Decizia nr. 11819/05 Kadriye AKTAȘ (KURU) și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 11 octombrie 2016 în calitate de comitet compus din: Valeriu Grițco, președinte, Stéphanie Mourou-Vikström, Georges Ravarani, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 15 martie 2005, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște următoarele: FACTE: Dna Kadriye Aktaș Kuru, dna Abdulkadir Kuru, dna Dürdane Kuru, dna Kemal Kuru, dl Mehmet Ali Kuru, dl Muammer Kuru, dl Bekir Kuru, dl Cemalettin Kuru, dl Saadettin Kuru, dna Cumhuriyet Yıldırım, dna Lütfiye Yıldırım, dna Aysel Yıldırım, dna Münevver Yıldırım și dna Yüksel Yıldırım sunt 14 cetățeni turci. S-au născut în 1947, 1953, 1955, 1962, 1966, 1940, 1927, 1929, 1937, 1944, 1949, 1950 și 1946. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către dl N. Bașoğlu, avocat practicant la Ankara. Guvernul turc (“ Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. În 10 iulie 1954 s-a efectuat un sondaj cadastral la Yenimahalle, Ankara, în cazul în care o parcelă de teren (parcel nr. 1600) deținută parțial de solicitanți a fost localizată. La 7 aprilie 1983, reclamanții au introdus o acțiune împotriva Trezoreriei de Stat înainte de Curtea de Registrul Terestrelor Ankara ( Tapulama Mahkemesi ) se opune rezultatelor sondajei cadastrale. Între timp, Hotărârea Generală a Proprietății de Stat ( Arsa Ofisi Genel Müdürlüğü ) a hotărât să exproprieze terenul contestat. La 15 decembrie 1983, atunci când procedurile erau încă pendente în fața Curții de Registrul Terenului din Ankara, reclamanții au fost notificați oficial decizia de expropriare printr-un anunț furnizat de către publicul notar. A fost indicat în aviz că suma compensației de expropriare a fost fixată la 6.225.000 de lira turcă (LTR) [1] La 29 decembrie 1983, reclamanții au introdus o acțiune civilă în fața Tribunalului Civil din Ankara și au solicitat o compensație suplimentară pentru expropriare a TRL 26,975.000 (aproximativ 135,250 EUR). 22 martie 1984 Tribunalul Civil Ankara a hotărât să aștepte rezultatul procedurii în fața Tribunalului de Registrul Terenului Ankara. La 15 noiembrie 2000, Curtea de Registrul Terenului din Ankara a acceptat parțial cazul și a ordonat ca o parte din terenul contestat de 17.084 metri pătrați să fie înregistrată în registrul terenului în numele reclamanților. Hotărârea Curții de Registrul Terenului din Ankara a fost susținută de Curtea de Casație și a devenit finală la 28 august 2001. La 14 octombrie 2004, Tribunalul Civil Ankara a acordat reclamanților TRL 4.271.000 (aproximativ 3 EUR la momentul respectiv) o compensare suplimentară, plus dobânzi la rata legală. În decizia sa, Tribunalul Civil Ankara a declarat că reclamanții nu au formulat o cerere de modificare a sumei inițiale (îslah ). Reclamantul nu a apelat împotriva acestei decizii și a devenit finală la 12 ianuarie 2005. Legea și practica interne relevante O descriere a dreptului și practicii interne în ceea ce privește Comisia de compensare menționată mai jos (punctul 13) poate fi găsită în Turgut și alții c. Turcia (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013; Demiroğlu c. Turcia (dec.), nr. 56125/10, 4 iunie 2013; și Yıldız și Yanak v. Turcia (dec.), nr. 44013/07, 27 mai 2014. COMPLAINTE 10. Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că dreptul lor la proprietate a fost încălcat de Statul pârât din cauza sumei inadecvate ale compensației de expropriare. 11. Considerând aceeași dispoziție, reclamanții se plâng în continuare cu privire la nepagarea compensației inițiale și a compensației suplimentare de expropriare. HOTĂRÂREA A allégat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție cu privire la suma compensației de expropriare și nepagarea compensației suplimentare de expropriare 12. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că, datorită lungii procedurilor interne, suma compensației de expropriare determinate de instanțele interne a fost considerabil mai mică decât valoarea de piață a terenurilor lor și Hotărârea Generală a Proprietăților de Stat nu a eliberat plata compensației suplimentare pentru expropierea terenurilor lor. 13. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384, în Turcia s-a înființat o nouă comisie de compensare pentru a face față cererilor privind durata procedurilor și neexecuția hotărârilor. În plus, au remarcat că competența Comisiei de compensare a fost ulterior extinsă printr-un decret adoptat la 16 martie 2014 pentru examinarea plângerilor referitoare, printre altele, la presupusa pierdere a valorii compensației expropriate din cauza efectelor inflației și a lungii procedurii. În consecință, acestea au susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, deoarece nu au formulat nici o cerere Comisiei de Compensare. 14. Curtea observă că, după cum a subliniat guvernul, în Turcia a fost instituit un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (nu. 24240/07, 20 martie 2012). În continuare, în decizia sa în cazul Demiroğlu v. Turcia (dec.), nr. 56125/10, 4 iunie 2013) și Yıldız și Yanak v. Turcia (dec.), nr. 44013/07, 27 mai 2014), Curtea a declarat cererile inadmisibile din cauza faptului că reclamanții nu au reușit să ascundă căile de recurs interne, adică noul remediu. În acest sens, Curtea a considerat, în special, că acest nou remediu a fost a priori accesibil și capabil de a oferi o perspectiva rezonabilă de soluționare a plângerilor referitoare atât la eșecul autorităților în aplicarea deciziilor judiciare, cât și la deprecierea atribuițiilor în cazurile de expropriare. 15. Curtea constată că în decizia sa în cazul Ümmühan Kaplan (citat mai sus, § 77), el a subliniat că ar putea, totuși, să examineze, în conformitate cu procedura sa normală, aplicațiile de acest tip care au fost deja comunicate guvernului. 16. Cu toate acestea, ținând cont de obiecția preliminară a Guvernului în ceea ce privește neutilizarea noului remediu intern instituit prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazurile Demiroğlu și Yıldız și Yanak, citate mai sus. 17. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că aceste părți ale cererii ar trebui respinse în temeiul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizare a căilor de recurs interne. Reclamanții au susținut că dreptul lor la proprietate în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție a fost încălcat deoarece nu le-a fost plătită compensația inițială de expropriare. 19. Având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care problema se plânge este de competența sa, Curtea concluzionează că această plângere nu dezvăluie nici o încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. În consecință, Curtea îl respinge ca fiind manifestament nefondată, în temeiul articolului 35 §§ 3 litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 17 noiembrie 2016. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Președintele adjunct al grefierului [1] La 1 ianuarie 2005, lira turcă (TRY) a intrat în circulație, înlocuind fosta lira turcă (TRL).
Application no. 11819/05
Kadriye AKTAȘ (KURU) and Others
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 11
October 2016 as a Committee composed of:
Valeriu Grițco,
President,
Stéphanie Mourou-Vikström,
Georges Ravarani,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 15 March 2005,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicants, Ms Kadriye Aktaș Kuru, Mr Abdulkadir Kuru, Ms
Dürdane Kuru, Mr Kemal Kuru, Mr Mehmet Ali Kuru, Mr
Muammer
Kuru, Mr Bekir Kuru, Mr Cemalettin Kuru, Mr
Saadettin
Kuru, Ms Cumhuriyet Yıldırım, Ms Lütfiye Yıldırım, Ms
Aysel Yıldırım, Ms Münevver Yıldırım and Ms Yüksel Yıldırım are fourteen Turkish nationals. They were born in 1947, 1953, 1955, 1962, 1966, 1940, 1927, 1933, 1929, 1937, 1944, 1949, 1950 and 1946 respectively. They were represented before the Court by Mr N. Bașoğlu, a lawyer practising in Ankara. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
A.
The circumstances of the case
2.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
3.
On 10 July 1954 a cadastral survey was conducted in Yenimahalle, Ankara where
a plot of land (parcel no. 1600) partially owned by the applicants was located.
4.
On 7 April 1983 the applicants brought an action against the State Treasury before the Ankara Land Registry Court (
Tapulama Mahkemesi
) objecting to the results of the cadastral survey.
5.
In the meantime, the General Directorate of the State Property (
Arsa Ofisi Genel Müdürlüğü
) decided to expropriate the disputed plot of land. On 15 December 1983, when the proceedings were still pending before the Ankara Land Registry Court, the applicants were officially notified of the expropriation decision by a notice served through the notary public. It was indicated in the notice that the amount of expropriation compensation was fixed at 6,225,000 Turkish liras (TRL)
[1]
, the equivalent of approximately 31,200 euros (EUR) at the time.
6.
On 29 December 1983 the applicants brought a civil action before the Ankara Civil Court of First Instance and claimed TRL 26,975,000 (approximately EUR 135,250) in additional expropriation compensation. On
22 March 1984 the Ankara Civil Court of First Instance decided to wait for the outcome of the proceedings before the Ankara Land Registry Court.
7.
On 15 November 2000 the Ankara Land Registry Court partially accepted the case and ordered that a part of the disputed land measuring 17,084 square metres be registered in the land registry in the name of the applicants. The Ankara Land Registry Court’s judgment was upheld by the Court of Cassation and became final on 28 August 2001.
8.
On 14 October 2004 the Ankara Civil Court of First Instance awarded the applicants TRL 4,271,000 (approximately EUR 3 at the time) as additional compensation, plus interest at the statutory rate. In its decision, the Ankara Civil Court of First Instance stated that the applicants had not made an application to have the initial amount amended (
ıslah
). The applicant did not appeal against this decision and it became final on 12
January 2005.
B.
Relevant domestic law and practice
9.
A description of the domestic law and practice with respect to the Compensation Commission mentioned below (paragraph 13) may be found in
Turgut and Others v. Turkey
(dec.), no. 4860/09, 26 March 2013;
Demiroğlu v. Turkey
(dec.), no. 56125/10, 4 June 2013; and
Yıldız and Yanak v. Turkey
(dec.), no. 44013/07, 27 May 2014.
10.
The applicants complained under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that their right to property had been violated by the respondent state on account of the inadequate amount of the expropriation compensation.
11.
Relying on the same provision the applicants further complained about the non-payment of both the initial and the additional expropriation compensation.
A.
Alleged violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention concerning the amount of the expropriation compensation and the non-payment of the additional expropriation compensation
12.
The applicants complained under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that due to the length of domestic proceedings the amount of the expropriation compensation determined by the domestic courts had been considerably less than the market value of their land
and the General Directorate of the State Property had failed to discharge the payment of the additional compensation for expropriation of their land.
13.
The Government noted that pursuant to Law no. 6384 a new Compensation Commission had been established in Turkey to deal with applications concerning the length of proceedings and the non-execution of judgments. They further noted that the competence of the Compensation Commission was subsequently enlarged by a decree adopted on 16 March 2014 to examine complaints relating to, among other things, the alleged loss of value of the amount of the expropriation compensation due to the effects of inflation and the length of the proceedings. Accordingly, they maintained that the applicants had not exhausted domestic remedies, as they had not made any application to the Compensation Commission.
14.
The Court observes that, as pointed out by the Government, a new domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of
Ümmühan Kaplan v. Turkey
(no.
24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decisions in the cases of
Demiroğlu v. Turkey
((dec.), no. 56125/10, 4 June 2013) and
Yıldız and Yanak v. Turkey
((dec.), no. 44013/07, 27 May 2014), the Court declared the applications inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, that is to say the new remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was a priori accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning both the failure of the authorities to enforce judicial decisions and the depreciation of awards in expropriation cases.
15.
The Court notes that in its decision in the case of
Ümmühan Kaplan
(cited above, § 77), it stressed that it could nevertheless examine, under its normal procedure, applications of that type which had already been communicated to the Government.
16.
However, taking into account the Government’s preliminary objection with regard to the applicants’ failure to make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384, the Court reiterates its conclusion in the cases of
Demiroğlu
and
Yıldız and Yanak
, cited above.
17.
In view of the above, the Court concludes that these parts of the application should be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non
‑
exhaustion of domestic remedies.
B.
Alleged violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention concerning the non-payment of the initial expropriation compensation
18.
The applicants alleged that their right to property under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention had been violated as the initial expropriation compensation had not been paid to them.
19.
In the light of all the material in its possession and in so far as the matter complained of is within its competence, the Court concludes that this complaint does not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. Accordingly, the Court rejects it as manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
inadmissible the application.
Done in English and notified in writing on 17 November 2016.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Deputy Registrar
President
[1]
.
On 1 January 2005 the Turkish lira (TRY) entered into circulation, replacing the former Turkish lira (TRL). TRY 1 = TRL 1,000,000