tribunal cantonal admit partiellement le recours du requérant contre cette décision et limita la durée de la détention pour des motifs de sûreté au 3

mars 2014. Pour le reste, le Tribunal cantonal confirma les arguments développés par l’autorité inférieure.

14.

Par décision du 20 janvier 2014, le Tribunal des mesures de contraintes, après avoir tenu audience dans la clinique, admit une nouvelle demande de libération du requérant déposée le 13 janvier 2014. Il considéra que le requérant avait, au vu de son état de santé, un intérêt accru à se soumettre à la procédure pénale afin de pouvoir rester en Suisse, relevant qu’il ne s’était pas enfui, bien qu’il eût pu le faire depuis son hospitalisation, les portes de la clinique n’étant qu’exceptionnellement verrouillées, et que la fuite était devenue moins attractive du fait que la peine devant encore potentiellement être purgée avait diminué.

15.

Le 27 janvier 2014, le requérant interjeta recours contre la décision du Tribunal cantonal du 20 décembre 2013.

16.

Par courrier du 4 février 2014, le Tribunal cantonal informa le Tribunal fédéral que le requérant fut libéré la veille suite à la confirmation de la décision du Tribunal des mesures de contraintes du 20

janvier 2014.

17.

Par arrêt 1B_42/2014 du 14 février 2014, le Tribunal fédéral refusa d’entrer en matière sur le recours du requérant, considérant que les allégations de violations de la Convention, que le Tribunal fédéral avait déjà traitées dans son arrêt du 14

novembre 2013 (voir ci-dessus), n’étaient pas suffisamment motivées.

18.

Par jugement du 14 juin 2016, le Tribunal de district d’Affoltern reconnut le requérant coupable d’abus de confiance, d’appropriation illégitime répétée, d’escroquerie, de recel et d’obtention frauduleuse répétée d’un permis ou d’une autorisation. Il condamna le requérant à une peine privative de liberté sans sursis de trois ans et demi.

Le droit interne pertinent

19.

Les dispositions pertinentes du Code de procédure pénale du 5

octobre 2007 («

CPP

»

; Recueil systématique de la législation fédérale suisse – RS – 312.0) sont libellées comme suit

:

Art. 220 Définitions

«

1

La détention provisoire commence au moment où le tribunal des mesures de contrainte l’ordonne et s’achève lorsque l’acte d’accusation est notifié au tribunal de première instance, que le prévenu commence à purger sa sanction privative de liberté de manière anticipée ou qu’il soit libéré pendant l’instruction.

2

La détention pour des motifs de sûreté commence lorsque l’acte d’accusation est notifié au tribunal de première instance et s’achève lorsque le jugement devient exécutoire, que le prévenu commence à purger sa sanction privative de liberté ou qu’il soit libéré.

»

Art. 221 Conditions

«

1

La détention provisoire et la détention pour des motifs de sûreté ne peuvent être ordonnées que lorsque le prévenu est fortement soupçonné d’avoir commis un crime ou un délit et qu’il y a sérieusement lieu de craindre :

a. qu’il se soustraie à la procédure pénale ou à la sanction prévisible en prenant la fuite

;

b. - c. (...).

»

20.

La qualité pour recourir auprès du Tribunal fédéral suppose comme condition matérielle un intérêt actuel et pratique à obtenir l’annulation de la décision attaquée (voir l’article 81 al. 1 let. b de la loi fédérale du 17

juin

2005 sur le Tribunal fédéral (LTF ; RS 173.110). Cet intérêt doit exister tant au moment du dépôt du recours qu’à celui où l’arrêt est rendu. Selon la jurisprudence du Tribunal fédéral, il n’existe plus lorsqu’une personne recourant contre sa détention est libérée durant la période de recours. Néanmoins, dans des circonstances particuliè

­

res, le Tribunal fédéral examinera le recours au fond malgré la perte de l’intérêt actuel du recourant. Tel est le cas lorsque le recourant se prévaut, en le motivant suffisamment (article 106 al. 2 LTF, voir ci-dessus), d’un «

grief défendable

» fondé sur la CEDH. Cette jurisprudence concilie les critères de la recevabilité avec les exigences liées au droit à un recours effectif au sens de l’art. 13 CEDH (voir l’arrêt de principe du Tribunal fédéral publié sous la référence ATF

137 I

296, avec des nombreux renvois à la jurisprudence de la Cour, notamment à l’affaire

Jusic c. Suisse

, n

o

4691/06, 2

décembre

2010).

21.

En vertu du deuxième alinéa de l’article 116 LTF, la cour suprême suisse «

n’examine la violation de droits fondamentaux (...) que si ce grief a été invoqué et motivé par le recourant » (voir déjà

Perinçek c. Suisse

[GC], n

o

27510/08, §

51, CEDH 2015 (extraits) et

Michel c. Suisse

(déc.), n

o

3235/09, 8 juillet 2014, § 26). Selon ce principe de l’invocation, (

Rügeprinzip

) le Tribunal fédéral ne peut entrer en matière que si le requérant a formulé son grief de manière claire et détaillée, c’est-à-dire s’il a indiqué avec précision la règle juridique qu’il invoque et s’il a montré en quoi celle-ci est à ses yeux violée. En outre, l’article 42 LTF exige que les mémoires doivent «

indiquer les motifs

» et «

exposer succinctement en quoi l’acte attaqué viole le droit

» (voir

Shala c. Suisse

(déc.), n

o

63896/12, 2 juillet 2019, § 17).

GRIEF

22.

Invoquant l’article 5 § 1, le requérant se plaint que sa détention provisoire fut incompatible avec la Convention.

EN DROIT

23.

Le Gouvernement soulève l’exception de non-épuisement des voies de recours internes soutenant que le Tribunal fédéral pouvait à juste titre déclarer le recours du requérant irrecevable en l’espèce eu égard au fait que celui

‑

ci n’avait pas motivé son grief.

24.

La Cour rappelle que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revêt un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des droits de l’homme et qu’elle a pour tâche d’assurer le respect par les États contractants de leurs obligations découlant de la Convention. Elle rappelle par ailleurs qu’elle ne doit pas se substituer aux États contractants, auxquels il incombe de veiller à ce que les droits et libertés fondamentaux consacrés par la Convention soient respectés et protégés au niveau interne (voir, parmi beaucoup d’autres,

Vučković

et

autres c. Serbie

[GC], n

o

17153/11, § 69, 25 mars 2014

; voir également

Shala

, précité, § 26).

Fressoz et Roire c. France

[GC], n

o

29183/95, §

37, CEDH 1999

‑

I ;

Gäfgen c. Allemagne

[GC], n

o

22978/05, §§

144 et 146, CEDH 2010 ;

Vučković et autres

, précité, §

72

;

Shala

, précité, §

27). Une requête ne satisfaisant pas à ces exigences doit en principe être déclarée irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes (voir, par exemple,

Vučković et autres

, précité, §

72).

26.

En l’espèce, la Cour note que le Tribunal fédéral avait déclaré le recours irrecevable pour défaut manifeste de motivation (paragraphe 17 ci

‑

dessus) eu égard au fait que le mémoire de recours du requérant ne contenait que des reproches non

‑

étayés.

27.

La Cour observe également que le Tribunal fédéral aurait été prêt à examiner le recours au fond malgré la perte de l’intérêt actuel du requérant (paragraphe 20 ci-dessus). Or, ce dernier, représenté par un avocat expérimenté, s’était contenté de presque littéralement répéter ses allégations qu’il avait déjà formulées lors de la procédure 1B_378/2013 dans laquelle le Tribunal fédéral avait examiné les griefs du requérant de manière exhaustive et y avait succinctement exposé les raisons pourquoi ceux-ci étaient manifestement mal fondés (paragraphe 10 ci-dessus).

28.

Finalement, la Cour prend acte du fait que le requérant ne démontre ni dans sa requête ni dans ses observations du 19 décembre 2017 pourquoi le Tribunal fédéral avait à tort déclaré son recours irrecevable.

29.

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour non

‑

épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 10 octobre 2019.

Stephen Phillips

Paulo Pinto de Albuquerque

Greffier

Président