BİLİM v. TURKEY

Reclamantul, dl Ertaç Bilim, este un cetățen turc născut în 1969 și trăiește la Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna Tuğba Tüfek, avocat care practică la Istanbul. La 5 ianuarie 2006, reclamantul a fost respins din locul de muncă. În anunțul de concediere, s-a remarcat faptul că s-a atras în cadrul interviurilor de evaluare anterioare și că s-a eliberat un avertisment prealabil. De asemenea, s-a indicat că în mai multe ocazii s-a furnizat reclamantului coaching de remediere, în cursul anului 2005, însă societatea angajatoare nu a constatat niciun progres. La 3 februarie 2006, reclamantul a inițiat o procedură în fața Curții de Muncire din Istanbul împotriva fostului său angajator, solicitând anularea concedierii sale și solicitând restabilirea acesteia. În cursul procedurii, instanța internă a solicitat un raport de experți pentru a stabili dacă anunțul de concediere a fost emis în conformitate cu legislația relevantă și dacă motivele de concediere acordate de angajatorul ar putea fi justificate. În raportul lor, experții au declarat că nu au existat deficiențe procedurale în ceea ce privește notificarea de concediere. Cu toate acestea, experții au afirmat că concedierea în astfel de cazuri ar trebui să fie o ultimă soluție și că reclamantul ar fi putut primi instruire și mentorat continuu pentru îmbunătățirea performanței sale. La 14 martie 2007, Tribunalul de Muncire din Istanbul și-a dat hotărârea și a respins cazul reclamantului. Judecătorul de primă instanță a concluzionat că motivele de concediere au fost notificate reclamantului în conformitate cu legea și că reclamantul a fost în măsură să-și prezinte cererile de apărare. Judecătorul, după luarea în considerare raportul de experți, a considerat că performanța reclamantului nu a fost satisfăcătoare și că nu a participat la exercițiile necesare de lucru în echipă. Prin urmare, el a concluzionat că motivele de concediere erau suficiente. În petiția de recurs, reclamantul a susținut că performanța sa nu poate fi considerată insuficientă. La 12 noiembrie 2007, constatând în conformitate cu raționamentul instanței de primă instanță, Curtea de Casație a respins apelul reclamantului. art. 20 din Codul Muncii, în măsura în care se menționează: „Un angajat care susține că nu a fost dat niciun motiv pentru concedierea sa sau care consideră că motivele indicate nu erau suficiente pentru a justifica concedierea sa, are dreptul de a depune o obiecție instanței de muncă în termen de o lună de la primirea acestuia a anunțului de concediere ... ... Curtea de Casație trebuie să aplice proceduri rapide și să încheie cazul în termen de două luni. În cazul în care este depus un recurs, Curtea de Casație trebuie să își elibereze verdictul final în termen de o lună. ...”