PORCHET c. SUISSE

Invocând art. 58 CPC, 431 al. 1 CPP și 5 CEDO, apelându-l la autoritățile anterioare pentru că au reparat detenția ilegală pe care a suferit-o prin reducerea pedepsei, în timp ce a încheiat cu o despăgubire financiară. În opinia sa, judecătorii nu au putut să se retragă de la concluziile sale. 4.1. Potrivit art. 431 al. 1 CPP, în cazul în care pârâtul a făcut obiectul unor măsuri de constrângere, autoritatea penală îi acordă o despăgubire justă și o despăgubire pentru prejudiciul moral. Potrivit jurisprudenței, în cazul în care o neregulă constitutivă a unei încălcări a unei garanții convenționale sau constituționale a afectat procedura de detenție provizorie, aceasta poate fi remediată printr-o decizie de constatare (ATF 140 I 246 consid. 2.5.1 p. 250). O astfel de decizie se aplică în special în cazul în care condițiile de detenție provizorie ilicită sunt invocate în fața judecătorului de detenție; într-un astfel de stadiu al procedurii, numai o constatare poate interveni, în principiu, și acesta nu va duce la eliberarea acuzatului (ATF 139 IV 41 consid. 3.4 p. 45). Aceasta aparține apoi autorității de judecată d . să examineze posibilele consecințe ale încălcării constatate, de exemplu prin intermediul unei despăgubiri bazate pe art. 431 CPP sau, dacă este cazul, printr-o reducere a pedepsei (ATF 141 IV 349 consid. 2.1 p. 352 și hotărârile citate; ATF 140 I 125 consid. 2.1 p. 128). ATF 140 I 246 consid. 2.6 p. 251. Aceste dispoziții conferă judecătorului o mare putere de apreciere, pe care Tribunalul Federal nu o revede decât cu reținere (a se vedea ATF 137 III 303 consid. 2.2.2 p. 309); Hotărârea 6B_111/2012 din 15 mai 2012 consid. 4.2; Hotărârea 6B_437/2014 din 29 decembrie 2014 consid. 3). În temeiul articolului 43 CO, repararea în natură nu este exclusă (HEIERLI/ SCHNYDER, in Basler Kommentar OR, 2011, n 4 ad art. 43 CO). O reparație în natură este deja practicată de jurisprudență în caz de încălcare a principiului celității. Tribunalul Federal consideră că, întrucât întârzierile procedurale nu pot fi vindecate, trebuie să se țină seama de încălcarea principiului celității în ceea ce privește pedeapsa prin reducerea acesteia (ATF 133 IV 158 consid. 8 p. 170). 5 CEDO prevede că orice persoană victimă a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri. Această dispoziție nu acordă prin intermediul unor garanții mai extinse decât cele care decurg din art. 431 CPP și nu îi acordă în special dreptul de a alege modul de despăgubire. Prin urmare, Curtea Cantonală nu a comis o denigrare a justiiei în acest sens. În plus, contrar celor susinute de Ö Õ art. 58 CPC nu se aplică în cazurile penale (a se vedea art. 1 CPC); prin urmare, nu se poate trage nimic din această dispoziie. 4.3. În speță, Curtea cantonală a arătat că persoana care a făcut apel trebuia să-și ispășească partea fermă a pedepsei. Prin urmare, reducerea pedepsei era în măsură să fie la fel de mare ca și cea pe care a solicitat-o în mod în întregime, în timp ce restituirea libertății sale constituia cea mai bună modalitate de a repara răul în speță. Întrucât condițiile de detenție au fost ilegale timp de 16 zile, reducerea cu 8 zile a pedepsei pronunțate corespunde jurisprudenței cantonale și trebuia confirmată. Pe de altă parte, el se plângea că judecătorii cantonali nu au dat curs concluziilor sale, care au avut tendința de a-și atribui o prestație de 1 mai puțin de 600 de franci. Or, spre deosebire de acest lucru pe care l-a făcut, alegerea tipului de liturghie nu-i aparține, modul și întinderea reparației fiind lăsate la latitudinea judecătorului. În acest caz, judecătorii cantonali nu și-au excedat puterea de apreciere considerând că restituirea libertății constituia cea mai bună modalitate de a repara răul suferit de recurs și de a decide astfel să reducă durata pedepsei, ceea ce corespunde unei despăgubiri în natură. Astfel, ei s-au inspirat în mod evident din soluția adoptată de legiuitorul în laart. 431 al. 2 CPP în cazul unei perioade excesive de detenție provizorie, care prevede în primul rând detenția asupra sancțiunilor pronunțate. Modul de reparație ales de instanța cantonală scapă, prin urmare, criticii. (...) Dreptul intern relevant

L : Măsuri de constrângere ilicite În cazul în care pârâtul a făcut obiectul unor măsuri de constrângere în mod ilicit, autoritatea penală îi acordă despăgubiri și despăgubiri adecvate pentru prejudiciile morale. În caz de detenție temporară și de detenție din motive de securitate, pârâtul are dreptul la o despăgubire sau la o despăgubire pentru prejudiciul moral în cazul în care detenția a depășit durata permisă și în cazul în care privarea de libertate excesivă nu poate fi imputată sancțiunilor pronunțate în alt mod. este condamnat la o pedeapsă pecuniară, la muncă de interes general sau la o amendă, a cărei conversie ar duce la o pedeapsă privativă de libertate care nu ar fi semnificativ mai scurtă decât detenția provizorie sau detenția din motive de securitate; b. este condamnat la o pedeapsă privată de libertate însoțită de suspendare, a cărei durată depășește cea a detenției provizorii sau a detenției din motive de securitate pe care a suferit-o.

În hotărârea sa privind prezenta cauză, Tribunalul Federal se referea la Hotărârea sa 6B_573/2015 din 17 iulie 2015, publicată la Culegerea hotărârilor principale ale Tribunalului Federal (ATF 141 IV 349). 2.1 În conformitate cu jurisprudența, atunci când o neregularitate a unei încălcări a unei garanții convenționale sau constituționale a afectat procedura privind detenția provizorie, aceasta poate fi remediată printr-o decizie de constatare (ATF 140 I 246 consid. 2.5.1 p. 250; ATF 138 IV 81 consid. 2.4 p. 85). O astfel de decizie se aplică în special în cazul în care condițiile de detenție provizorie ilicită sunt invocate în fața judecătorului de detenție; într-un astfel de stadiu al procedurii, numai o constatare poate interveni, în principiu, și acesta nu va duce la eliberarea acuzatului (ATF 139 IV 41 consid. 3.4 p. 45). Aceasta aparține apoi autorității de judecată din statul membru în cauză să examineze posibilele consecințe ale încălcării constatate, de exemplu prin intermediul unei despăgubiri bazate pe art. 431 CPP sau, dacă este cazul, printr-o reducere a pedepsei (ATF 140 I 246 consid. 2.5.1 p. 250; ATF 140 I 125 consid. 2.1 p. 128; ATF 139 IV 41 consid. 3.4 p. 45). Aceleași principii se aplică mutatis mutandis în ceea ce privește tratamentul instituțional în mediul închis (hotărârea 6B_507/2013 din 14 ianuarie 2014 consid.). Invocând art. 5 alineatul (5) din convenție, reclamantul susține că această dispoziție creează un drept direct și opozabil unei despăgubiri financiare în fața instanței naționale și condamnă autoritățile elvețiene că nu i-a acordat o astfel de despăgubire pentru deținerea ilegală. El susține că aceste autorități nu puteau să se asigure că nu au ajuns la concluzii pe care le-a formulat și să aleagă un alt mod de reparare. În plus, susține că dreptul elvețian prevede un drept la despăgubiri financiare. Reclamantul aduce atingere autorităților elvețiene că și-a redus pedeapsa în loc să-i acorde o despăgubire pecuniară pentru deținerea sa care nu este conformă cu art. 5 alineatul (1) din convenție. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri.

Curtea reamintește că alineatul (5) din art. 5 din Convenție este respectat dacă se poate solicita despăgubirea șefului unei privări de libertate în condiții contrare alin. (1), (2), (3) sau (4). Dreptul la despăgubiri prevăzut la alineatul (5) presupune, prin urmare, că o încălcare a alineatului (1) din prezentul alineat a fost stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile convenției. În acest sens, exercitarea efectivă a dreptului la despăgubiri garantat prin această dispoziție trebuie să fie asigurată într-un grad suficient de certitudine ( Stanev c. Bulgaria [GC], În plus, pentru ca Curtea să încheie cu încălcarea articolului 5 alineatul (5) din Convenție, trebuie să se stabilească că constatarea încălcării unuia dintre celelalte paragrafe ale articolului 5 nu putea, înainte de hotărârea în cauză a Curții, și nici, după această hotărâre, nu poate da naștere unei cereri din partea instanțelor naționale (idem, § 184). Pe de altă parte, Curtea amintește că este de competența autorităților naționale să soluționeze în primul rând o presupusă încălcare a Convenției. În această privință, Curtea reafirmă faptul că întrebarea dacă un solicitant poate pretinde că este victimă a pretinsei încălcări are loc în toate etapele procedurii în ceea ce privește Convenția (Kurić și alții c. Slovenia [GC], n 26828/06, § 259, CEDO 2012 (extracturi) și reamintește, de asemenea, că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, să îi retragă calitatea de victimă decât în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și apoi au reparat în mod corespunzător și suficient încălcarea Convenției (Scordino c. Italia [GC], n 36813/97, § 179-180 și 193, CEDO 2006-V și Murray c. Țările de Jos [GC], n 105111/10, § 83, 26 aprilie 2016

În speță, Curtea arată că, printr-o ordonanță din 11 decembrie 2013, Tribunalul măsurilor de constrângere din cantonul Vaud a recunoscut că condițiile în care au fost efectuate cele 16 zile ale detenției provizorii a reclamantului nu erau conforme cu dispozițiile legale (punctul 4 de mai sus). Această constatare a fost confirmată de Tribunalul Federal în hotărârea sa din 2 mai 2016, care a analizat în mod explicit problema din perspectiva articolului 5 din convenție [punctul 9 de mai sus

Curtea constată, de asemenea, că Tribunalul Corecțional din Lausanne a redus cu opt zile pedeapsa cu închisoarea aplicată reclamantului ca despăgubire pentru prejudiciul moral rezultat din plasarea sa în detenție provizorie într-o celulă rezervată detenției, dincolo de termenul legal (punctul 5 de mai sus)

Curtea amintește apoi că, în timp ce dreptul la despăgubiri garantat prin art. 5 alineatul (5) este în principal de natură pecuniară, acest lucru nu se aplică în cazul în care acesta poate avea un conținut mai larg (Bozano c. Franța, nr 9990/82, Decizia Comisiei din 15 mai 1984, Decizii și rapoarte 39, pp. 119, 131). , Art. 5 alin. (5) nu garantează dreptul la o sumă determinată cu titlu de reparație (K.W. c. Elveția, nr. 26382/95, Decizia Comisiei din 3 decembrie 1997 și Jeronovičs c. Letonia (dec.), nr. 547/02, § 76, 10 februarie 2009). Prin analogie, Curtea amintește că a judecat deja în cauze privind nerespectarea termenului rezonabil impus de art. 6 alineatul (1) din Convenție, pe care autoritățile naționale îl pot acorda despăgubiri prin reducerea pedepsei aplicate reclamantului în mod expres și măsurabil (Chraidi c. Germania, nr 65655/01, § 24, CEDO 2006 XII 20). În plus, Comisia a considerat că o astfel de reducere a pedepsei poate constitui, de asemenea, o despăgubire adecvată pentru o încălcare a articolului 5 alineatul (3) în cazul în care autoritățile naționale nu au examinat, într-un termen rezonabil, cauza unui solicitant aflat în detenție provizorie ( Ščensnovičius c. Lituania, nr. 62663/13, § 92, 10 iulie 2018 și Chraidi , citată anterior, punctul 24) sau pentru condiții de detenție contrare articolului 3, cu condiția ca, pe de o parte, aceasta să fie acordată în mod explicit pentru a remedia încălcarea articolului 3 și ca, pe de altă parte, impactul său asupra cuantumului pedepsei persoanei interesate să fie măsurabil (Stella și alții c. Italia (dec.), n 49169/09 și al., §§ 59-60, 16 septembrie 2014). În speță, presupunând că art. 5 alineatul (5) se aplică, Curtea arată că reclamantului i se acordă o reducere a pedepsei cu 8 zile în despăgubire pentru cele 16 zile de detenție provizorie în spații neadecvate. Prin urmare, nu era vorba de necesitatea detenției provizorii sau de durata acesteia, fapt pe care reclamantul nu l-a plâns niciodată, ci doar de natura spațiilor în care se afla. Această constatare face raționamentul prin analogie cu cauza Stella și cu alte cauze, mai relevant. Pe de altă parte, este pentru aceeași infracțiune pe care reclamantul a fost, în primul rând, pus în detenție provizorie și, în al doilea rând, condamnat la o pedeapsă cu închisoarea. Și anume, luând în considerare doar o parte a detenției provizorii, Tribunalul Corecțional din Lausanne a redus pedeapsa reclamantului. În plus, reclamantul nu se plânge de insuficiența despăgubirii, ci numai de natura sa nepecuniară.

În opinia Curții, hotărârea Tribunalului corecțional din Lausanne și caracterul proporțional al reducerii pedepsei sunt stabilite în mod clar (a contrario Włoch c. Polonia (n, n 333775/08, § 32, 10 mai 2011).

Curtea constată, în sfârșit, că Tribunalul Federal, într-o hotărâre motivată și fără a dezvălui nicio urmă de interpretare arbitrară sau nerațională, a considerat că acordarea unei despăgubiri sub forma unei reduceri a pedepsei mai degrabă decât a unei prestații financiare era pe deplin conformă cu dreptul elvețian. În această privință, Comisia reamintește că aceasta nu are ca sarcină să înlocuiască instanțele interne. C. este în primul rând autoritățile naționale, în special curțile și instanțele, că este de competența de a interpreta legislația internă. Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția privind efectele unei asemenea interpretări (Waite și Kennedy c. Germania [GC], n 26083/94, § 54, CEDO 1999 I).

Prin urmare, având în vedere că, prin hotărârile definitive menționate anterior, autoritățile naționale au recunoscut încălcarea în cauză și apoi au fost reparate într-un mod comparabil cu satisfacția echitabilă menționată la art. 41 din Convenție (Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, § 72, CEDO 2006-V), Curtea consideră că reclamantul nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a articolului 5 alineatul (5) din Convenție.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că cererea este incompatibilă rațională personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 7 noiembrie 2019 Stephen Phillips Paul Lumper Premier

Le requérant, M. Mathieu Porchet, est un ressortissant suisse né en 1993 et résidant dans le canton de Vaud. Il a été représenté devant la Cour par M e F. Mingard, avocat exerçant à Lausanne. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant fut appréhendé le 1 er septembre 2013 et placé en détention dans une cellule de l’Hôtel de police de Lausanne jusqu’au 18 septembre 2013, date de son transfert à la Prison de la Croisée. Sa détention se prolongea jusqu’au 29 novembre 2013.

Par une ordonnance du 11 décembre 2013, le Tribunal des mesures de contrainte du canton de Vaud constata que les conditions dans lesquelles s’étaient déroulés les 16 jours de la détention provisoire du requérant n’étaient pas conformes aux dispositions légales. Il relevait que, malgré l’ordre de transfert dans un établissement de détention provisoire approprié, donné par le Ministère public, le prévenu avait été placé dans une cellule réservée à la garde à vue pendant 18 jours au lieu des 48 heures autorisées par la loi. Il précisait également qu’il ne lui appartenait pas de décider du montant de l’indemnité à allouer, son rôle se limitant à constater les manquements.

Par un jugement du 12 février 2015, le Tribunal correctionnel de l’arrondissement de Lausanne reconnut le requérant coupable notamment de mise en danger de la vie d’autrui, de conduite d’un véhicule sans permis de conduire et de violation grave qualifiée des règles de la circulation routière. Il le condamna à une peine privative de liberté de 35 mois, sous déduction de 90 jours de détention avant jugement, avec sursis partiel, la peine à exécuter étant de 11 mois, le solde de 24 mois étant assorti d’un sursis de cinq ans, ainsi qu’à une amende de 1 000 francs suisses (« CHF ») (soit environ 846 euros [« EUR »]). Le tribunal ordonna également la déduction de huit jours de détention de la peine fixée à titre de réparation du tort moral pour détention dans des conditions illicites.

Le requérant fit appel de ce jugement, soutenant notamment que la réduction de peine ne constituait pas une réparation adéquate du tort moral qu’il avait subi et réclamant une indemnisation pécuniaire.

Par un arrêt du 11 juin 2015, la Cour d’appel pénale du Tribunal cantonal vaudois rejeta l’appel du requérant et confirma le jugement précité. Se référant à la jurisprudence de la Cour sur l’article 3 de la Convention, en particulier à l’arrêt Ananyev et autres c. Russie (n os 42525/07 et 60800/08, § 225, 10 janvier 2012), elle considéra qu’une indemnisation sous forme d’une réduction de peine était adéquate.

Agissant par la voie du recours en matière pénale au Tribunal fédéral, et invoquant l’article 5 §§ 1 et 5 de la Convention , le requérant demanda l’annulation de la déduction de huit jours de détention de la peine prononcée et le versement par l’État de Vaud d’une indemnité de 1 600 CHF (soit environ 1 354 EUR).

Par un arrêt du 2 mai 2016, publié au recueil des arrêts principaux du Tribunal fédéral (« ATF » 142 IV 245), la cour de droit pénal du Tribunal fédéral rejeta le recours du requérant. Les extraits pertinents en l’espèce de cet arrêt se lisaient comme suit : « 4. Invoquant les art. 58 CPC, 431 al. 1 CPP et 5 CEDH, le recourant reproche aux autorités précédentes d’avoir réparé la détention illicite qu’il avait subie en procédant à une réduction de peine, alors qu’il avait conclu à une indemnisation financière. A son avis, les juges ne pouvaient pas s’écarter de ses conclusions. 4.1. Aux termes de l’art. 431 al. 1 CPP, si le prévenu a, de manière illicite, fait l’objet de mesures de contrainte, l’autorité pénale lui alloue une juste indemnité et réparation du tort moral. Selon la jurisprudence, lorsqu’une irrégularité constitutive d’une violation d’une garantie conventionnelle ou constitutionnelle a entaché la procédure relative à la détention provisoire, celle-ci peut être réparée par une décision de constatation (ATF 140 I 246 consid. 2.5.1 p. 250). Une telle décision vaut notamment lorsque les conditions de détention provisoire illicites sont invoquées devant le juge de la détention. A un tel stade de la procédure, seul un constat peut donc en principe intervenir et celui-ci n’a pas pour conséquence la remise en liberté du prévenu (ATF 139 IV 41 consid. 3.4 p. 45). Il appartient ensuite à l’autorité de jugement d’examiner les possibles conséquences des violations constatées, par exemple par le biais d’une indemnisation fondée sur l’art. 431 CPP ou, cas échéant, par une réduction de la peine (ATF 141 IV 349 consid. 2.1 p. 352 et les arrêts cités; ATF 140 I 125 consid. 2.1 p. 128). S’agissant du mode et de l’étendue de l’indemnisation fondée sur les art. 429 ss CPP, il n’est pas exclu de s’inspirer des règles générales des art. 41 ss CO (cf. ATF 140 I 246 consid. 2.6 p. 251). Ces dispositions accordent au juge un large pouvoir d’appréciation, que le Tribunal fédéral ne revoit qu’avec retenue (cf. ATF 137 III 303 consid. 2.2.2 p. 309 s.; arrêt 6B_111/2012 du 15 mai 2012 consid. 4.2; arrêt 6B_437/2014 du 29 décembre 2014 consid. 3). En vertu de l’art. 43 CO, une réparation en nature n’est pas exclue (HEIERLI/ SCHNYDER, in Basler Kommentar OR, 2011, n o 4 ad art. 43 CO). Une réparation en nature est déjà pratiquée par la jurisprudence en cas de violation du principe de la célérité. Le Tribunal fédéral considère alors, comme les retards de procédure ne peuvent être guéris, qu’il y a lieu de tenir compte de la violation du principe de la célérité sur le plan de la peine en réduisant celle-ci (ATF 133 IV 158 consid. 8 p. 170). 4.2. L’art. 5 par. 5 CEDH prévoit que toute personne victime d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation. Cette disposition n’octroie pas au recourant de garanties plus étendues que celles découlant de l’art. 431 CPP et ne lui accorde en particulier pas le droit de choisir le mode de dédommagement. La cour cantonale n’a par conséquent pas commis un déni de justice en n’examinant pas la question de l’indemnisation sous cet angle. Par ailleurs, contrairement à ce que soutient le recourant, l’art. 58 CPC ne s’applique pas aux affaires pénales (cf. art. 1 CPC); il ne peut dès lors rien tirer de cette disposition. 4.3. En l’espèce, la cour cantonale a relevé que le recourant devait purger la part ferme de sa peine. La réduction de la peine était donc à même de l’indemniser et c’était en vain qu’il demandait une réparation financière, alors que la restitution de sa liberté constituait le meilleur moyen de réparer le tort en l’espèce. Les conditions de détention ayant été illicites pendant 16 jours, la réduction de 8 jours sur la peine prononcée correspondait à la jurisprudence cantonale et devait être confirmée. Le recourant n’allègue pas que la réduction de peine accordée en réparation de la détention illicite serait insuffisante, ce qui n’apparaît pas être le cas. Il se plaint en revanche que les juges cantonaux n’ont pas donné suite à ses conclusions, qui tendaient à l’allocation d’une indemnité de 1’600 francs. Or, contrairement à ce qu’affirme le recourant, le choix du type d’indemnisation ne lui appartient pas, le mode et l’étendue de la réparation étant laissés à l’appréciation du juge. En l’occurrence, les juges cantonaux n’ont pas excédé leur pouvoir d’appréciation en considérant que la restitution de la liberté constituait le meilleur moyen de réparer le tort subi par le recourant et en décidant ainsi de diminuer la durée de la peine, ce qui correspond à une indemnisation en nature. Ce faisant, ils se sont visiblement inspirés de la solution adoptée par le législateur à l’art. 431 al. 2 CPP en cas de durée excessive de la détention provisoire, qui prévoit en premier lieu l’imputation de la détention sur les sanctions prononcées. Le mode de réparation choisi par la cour cantonale échappe par conséquent à la critique. (...) » B. Le droit interne pertinent

L’article 431 du Code de procédure pénale suisse du 5 octobre 2007 (« CPP », RS 312.0) prévoit ce qui suit : Article 431 : Mesures de contrainte illicites « Si le prévenu a, de manière illicite, fait l’objet de mesures de contrainte, l’autorité pénale lui alloue une juste indemnité et réparation du tort moral. En cas de détention provisoire et de détention pour des motifs de sûreté, le prévenu a droit à une indemnité ou à une réparation du tort moral lorsque la détention a excédé la durée autorisée et que la privation de liberté excessive ne peut être imputée sur les sanctions prononcées à raison d’autres infractions. Le prévenu n’a pas droit aux prestations mentionnées à l’al. 2 s’il: a. est condamné à une peine pécuniaire, à un travail d’intérêt général ou à une amende, dont la conversion donnerait lieu à une peine privative de liberté qui ne serait pas notablement plus courte que la détention provisoire ou la détention pour des motifs de sûreté; b. est condamné à une peine privative de liberté assortie du sursis, dont la durée dépasse celle de la détention provisoire ou de la détention pour des motifs de sûreté qu’il a subie. »

Dans son arrêt concernant la présente affaire, le Tribunal fédéral se référait à son arrêt 6B_573/2015 du 17 juillet 2015, publié au recueil des arrêts principaux du Tribunal fédéral (ATF 141 IV 349). Le passage pertinent se lit comme suit : « 2.1 Selon la jurisprudence, lorsqu’une irrégularité constitutive d’une violation d’une garantie conventionnelle ou constitutionnelle a entaché la procédure relative à la détention provisoire, celle-ci peut être réparée par une décision de constatation (ATF 140 I 246 consid. 2.5.1 p. 250; ATF 138 IV 81 consid. 2.4 p. 85). Une telle décision vaut notamment lorsque les conditions de détention provisoire illicites sont invoquées devant le juge de la détention. A un tel stade de la procédure, seul un constat peut donc en principe intervenir et celui-ci n’a pas pour conséquence la remise en liberté du prévenu (ATF 139 IV 41 consid. 3.4 p. 45). Il appartient ensuite à l’autorité de jugement d’examiner les possibles conséquences des violations constatées, par exemple par le biais d’une indemnisation fondée sur l’art. 431 CPP ou, cas échéant, par une réduction de la peine (ATF 140 I 246 consid. 2.5.1 p. 250; ATF 140 I 125 consid. 2.1 p. 128; ATF 139 IV 41 consid. 3.4 p. 45). Les mêmes principes s’appliquent, mutatis mutandis, en matière de traitement institutionnel en milieu fermé (arrêt 6B_507/2013 du 14 janvier 2014 consid. 4.2). Sous réserve de ce qui sera exposé ci-dessous à propos des effets de l’entrée en force du jugement pénal, il n’y a aucune raison de s’en écarter s’agissant de conditions de détention illicites au stade de l’exécution de la peine. » GRIEF

Invoquant l’article 5 § 5 de la Convention, le requérant allègue que cette disposition crée un droit direct et opposable à une indemnisation financière devant le juge national et reproche aux autorités suisses de ne pas lui avoir octroyé une telle réparation pour sa détention illicite. Il fait valoir que ces autorités ne pouvaient pas s’écarter des conclusions qu’il avait formulées et choisir un autre mode de réparation. Il allègue, de plus, que le droit suisse prévoit un droit à une indemnisation financière. EN DROIT

Le requérant fait grief aux autorités suisses d’avoir réduit la durée de sa peine plutôt que de lui octroyer une réparation pécuniaire pour sa détention non conforme à l’article 5 § 1 de la Convention. Il invoque l’article 5 § 5 de la Convention, qui se lit comme suit : « 5. Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation. »

La Cour rappelle que le paragraphe 5 de l’article 5 de la Convention se trouve respecté dès lors que l’on peut demander réparation du chef d’une privation de liberté opérée dans des conditions contraires aux paragraphes 1, 2, 3 ou 4. Le droit à réparation énoncé au paragraphe 5 suppose donc qu’une violation de l’un de ces autres paragraphes ait été établie par une autorité nationale ou par les institutions de la Convention. À cet égard, la jouissance effective du droit à réparation garanti par cette disposition doit se trouver assurée à un degré suffisant de certitude ( Stanev c. Bulgarie [GC], n o 36760/06, § 182, CEDH 2012). En outre, pour que la Cour conclue à la violation de l’article 5 § 5 de la Convention, il doit être établi que le constat de violation d’un des autres paragraphes de l’article 5 ne pouvait, avant l’arrêt concerné de la Cour, ni ne peut, après cet arrêt, donner lieu à une demande d’indemnité devant les juridictions nationales ( idem , § 184).

Par ailleurs, la Cour rappelle que c’est aux autorités nationales qu’il appartient en premier lieu de redresser une violation alléguée de la Convention. À cet égard, elle réaffirme que la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention ( Kurić et autres c. Slovénie [GC], n o 26828/06, § 259, CEDH 2012 (extraits)). Elle rappelle, en outre, qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de victime que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé de manière appropriée et suffisante la violation de la Convention ( Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, §§ 179-180 et 193, CEDH 2006-V et Murray c. Pays-Bas [GC], n o 10511/10, § 83, 26 avril 2016).

En l’espèce, la Cour relève que, par une ordonnance du 11 décembre 2013, le Tribunal des mesures de contrainte du canton de Vaud a reconnu que les conditions dans lesquelles s’étaient déroulés les 16 jours de la détention provisoire du requérant n’étaient pas conformes aux dispositions légales (paragraphe 4 ci-dessus). Ce constat a été confirmé par le Tribunal fédéral dans son arrêt du 2 mai 2016, qui a analysé explicitement la question sous l’angle de l’article 5 de la Convention (paragraphe 9 ci-dessus).

La Cour constate également que le Tribunal correctionnel de l’arrondissement de Lausanne a réduit de huit jours la peine de prison infligée au requérant, à titre de réparation pour le préjudice moral résultant de son placement en détention provisoire dans une cellule réservée à la garde à vue, au-delà du délai légal (paragraphe 5 ci-dessus) .

La Cour rappelle ensuite que, si le droit à réparation garanti par l’article 5 § 5 est principalement de nature pécuniaire, cela n’exclut pas qu’il puisse avoir un contenu plus large ( Bozano c. France , n o 9990/82, décision de la Commission du 15 mai 1984, Décisions et rapports 39, pp. 119, 131). Quant au quantum , l’article 5 § 5 ne garantit pas le droit à un montant déterminé à titre de réparation ( K.W. c. Suisse , no 26382/95, décision de la Commission du 3 décembre 1997 et Jeronovičs c. Lettonie (déc.), n o 547/02, § 76, 10 février 2009).

Par analogie, la Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires portant sur le non-respect du délai raisonnable exigé par l’article 6 § 1 de la Convention, que les autorités nationales peuvent accorder réparation en réduisant la peine infligée au requérant d’une manière expresse et mesurable ( Chraidi c. Allemagne , n o 65655/01, § 24, CEDH 2006 ‑ XII).

Elle a, en outre, estimé qu’une telle réduction de peine peut aussi constituer une réparation adéquate pour une violation de l’article 5 § 3 lorsque les autorités nationales n’ont pas examiné, dans un délai raisonnable, l’affaire d’un requérant placé en détention provisoire ( Ščensnovičius c. Lituanie , n o 62663/13, § 92, 10 juillet 2018 et Chraidi , précité, § 24) ou encore pour des conditions de détention contraires à l’article 3, à condition que, d’une part, elle soit explicitement octroyée pour réparer la violation de l’article 3 et que, d’autre part, son impact sur le quantum de la peine de la personne intéressée soit mesurable ( Stella et autres c. Italie (déc.), n os 49169/09 et al., §§ 59-60, 16 septembre 2014).

En l’espèce, en supposant que l’article 5 § 5 est applicable, la Cour relève que le requérant s’est vu octroyer une réduction de peine de 8 jours en réparation des 16 jours de détention provisoire dans des locaux non adaptés. L’illicéité constatée par les autorités nationales ne tenait donc pas à la nécessité de la détention provisoire ou à sa durée, ce dont le requérant ne s’est d’ailleurs jamais plaint, mais uniquement à la nature des locaux où elle s’était déroulée. Ce constat rend le raisonnement par analogie avec l’affaire Stella et autres , précitée, d’autant plus pertinent.

Par ailleurs, c’est pour la même infraction que le requérant avait été, d’abord, placé en détention provisoire et, ensuite, condamné à une peine de prison. Et c’est précisément en prenant en compte l’illicéité d’une partie de la détention provisoire, que le Tribunal correctionnel de l’arrondissement de Lausanne a réduit la peine du requérant. En outre, le requérant ne se plaint pas de l’insuffisance de la réparation mais uniquement de sa nature non pécuniaire.

Aux yeux de la Cour, l’intention réparatoire de la décision du Tribunal correctionnel de l’arrondissement de Lausanne et le caractère proportionnel de la réduction de peine sont clairement établis ( a contrario , Włoch c. Pologne (n o 2) , n o 33475/08, § 32, 10 mai 2011).

La Cour note enfin que le Tribunal fédéral, dans un arrêt motivé et ne révélant aucune trace d’interprétation arbitraire ou déraisonnable, a considéré que l’allocation d’une réparation sous la forme d’une réduction de peine plutôt que d’une prestation financière était parfaitement conforme au droit suisse. À cet égard, elle rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne. Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation ( Waite et Kennedy c. Allemagne [GC], n o 26083/94, § 54, CEDH 1999 ‑ I).

Partant, compte tenu de ce que, par des jugements définitifs précités, les autorités nationales ont reconnu la violation en cause et puis l’ont réparée d’une manière comparable à la satisfaction équitable dont parle l’article 41 de la Convention ( Cocchiarella c. Italie [GC], n o 64886/01, § 72, CEDH 2006-V), la Cour considère que le requérant ne peut plus se prétendre victime d’une violation de l’article 5 § 5 de la Convention.

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut que la requête est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 (a) et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 7 novembre 2019. Stephen Phillips Paul Lemmens Greffier Président