LENZI c. ITALIE

Postat pe 6 ianuarie 2025 Prima secțiune Cerere nr 11317/23 Riccardo LENZI împotriva Italiei introdus la 3 martie 2023, comunicat la 16 decembrie 2024 CETAL. Cererea se referă la respectarea de către Curtea de Casație a principiului contradictoriu și a dreptului de acces la o instanță. Reclamantul a candidat la alegerile parlamentare din 2001. 2002, Colegiul Regional de Garantare Electrală (Colegio Regionale di Garanzia Electrală) pe lângă Curtea de Apel de la Roma ( În 2003, reclamantul a intentat o procedură de opoziție împotriva ordinului de somație în fața Tribunalului din Roma, care a urmat cererilor sale. În temeiul articolului 23 din Legea nr. 689 din 1981, Colegiul Regional a formulat un recurs la Curtea de Casație, care, în 2007, s-a pronunțat și s-a pronunțat în instanță.

În 2011, acesta din urmă a respins cererea reclamantului. În februarie 2012, reclamantul a atacat hotărârea în fața Curții din Roma în temeiul reformei introduse prin Decretul legislativ nr. 40 din 2006, intrat în vigoare la 2 martie 2006. 23 din Legea nr. 689 din 1981, care a făcut apelabilă în fața tribunalului la recurs hotărârile instanței pronunțate într-o procedură de opoziție, cu condiția ca aceasta să fi fost publicată după intrarea sa în vigoare. În decembrie 2017, instana de apel a primit parțial recursul și l-a respins pentru restul. În mai 2018, reclamantul a formulat un recurs în casație.

Prin hotărârea sa nr. 32430 din 2022, Curtea de Casație a primit din oficiu recursul: pe baza hotărârii Camerelor reunite nr. 11844 din 9 iunie 2016 și a hotărârii sale 773 din 13 ianuarie 2017, Curtea de Casație concluzionează că hotărârea pronunțată de instanță după trimitere trebuia să fie calificată drept "rinvio prosecutorio" În acest sens, nu constituia o nouă procedură, ci o etapă a procedurii originare și, prin urmare, nu era demisionabilă, care putea face doar obiectul unui recurs în casație. La Tribunal de apel a fost ruptă fără trimitere și hotărârea Tribunalului de la Roma care se pronunța asupra trimiterii din 2011acquit autoritate de lucru judecat. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul susține că, prin Hotărârea nr. 32430 din 2022, Curtea de Casație a încălcat principiul contradictoriei și dreptul său de a avea acces la o instanță.

În special, s-a respectat principiul contradictoriei, dat fiind că reclamantul a fost luat în defavoare de faptul că Curtea de Casație și-a întemeiat hotărârea nr. 3230 din 2022 pe un motiv declarat din oficiu (Ben Amamou c. Italia, nr. 49058/20, §§ 49-55, 29 iunie 2023, și cauzele citate în aceasta Clinica des Acacias și alții c. Franța, nr. 65399/01 și 3 altele, §§ 38 și 43, 13 octombrie 2005)?L a încălcat hotărârea Curții de Casație dreptul la o instanță garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție, în special având în vedere jurisprudența Curții de Casație în momentul în care reclamantul a introdus o acțiune (a se vedea în special Curtea de Casație 7781 din 5 aprilie 2011, 20984 din 13 septembrie 2013 și 20718 din 1 octombrie 2014 ; a se vedea, de asemenea, Curtea de Casație, Camere reunite nr. 27172, 20 decembrie 2006, și Curtea de Casație nr. 3688 din 15 februarie 2011 și 17321 din 17 august 2011), interpretarea Curții de Casație a tipului de recurs care trebuie exercitat era suficient de clară și previzibilă în speță (Zubac c. Croația [GC], n 40160/12, § 76-82 și 87-88, 5 aprilie 2018, Gil Sanjuan c. Spania, n 48297/15, §§ 35-39, 26 mai 2020 și Petko Petkov c. Bulgaria, n 2834/06, §§ 26-34, 19 februarie 2013)?

Publié le 6 janvier 2025

PREMIÈRE SECTION

Requête n o 11317/23 Riccardo LENZI contre l’Italie introduite le 3 mars 2023 communiquée le 16 décembre 2024

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne le respect, de la part de la Cour de cassation, du principe du contradictoire et du droit d’accès à un tribunal. Le requérant se porta candidat aux élections législatives de 2001. En 2002, le Collège Régional de Garantie Électorale ( Collegio Regionale di Garanzia Elettorale ) auprès de la Cour d’appel de Rome (« le Collège Régional ») émit une ordonnance-injonction notifiant une sanction à l’encontre du requérant, faute d’avoir déclaré à temps les dépenses et les financements relatifs à sa campagne électorale. En 2003, le requérant intenta une procédure d’opposition contre ladite ordonnance-injonction devant le tribunal de Rome, qui fit suite à ses prétentions. En vertu de l’article 23 de la loi n o 689 de 1981, le Collège Régional forma un pourvoi devant la Cour de cassation, qui, en 2007, cassa et renvoya l’affaire au tribunal.

En 2011, ce dernier rejeta la demande du requérant. En février 2012, le requérant attaqua le jugement devant la Cour d’appel de Rome en vertu de la reforme introduite par le décret législatif n o 40 de 2006, entré en vigueur le 2 mars 2006. Celle-ci, venant modifier l’article 23 de la loi n o 689 de 1981, rendit appelable devant la cour d’appel les décisions du tribunal rendues dans une procédure d’opposition à condition d’avoir été publiées après son entrée en vigueur. En décembre 2017, la cour d’appel accueillit en partie l’appel et le rejeta pour le reste. En mai 2018, le requérant forma un pourvoi en cassation.

Par son arrêt n o 32430 de 2022, la Cour de cassation releva d’office l’irrecevabilité du pourvoi : se fondant sur l’arrêt des Chambres réunies n o 11844 du 9 juin 2016 et son arrêt n o 773 du 13 janvier 2017, la Cour de cassation conclut que le jugement rendu par le tribunal après renvoi devait être qualifié de rinvio prosecutorio – en ce qu’il ne constituait pas une nouvelle procédure mais une phase de la procédure originaire – et n’était donc pas appelable, pouvant uniquement faire l’objet d’un pourvoi en cassation. L’arrêt d’appel fût cassé sans renvoi et le jugement du tribunal de Rome statuant sur le renvoi de 2011 acquit autorité de chose jugée. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue que par son arrêt n o 32430 de 2022, la Cour de cassation a méconnu le principe du contradictoire ainsi que son droit d’accès à un tribunal.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. La contestation sur les droits et obligations de caractère civil du requérant a-t-elle été entendue équitablement, comme l’exige l’article 6§ 1 de la Convention ? En particulier, le principe du contradictoire a-t-il été respecté étant donné que le requérant a prétendument été « pris au dépourvu » par le fait que la Cour de cassation a fondé son arrêt n o 32430 de 2022 sur un motif relevé d’office ( Ben Amamou c. Italie , n o 49058/20, §§ 49-55, 29 juin 2023, et les affaires qui y sont citées ; Clinique des Acacias et autres c. France , n os 65399/01 et 3 autres, §§ 38 et 43, 13 octobre 2005) ? 2. L’arrêt de la Cour de cassation a-t-il porté atteinte au droit à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention ? En particulier, compte tenu de la jurisprudence de la Cour de cassation au moment où le requérant a interjeté appel (voir notamment, Cour de cassation n os 7781 du 5 avril 2011, 20984 du 13 septembre 2013, et 20718 du 1 er octobre 2014 ; voir également Cour de cassation, Chambres réunies n o 27172 du 20 décembre 2006, et Cour de cassation n os 3688 du 15 février 2011 et 17321 du 17 août 2011), l’interprétation faite par la Cour de cassation du type de recours à exercer était-elle suffisamment claire et prévisible en l’espèce ( Zubac c. Croatie [GC], n o 40160/12, §§ 76-82 et 87-88, 5 avril 2018, Gil Sanjuan c. Espagne , n o 48297/15, §§ 35-39, 26 mai 2020,

et Petko Petkov c. Bulgarie , n o 2834/06, §§ 26-34, 19 février 2013) ?