AKTAȘ c. TURQUIE

Comunicat la 30 iunie 2016 Secțiunea a doua Cerere nr. 9054/13 Eșe Fatma AKTAȘ împotriva Turciei introdusă la 26 decembrie 2012 Cererea se referă la circumstanțele și procedurile penale legate de un accident rutier care a costat viața fetei și ginerelui recurentei, victime ale unei coliziuni între motocicleta lor și o dubă la 4 septembrie 2011; deși recurenta invocă articolele 6 și 13 din convenție, obiecțiile sale intră sub incidența articolului 2. Recurenta, ale cărei acuzații solicită o examinare individuală din perspectiva articolului 2 din Convenție, este admisibilă și întemeiată să se declare victimă a unei încălcări a dreptului la protecția vieții fiicei sale și a ginerelui ei, care au găsit moartea în urma unui accident rutier, ale cărui circumstanțe rămân dubioase? În această privință, se poate estima că dovezile aflate în întreținere și cu descărcare de gestiune colectate în cursul anchetei preliminare au fost suficiente pentru a exclude orice îndoială cu privire la circumstanțele în care au avut loc decesele suferite în speță și la responsabilitățile aferente. În această privință, se poate considera că recurenta a fost implicată în mod suficient și eficient în procedura de investigare, astfel cum se prevede la art. 2, sub aspectul său procedural (a se vedea, de exemplu, Pleșca c. România, nr. 2158/08, § 39-51, 18 iunie 2013 și Rajkowska c. Polonia (dec.), n 37393/02, 27 noiembrie 2007), având în vedere în special faptul că nu s-ar fi dat nici un răspuns la cererile sale de colectare a probelor, astfel cum au fost formulate în cererea sa din 14 noiembrie 2011 la Parchetul din Ecuador, precum și la audierea sa din 12 decembrie 2011 în calitate de reclamant că nici una dintre înscrisurile din dosarul anchetei nu i-ar fi fost comunicată din oficiu; și că, în special, cele două rapoarte de expertiză depuse la dosar la 10 ianuarie și 13 februarie 2012 și care ar fi fost decisive pentru pe fond ordonanța de nejudiciare din 28 februarie 2012, nu i-ar fi fost comunicată, în pofida cererii sale explicite din 14 noiembrie 2011 în acest sens

Communiquée le 30 juin 2016

DEUXIÈME SECTION

Requête n

o

9054/13

Eșe Fatma AKTAȘ

contre la Turquie

introduite le 26 décembre 2012

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête porte sur les circonstances et la procédure pénale afférentes à un accident de route qui a coûté la vie à la fille et au gendre de la requérante, victimes d’une collision survenue le 4 septembre 2011 entre leur motocyclette et une camionnette. Bien que la requérante invoque les articles

6 et 13 de la Convention, ses griefs relèvent de l’article 2.

QUESTIONS AU GOUVERNEMENT

1.

La requérante, dont les allégations appellent un examen seul sous l’angle de l’article 2 de la Convention, est-elle recevable et fondée à se prétendre victime d’une violation du droit à la protection de la vie de sa fille et de son gendre, lesquels ont trouvé la mort à l’issue d’un accident de route, dont les circonstances demeureraient douteuses

?

2.

À cet égard, peut-on estimer que les preuves à charge et à décharge recueillies au cours de l’enquête préliminaire étaient suffisantes pour écarter tout doute concernant les circonstances ayant entouré les décès déplorés en l’espèce et les responsabilités y afférentes

?

3.

Sur ce point précis, peut-on considérer que la requérante a été suffisamment et efficacement associée à la procédure d’enquête, comme le veut l’article 2, sous son volet procédural (voir, par exemple,

Pleșca c.

Roumanie

, n

o

2158/08, §§ 39 à 51, 18 juin 2013, et

Rajkowska c.

Pologne

(déc.), n

o

37393/02, 27 novembre 2007), compte tenu, notamment, du fait

:

–

qu’aucune suite n’aurait été donnée à ses demandes de collecte de preuves, telles que formulées dans sa requête du 14 novembre 2011 au parquet d’Eskipazar ainsi que lors de son audition du 12 décembre 2011 en tant que plaignante

;

–

qu’aucune des pièces du dossier de l’enquête ne lui aurait été communiquée d’office ; et

–

qu’en particulier, les deux rapports d’expertises versés au dossier les 10

janvier et 13 février 2012 et qui auraient été décisifs pour fonder l’ordonnance de non-lieu du 28 février 2012, ne lui auraient pas été communiqués, malgré sa demande explicite du 14 novembre 2011 à cet effet

?