CASE OF ZINCHENKO AND TAMTURA v. UKRAINE

Cazul se referă la plângerea solicitanților în temeiul articolului 3 din Convenție cu privire la închiderea lor într-un doc de sticlă în timpul audierii de judecată, precum și la plângerea celui de-al doilea reclamant în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție privind durata necorespunzătoare a detenției sale. FACTELE

Solicitanții s-au născut în 1990 și 1989 respectiv și trăiesc în Kyiv. Ambele solicitanţi au fost reprezentate de dl I. Varfolomyeyev, un avocat practicant în Kyiv. Guvernul a fost reprezentat de agentul lor, dna M. Sokorenko, de la Ministerul Justiţiei. Faptele cazului pot fi rezumate după cum urmează. Arestarea şi detenţia solicitanţilor

Solicitanții, care au fost ofițeri de aplicare a legii la momentul material, au fost suspecți în procedurile penale privind evenimentele Maidan din Kyiv (a se vedea Shmorgunov și alții v. Ucraina, nos. 15367/14 și 13 altele, 21 ianuarie 2021. Potrivit anchetei relevante, reclamanții au fost suspectați de a folosi arme de foc împotriva manifestanților, ceea ce a condus la 48 de persoane care au fost împuşcate și 80 de persoane care au fost rănite. Solicitanții au fost arestați între aprilie 2014 și iunie 2015. 6 . La scurt timp după arestarea solicitanților la 2 aprilie 2014 și, respectiv, la 23 februarie 2015, instanța internă a ordonat detenția lor în contextul procedurii penale. În special, la 24 februarie 2015 Curtea de district Pecherskyi a ordonat detenția celui de-al doilea reclamant, referindu-se la gravitatea acuzațiilor împotriva acestuia, la subiectul excepțional al cauzei, la interesul public în progresul anchetei și la riscurile că ar putea absține sau interfera cu ancheta, în special prin distrugerea probelor și influențarea martorilor. Curtea de district Pecherskyi din Kyiv, și ulterior Curtea de district Svyatoshynskyi din Kyiv, în calitate de instanță de proces, a prelungit detenția celui de-al doilea reclamant, cel mai recent până la 16 iulie 2019. Acest lucru a fost în principal datorită motivelor indicate în ordinea inițială de detenție, deoarece aceste motive au existat încă. Hotărârile instanțelor cu privire la detenția celui de-al doilea reclamant nu conțin nici o explicație suplimentară în ceea ce privește motivul pentru care motivele indicate în ordinea inițială de detenție sunt încă relevante. La 16 iulie 2019, tribunalul de judecată a schimbat detenția celui de-al doilea reclamant la arestarea domiciliară de 24 de ore, care a durat până la 19 decembrie 2019, atunci când a încheiat privația de libertate. Condiții de închidere a solicitanților în sala de judecată

Potrivit solicitanților, în timp ce cazul penal împotriva lor a fost auzit de instanța de judecată între 12 mai 2016 și 4 octombrie 2017, acestea au fost ținute împreună cu alte trei co-accusate într-un doc de sticlă de 3,6 m de lungime, 1,2 m de lățime și 2,2 m de înălțime, în 77 de ocazii. În 62 de ocazii, audiţiile au durat între trei şi şapte ore. Solicitanții au prezentat, de asemenea, fotografii care le arătau așezându-se împreună în docul de sticlă în timpul ședințelor de judecată. Potrivit Guvernului, docul de sticlă din sala de audiere a măsurat 4,3 m de lungime, 1,2 m de lățime și 2,2 m de înălțime. Acesta a fost conceput în conformitate cu standardele aprobate de administrația judiciară de stat (a se vedea punctul 11 de mai jos). Docul avea un cadru de oțel cu sticlă de protecție transparentă în față și o foaie de metal în spate. Era o reţea de sus a docului care a permis ventilaţia corectă, dar a împiedicat acuzaţii să evadeze. Guvernul a furnizat, de asemenea, fotografii de un doc ca cel în care au fost deținute reclamanții. Acestea nu au putut furniza fotografii ale docului în care au fost deținute deoarece instanța de judecată s-a mutat în alte sedii în 2020. 9 . La 18 aprilie 2017, avocații apărării solicitanților au depus o cerere la instanța de judecată, cerând permisiunea ca reclamanții să se așeze lângă ei în timpul ședinței. Avocații au susținut că nu există nici un motiv pentru care reclamanții ar trebui păstrați într-un doc de sticlă, și că acest lucru a fost degradant în ceea ce privește demnitatea lor și comparabil cu conexiunea lor într-o cușă de metale, în încălcarea articolului 3. De asemenea, au susținut că, din cauza proiectului docului, reclamanții nu au putut comunica în mod eficient cu avocații lor sau auzi bine participanții la procedura. În plus, au lipsit de aer curat. 10 . La 25 aprilie 2017, instanța de judecată a respins această cerere ca fiind nefondată, constatând că menținerea solicitanților în doc a fost justificată de motive de securitate, având în vedere caracterul înalt al cauzei și nivelul de atenție publică pe care o primia. Curtea de judecată a observat, de asemenea, că docul a măsurat 4,3 m în lungime și 1,2 m în lățime, și că mărimea acesteia a însemnat că reclamanții ar putea sta sau să se mute în jurul valorii fără a se atinge reciproc. De asemenea, a remarcat că reclamanții au avut întotdeauna acces la apă potabilă și că sala de audiere a fost echipată cu un sistem de climatizare care ar putea controla în mod eficient ventilația și temperatura în doc. Pe baza factorilor menționați mai sus, instanța de judecată a concluzionat că condițiile în care reclamanții au fost păstrați în doc erau compatibile cu cerințele de la art. 3 din convenție. MARCAJUL JURIDIC RELEVANT 11 . Cerințe generale pentru docuri de sticlă au fost aprobate prin Ordinul nr. 350 din administrația judiciară de stat din 20 martie 2017. În conformitate cu cerințele, construcția unui doc ar trebui să fie modulară, permițându-i să fie asamblate și desmontate. Fiecare modul trebuie măsurat 1,2 m în lungime, 1,2 m în lățime și 2,2 m în înălțime. Numărul de module care urmează să fie asamblate și instalate depinde de dimensiunea unei anumite sală de auz. Docul este făcut dintr-un cadru din oțel cu sticlă de protecție transparentă în față și o foaie de metal din spate. Partea de sus a docului are o reţea şi partea de jos a acestuia are un cadru cu slats care permite ventilaţia corectă, dar împiedică acuzaţii să evadeze. Construcția docului asigură că sunetul poate trece prin ea în toate direcțiile prin deschideri care nu compromit rigiditatea docului. DREPTUL ÎN APLICAŢIILE

Având în vedere subiectul similar al cererilor, Curtea consideră oportun să le examineze în comun într-o hotărâre unică. ÎNCĂLCAREA ALLEGATĂ A ARTICOLELOR 3 și 13 A CONVENȚIIII

Reclamanții se plângea că închiderea lor în docul de sticlă în timpul audierii de judecată între 12 mai 2016 și 4 octombrie 2017 erau inumane și degradante și că nu aveau niciun remediu intern eficace în ceea ce privește plângerea menționată anterior. Ei se bazează pe articolele 3 şi 13 din Convenție, care se citesc după cum urmează: art. 3 „Nimeni nu va fi supus torturii sau unor tratamente sau pedepsele inumane sau degradante”. art. 13 „Toată persoana a căror drepturi şi libertăţi sunt încălcate în Convenția [] are un remediu eficace înaintea unei autorităţi naţionale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acţionează în calitate oficială”. art. 3

Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, deoarece nu au contestat decizia ofițerilor de escorta de a le pune în docul de sticlă. Nici reclamanții nu s-au plâns în legătură cu condițiile în care au fost ținuți în doc sau au solicitat compensații pentru presupusa încălcare a drepturilor lor. În ceea ce privește substanța plângerii solicitanților, Guvernul a susținut că închiderea lor în docul de sticlă a fost justificată de motive de securitate și a respectat art. 3. În special, docul a fost suficient de mare și reclamanții au putut să se așeze fără să se atingă reciproc și au fost în măsură să comunice cu avocații lor de apărare și să urmeze procedurile fără dificultăți. În plus, a existat o ventilație adecvată în doc și temperatura acolo era adecvată, iar accesul la apă și la toaletă a fost asigurat.

În formularele lor inițiale de cerere, reclamanții au susținut că condițiile în care au fost păstrate în docul de sticlă au fost degradante și similare cu condițiile în care acuzații au fost deținute într-o cușă de metale. În special, au avut dificultăți în comunicarea cu avocații lor din domeniul apărării și nu au putut auzi părțile la procedura. Solicitanții nu au explicat plângerile lor ca răspuns la observațiile guvernului și nu au prezentat în mod explicit sau substanțial că dificultățile de comunicare cu avocații lor de apărare și-au limitat drepturile în temeiul articolului 6 din Convenție.

În ceea ce privește motivul de neepuizare al Guvernului, Curtea constată că reclamanții au solicitat că instanța de judecată le permite să se așeze cu avocații lor de apărare și că instanța de judecată și-a examinat cererea la 25 aprilie 2017 și a respins-o (a se vedea punctul 10 mai sus). Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să se ocupe de această obiecție de către Guvern, deoarece consideră că această parte a cererii este inadmisibilă pentru următoarele motive.

După cum a afirmat Curtea în repetate rânduri, art. 3 din Convenția înscrie una dintre cele mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Ea interzice în termeni absolut tortura sau tratamente sau pedepsele inumane sau degradante, indiferent de circumstanțele și comportamentul victimei (a se vedea, printre multe alte autorități, Labita v. Italia [GC], nr. 26772/95, § 119, CEDO 2000-IV).

Tratamentul cu insulină trebuie să atingă un nivel minim de severitate pentru ca acesta să se încadreze în domeniul de aplicare al articolului 3 din Convenție. Evaluarea acestui minim este relativă; depinde de toate circumstanţele cazului, cum ar fi durata tratamentului, efectele fizice şi psihice şi, în unele cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea, de exemplu, Jalloh v. Germania [GC], nr. 54810/00, § 67, CEDO 2006 – IX). Natura publică a tratamentului poate fi un factor relevant sau agravant în evaluarea „degradării” în sensul articolului 3 din Convenție (a se vedea, printre altele autoritățile, Tyrer v. Regatul Unit , 25 aprilie 1978 , § 32 , Serie A nr. 26; Erdoğan Yağız v. Turcia, nr. 27473/02, § 37, 6 martie 2007; și Kummer v. Republica Cehă , nr. 32133/11, § 64, 25 iulie 2013).

În contextul aranjamentelor de securitate în sala de judecată, Curtea a subliniat faptul că mijloacele alese pentru asigurarea ordinului și a securității în sala de judecată nu trebuie să implice măsuri de reținere care, în temeiul nivelului lor de severitate sau de natura lor, ar fi incluse în domeniul de aplicare al articolului 3 din convenție, deoarece nu poate exista nici o justificare pentru tortura sau tratamente sau pedepsele inumane sau degradante (a se vedea Svinarenko și Slyadnev v. Rusia [GC], nos. 32541/08 și 43441/08, § 127, CEDO 2014 (extracte)). Acesta a constatat, în special, că închiderea într-o cuşcă metalică a fost contrară articolului 3 din Convenție, având în vedere natura ei obiectiv degradantă (ibid., §§ 135-38).

Curtea a constatat deja că plasarea acuzaților în spatele partițiilor de sticlă sau în docuri de sticlă nu implică în sine un element de umilință suficient pentru a atinge nivelul minim de severitate, așa cum este cazul cu cuștile metalice (a se vedea Yaroslav Belounov v. Rusia, nos. 2653/13 și 60980/14, §§ 124 și 125, 4 octombrie 2016). Cu toate acestea, acest nivel poate fi atins dacă circumstanțele de închidere ale acestora, luate în ansamblu, ar provoca suferință sau dificultate de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent la detenție (a se vedea Kudła v. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 92-94, CEDO 2000-XI).

Prin urmare, Curtea va examina circumstanțele generale ale închiderii solicitanților în docul de sticlă pentru a stabili dacă condițiile relevante, în ansamblu, au atins nivelul minim de severitate necesar pentru a caracteriza tratamentul lor ca fiind degradant în sensul articolului 3 din convenție.

În primul rând, Curtea observă că reclamanții au fost judecați pentru acuzații privind utilizarea ilegală a armelor de foc împotriva manifestanților care au condus la numeroase morți și leziuni în contextul unor evenimente dramatice de mare importanță pentru țară. Solicitanții nu au arătat că utilizarea docului de sticlă în cursul audierilor bazate pe considerații de securitate a fost o măsură arbitrară. Curtea ia notă în continuare de proiectarea docului, astfel cum a fost descrisă de Guvern și observă că faptul că reclamanții au apărut în spatele unei partiții de sticlă în timpul audierii nu a fost, în sine, un element degradant care a adus în joc art. 3, în contraste cu abordarea Curții față de acuzații care au fost ținute într-o cușcă de metale (a se vedea Svinarenko și Slyadnev , citat mai sus §§ 136 și 138 ) .

De asemenea, Curtea ia act de dezacordul părților cu privire la mărimea docului în care reclamanții au fost ținuți în cursul audierii judecătorești. Cu toate acestea, în decizia sa din 25 aprilie 2017 (a se vedea punctul 10 de mai sus), nu pare a fi nici un motiv pentru a pune la îndoială concluziile instanței de judecată (a se vedea punctul 10 de mai sus) că docul a măsurat 4,3 m în lungime și 1,2 m în lățime. Având în vedere aceste măsurări ca bază pentru calculul său, Curtea constată că acordul docului a permis fiecărui inculpat cel puțin 1 mp. M de spaţiu personal. Cu toate acestea, Curtea remarcă că, chiar și acceptarea contului solicitanților în ceea ce privește mărimea docului, care a permis fiecărui inculpat cel puțin 0,8 mp. de spațiu personal, acest fapt nu poate afecta singur evaluarea Curții în acest caz.

În acest sens, Curtea se referă, de asemenea, la celelalte concluzii ale instanței de judecată formulate în decizia sa din 25 aprilie 2017, și anume că mărimea docului le-a permis să se așeze sau să se mute în jurul valorii, fără să se atingă reciproc, și că temperatura și ventilația în doc erau adecvate (a se vedea punctul 10 mai sus). În această privință, aceasta remarcă că reclamanții nu au contestat concluziile instanței de judecată menționate mai sus și nu au prezentat argumente pentru a le respinge.

Deși este adevărat că unele audieri în timpul cărora reclamanții stau în docul de sticlă au durat între trei și șapte ore, toate considerațiile relevante luate în ansamblu nu conving Curtea că închiderea lor într-un doc de sticlă a atins nivelul minim de severitate interzis de art. 3 din convenție.

Rezultă că această parte a cererii este întemeiată în mod evident. Aceasta trebuie declarată inadmisibilă, în conformitate cu art. 35 §§ § 3 litera (a) și cu art. 4 din Convenție. art. 13

Curtea reiterează că art. 13 din Convenție garantează disponibilitatea la nivel național a unui remediu pentru aplicarea substanței drepturilor și libertăților convenției în orice formă ar putea fi garantate în ordinea juridică internă. Remediarea prevăzută la art. 13 trebuie să fie „eficace” în practică, precum și în drept (a se vedea, de exemplu, İlhan v. Turcia [GC], nr. 22277/93, § 97, CEDO 2000- VII, și Khlaifia și alții v. Italia [GC], nr. 16483/12, § 268, 15 decembrie 2016).

În cazul în cauză, presupunând că reclamanții au avut o cerere argumentară în temeiul articolului 3 din Convenție și că, prin urmare, art. 13 a aplicat, Curtea observă că, la 18 aprilie 2017, avocații apărării solicitanților au depus o cerere la instanța de judecată, cerând permisiunea solicitanților de a se așeza lângă ei în timpul audierii pe baza argumentelor referitoare la presupusele tratamente degradante și că instanța de judecată a dat o decizie motivată la 25 aprilie 2017, care se ocupă explicit de întrebarea dacă exista un tratament contrar articolului 3 din Convenție (a se vedea punctele 9 și 10 de mai sus).

În acest sens, Curtea constată că pur și simplul fapt că instanța internă a decis în cele din urmă împotriva solicitanților nu indică, ca astfel, lipsa eficacității procedurilor în sensul articolului 13 din Convenție (a se vedea Slivenko c. Letonia (dec.) [GC], nr. 48321/99, § 101, CEDO 2002-II).

În consecință, reclamația solicitanților în temeiul articolului 13 coroborat cu art. 3 din Convenție este evident nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 litera (a) și al articolului 4 din Convenție. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 5 § 3 AL CONVENŢIEI (aplicaţia nr. 74462/17)

Al doilea reclamant (depunerea nr. 74462/17) se plângea că detenţia sa a fost prea lungă şi încălcarea art. 5 § 3 din Convenție, care se menţionează după cum urmează: „Toată lumea arestată sau reţinută în conformitate cu dispoziţiile alin. (1) lit. (c) din prezentul articol este ... dreptul la proces într-un timp rezonabil sau la eliberarea procesului în așteptare. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea pentru proces.” Admisibilitatea

Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. În plus, menționează că aceasta nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Meriti

Al doilea reclamant a susținut că hotărârile instanțelor interne privind prelungirea deținerii sale nu conțin motive suficiente pentru a justifica durata deținerii respective.

Guvernul a susținut că lungimea generală a detenției celui de-al doilea reclamant a fost rezonabilă, ținând seama de natura acuzațiilor împotriva acestuia și de riscurile pe care le-ar putea abate sau să le interfereze în anchetă.

Curtea se referă la principiile generale prezentate în Korban v. Ucraina (nu. 26744/16, §§ 154-57, 4 iulie 2019), care sunt la fel de relevante pentru acest caz.

În ceea ce privește perioada care urmează să fie luată în considerare în sensul articolului 5 § 3, Curtea constată că perioada respectivă a început la 23 februarie 2015, când al doilea reclamant a fost arestat. În cursul procesului, detenția celui de-al doilea reclamant a fost înlocuită cu arestarea la domiciliu 24 de ore (de la 16 iulie la 19 decembrie 2019). Cu toate acestea, Guvernul nu a contestat faptul că art. 5 din Convenție se aplică arestării domiciliare, care este considerat, având în vedere gradul și intensitatea acesteia, ca fiind privarea de libertate în sensul prezentei dispoziții (a se vedea Buzadji v. Republica Moldova [GC], nr. 23755/07 , § 104 , 5 iulie 2016 , cu alte referințe ). Perioada examinată, în sensul articolului 5 § 3, este, prin urmare, de aproximativ patru ani și aproape zece luni.

Curtea observă, de asemenea, că gravitatea acuzațiilor împotriva celui de-al doilea reclamant și riscurile că ar putea abscinde sau interfera cu ancheta au fost menționate în ordinea inițială de detenție (a se vedea punctul 15 de mai sus). Nu există nici o îndoială că aceste motive justifică privarea iniţială a libertăţii sale.

Cu toate acestea, Curtea remarcă că detenția anterioară a celui de-al doilea reclamant a fost extinsă de o serie de decizii emise de instanțe locale care au urmat un model standard. În special, instanțele s-au limitat la repetarea unui număr de motive de detenție în mod abstract și formulatic, fără a se referi la elemente factuale sau motive pentru care acestea au considerat că aceste motive sunt încă relevante pentru cazul celui de-al doilea reclamant (a se vedea punctul 6 de mai sus).

Având în vedere că acestea au fost dezvăluite în termeni generali și conținute fraze repetitive, hotărârile instanțelor privind detenția celui de-al doilea reclamant nu sugerează că justificarea continuă a privației sale de libertate a fost evaluată în mod corespunzător, în ciuda trecerii timpului.

În cazul în cauză, Curtea nu trebuie să examineze dacă procedurile penale împotriva celui de-al doilea reclamant au fost efectuate cu precauție în timp ce el a fost privat de libertate în aşteptarea determinării acuzațiilor penale împotriva lui, sau dacă întârzierile au fost atribuibile autorităților sau reclamantului. Aceasta se datorează faptului că considerațiile din paragrafele anterioare sunt suficiente pentru a concluziona că, folosind o formulă standard care include doar motivele de detenție fără să abordeze faptele specifice ale cazului reclamantului, instanța internă nu a dat motive „relevante” și „suficiente” pentru a justifica necesitatea de a prelungi detenția și durata generală a acestei detenții.

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție în ceea ce privește justificarea insuficientă pentru durata deținerii celui de-al doilea reclamant. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 42. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea oferă, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.”

Al doilea reclamant nu a prezentat o cerere de satisfacție. În consecință, Curtea consideră că nu există nici un apel pentru a-l atribui pe acest cont. Pentru aceste motive, Curtea decide, în unanimitate, să se alăture cererilor; Declara în unanimitate, plângerea în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție privind durata deținerii celui de-al doilea reclamant (denumită în continuare nr. 74462/17) admisibil și restul cererilor inadmisibile; deține, cu șase voturi împotrivă una, că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție în ceea ce privește al doilea reclamant. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 5 martie 2026, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Victor Soloveytchik Kateřina Šimáčková Președintele grefierului În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și cu art. 74 § 2 din Regulamentul de procedură, următoarele avize separate sunt anexate la această hotărâre: (a) avizul consimțământului judecătorului Gnatovskyy; (b) declarația de disensie a judecătorului Grigoryan. CONCURRAND AVIZUL JUGE GNATOVSKY I susțin pe deplin raționamentul și concluziile Curții în acest caz. Scopul acestui aviz scurt este de a sublinia într-un mod mai detaliat motivele care m-au dus să votez în favoarea tuturor dispoziţiilor operative ale hotărârii. Prin urmare, voi extinde asupra celor două chestiuni principale cu care prezenta hotărâre se referă, și anume: (a) compatibilitatea plasării solicitanților într-un doc de sticlă în sala de judecată, și (b) lungimea excesivă a detenției anterioare a celui de-al doilea reclamant (dl Tamtura). Utilizarea docurilor de sticlă în sala de judecată Utilizarea docurilor securizate în sala de judecată, adică zonele închise sau consolidate în care un inculpat este plasat în timpul unei audieri în instanță într-un caz penal, a fost contestat de mult timp înaintea organelor Convenției. De la cel puțin din anii '80, reclamanții se plâng că au fost plasate în cuști metalice sau în docuri de sticlă, care pot da naștere la probleme cu dreptul la un proces echitabil (a se vedea Auguste v. Franţa, nr. 11837/85, raportul Comisiei din 7 iunie 1990, decizii și rapoarte 69, p. 104), sau cu interzicerea tratamentului degradant în contravenție cu art. 3 din Convenție (a se vedea Titaranko c. Ucraina, nr. 31720/02, 20 septembrie 2012). Din 2014, jurisprudența demonstrează că Curtea a ajuns în mod clar la concluzia că deținerea unei persoane într-o cușcă metalică în timpul unui proces este degradantă, incompatibilă cu standardele de comportament civilizat și constituie, în sine, un afront pentru demnitatea umană în încălcarea articolului 3 din Convenție (a se vedea Svinarenko și Slyadnev v. Rusia [GC], nos. 32541/08 și 43441/08, § 138, 17 iulie 2014). În același timp, evaluarea Curții cu privire la utilizarea docurilor de sticlă a fost mult mai nuanțiată. În cazurile în care Curtea a constatat că plasarea în aceste docuri a ajuns la pragul de severitate necesar pentru aplicabilitatea articolului 3 din Convenție, aceasta a făcut-o numai în cazul în care circumstanțele conținutului de închidere în spatele partițiilor de sticlă sau în docuri de sticlă, luate în ansamblu, ar provoca suferință sau dificultate de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent la detenție (a se vedea Yaroslav Belounov v. Rusia, nos. 2653/13 și 60980/14, § 125, 4 octombrie 2016). Prezentul caz a prezentat Curtea o oportunitate de a examina, pentru prima dată, o emisiune prima facie argumentabilă privind docuri standard de sticlă utilizate în sala de judecată din Ucraina. Este evident din hotărârea că Curtea va analiza în mod concret, în orice caz, dacă inconvenientele confruntate de inculpați au fost astfel încât să ajungă la pragul ridicat de aplicabilitate al articolului 3 din Convenție. Nu există nici o regulă grea și rapidă în acest sens, dar factorii relevante, care nu sunt limitați la calcularea centimetrilor pătrați disponibili pe persoană, pot fi observați destul de clar în hotărârea. Lungimea excesivă a detenției preventive Hotărârea încălcării articolului 5 § 3 în cazul celui de-al doilea reclamant, dl Tamtura, nu constituie, în sine, o problemă juridică specială. Concluzia ajunsă de Curte oglindă care a ajuns în numeroase cazuri anterioare împotriva Ucrainei în ceea ce privește dispoziția respectivă a Convenției, toate care s-au bazat pe jurisprudența sa bine stabilită. Astfel cum este rezumat la punctul 40 din prezenta hotărâre, „prin utilizarea unei formule standard care să cuprindă doar motivele de detenție fără a aborda faptele specifice ale cazului reclamantului, instanța internă nu a dat motive „relevante” și „suficiente” pentru a justifica necesitatea de a prelungi detenția și durata generală a acestei detenții”. Ceea ce este, totuși, remarcabil în acest caz, este legăturile sale cu una dintre hotărârile istorice ale Curții cu privire la Ucraina – Shmorgunov și alții v. Ucraina, nos. 15367/14 și 13 altele, 21 ianuarie 2021. În acest caz, care s-a ocupat de procedurile penale cu privire la așa-numitele proteste Euromaidan în 2013-2014 la Kyiv, Curtea, printre alte încălcări ale Convenției, a constatat o încălcare a membrului procesual al articolului 3, datorită faptului că nu a efectuat o investigație eficace privind maltraturile infligute de ofițerii de aplicare a legii asupra manifestanților. În cazul în cauză, al doilea reclamant a fost suspectat de utilizarea armelor de foc împotriva manifestanților. Deși Curtea a subliniat faptul că nu a fost necesar să examineze dacă procedurile penale împotriva celui de-al doilea reclamant au fost efectuate cu precauție (a se vedea punctul 40 din prezenta hotărâre), nu se poate constata că o anchetă problematică, caracterizată de întârzieri și omisiuni diferite, are potențialul de a conduce la încălcarea nu numai a drepturilor victimelor infracțiunilor în cauză, ci și a drepturilor suspecților, datorită, de exemplu, deținerii lor, eventual necesare de lungă durată. În concluzie, deși susțin pe deplin concluziile Curții, consider important să subliniez faptul că ambele chestiuni ridicate în acest caz – utilizarea docurilor de sticlă în sala de judecată ucraineană și lungimea excesivă a detenției anterioare la proces a celui de-al doilea reclamant – ilustrează provocări structurale mai largi care continuă să afecteze administrarea justiției. Hotărârea Curții reafirmă că măsurile luate în cadrul procedurii penale trebuie să respecte în mod constant demnitatea inculpaților, chiar dacă pragul aplicabilității articolului 3 va rămâne destul de ridicat. De asemenea, aceasta demonstrează că deficiențele în practicile de investigație și judiciară pot influența negativă nu numai drepturile victimelor, ci și în mod egal ale persoanelor acuzate de infracțiuni grave. Prin urmare, prezentul caz ar trebui să fie considerat ca un reamintire a faptului că garantarea drepturilor convenției necesită vigilență în toate etapele procedurilor penale și că deficiențe sistemice, dacă nu sunt abordate, ar putea produce încălcări cumulative. DECLARAREA DISSENTULUI JUJULUI GRIGORYAN Nu sunt de acord cu opinia majorității că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.

The case concerns the applicants’ complaint under Article 3 of the Convention about their confinement in a glass dock during court hearings, and the second applicant’s complaint under Article 5 § 3 of the Convention of the unreasonable length of his detention. THE FACTS

The applicants were born in 1990 and 1989 respectively and live in Kyiv. Both applicants were represented by Mr I. Varfolomyeyev, a lawyer practising in Kyiv.

The Government were represented by their Agent, Ms M. Sokorenko, from the Ministry of Justice.

The facts of the case may be summarised as follows. The applicants’ arrest and detention

The applicants, who were law-enforcement officers at the material time, were suspects in criminal proceedings concerning the Maidan events in Kyiv (see Shmorgunov and Others v. Ukraine , nos. 15367/14 and 13 others, 21 January 2021). According to the relevant investigation, the applicants were suspected of using firearms against protesters, which had led to 48 persons being shot dead and 80 persons being injured. The applicants were arrested between April 2014 and June 2015. 6 . Shortly after the applicants’ arrest on 2 April 2014 and 23 February 2015 respectively, the domestic courts ordered their detention in the context of the criminal proceedings. In particular, on 24 February 2015 the Pecherskyi District Court of Kyiv ordered the second applicant’s detention, referring to the gravity of the charges against him, the exceptional subject matter of the case, the public interest in the progress of the investigation, and the risks that he might abscond or interfere with the investigation, in particular by destroying evidence and influencing witnesses. The Pecherskyi District Court of Kyiv, and subsequently the Svyatoshynskyi District Court of Kyiv, acting as the trial court, extended the second applicant’s detention, most recently until 16 July 2019. This was mainly owing to the reasons indicated in the initial detention order, since those reasons still existed. The courts’ decisions regarding the second applicant’s detention did not contain any further explanation as to why the reasons indicated in the initial detention order were still relevant. On 16 July 2019 the trial court changed the second applicant’s detention to 24 -hour house arrest, which lasted until 19 December 2019, when his deprivation of liberty ended. Conditions of the applicants’ confinement in the courtroom

According to the applicants, while the criminal case against them was heard by the trial court between 12 May 2016 and 4 October 2017, they were held together with three other co-accused in a glass dock measuring 3.6 m in length, 1.2 m in width and 2.2 m in height, on 77 occasions. On 62 occasions the hearings lasted between three and seven hours. The applicants also submitted photographs showing them sitting all together in the glass dock during the court hearings.

According to the Government, the glass dock in the hearing room measured 4.3 m in length, 1.2 m in width and 2.2 m in height. It was designed in accordance with the standards approved by the State Judicial Administration (see paragraph 11 below). The dock had a steel frame with transparent protective glass at the front and a metal sheet at the back. There was a grid on top of the dock which allowed proper ventilation but prevented defendants from escaping. The Government also provided photographs of a dock like the one in which the applicants had been held. They could not provide photos of the particular dock in which they had been held because the trial court had moved to other premises in 2020. 9 . On 18 April 2017 the applicants’ defence lawyers lodged an application with the trial court, seeking leave for the applicants to sit next to them during the hearing. The lawyers argued that there was no reason why the applicants should be kept in a glass dock, and that this was degrading to their dignity and comparable to confining them in a metal cage, in breach of Article 3. They also argued that because of the dock’s design, the applicants could not communicate effectively with their lawyers or hear the participants in the proceedings well. In addition, they lacked fresh air. 10 . On 25 April 2017 the trial court dismissed that application as unsubstantiated, finding that keeping the applicants in the dock was justified by security reasons, given the high-profile nature of the case and the level of public attention it was receiving. The trial court also observed that the dock measured 4.3 m in length and 1.2 m in width, and that its size meant that the applicants could sit or move around without touching each other. It also noted that the applicants always had access to drinking water and that the hearing room was equipped with an air-conditioning system that could effectively control ventilation and the temperature in the dock. On the basis of the above-mentioned factors, the trial court concluded that the conditions in which the applicants were being kept in the dock were compatible with the requirements of Article 3 of the Convention.

The applicants complained that their confinement in the glass dock during the court hearings between 12 May 2016 and 4 October 2017 had been inhuman and degrading, and that they had had no effective domestic remedy in respect of the above-mentioned complaint. They relied on Articles 3 and 13 of the Convention, which read as follows: Article 3 “No one shall be subjected to torture or to inhuman or degrading treatment or punishment.” Article 13 “Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.” Admissibility Article 3

The Government submitted that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, as they had not challenged the escorting officers’ decision to place them in the glass dock. Nor had the applicants complained about the conditions in which they had been held in the dock or claimed compensation for the alleged breach of their rights. As to the substance of the applicants’ complaint, the Government submitted that their confinement in the glass dock had been justified by security reasons and had complied with Article 3. In particular, the dock had been large enough and the applicants had been able to sit without touching each other, and they had been able to communicate with their defence lawyers and follow the proceedings without difficulty. In addition, there had been adequate ventilation in the dock and the temperature in there had been suitable, and access to water and to the toilet had been ensured.

In their initial application forms, the applicants submitted that the conditions in which they had been held in the glass dock had been degrading and similar to the conditions in which defendants had been held in a metal cage. In particular, they had experienced difficulties in communicating with their defence lawyers and could not hear the parties to the proceedings. The applicants did not elaborate on their complaints in response to the Government’s observations and did not submit explicitly or in substance that the difficulties in communicating with their defence lawyers had restricted their rights under Article 6 of the Convention.

As regards the Government’s non-exhaustion plea, the Court notes that the applicants did request that the trial court allow them to sit with their defence lawyers, and that the trial court examined their application on 25 April 2017 and dismissed it (see paragraph 10 above). However, the Court does not find it necessary to deal with that objection by the Government, as it considers that this part of the application is any event inadmissible for the following reasons.

As the Court has repeatedly stated, Article 3 of the Convention enshrines one of the most fundamental values of a democratic society. It prohibits in absolute terms torture or inhuman or degrading treatment or punishment, irrespective of the circumstances and the victim’s behaviour (see, among many other authorities, Labita v. Italy [GC], no. 26772/95, § 119, ECHR 2000-IV).

Ill ‑ treatment must attain a minimum level of severity if it is to fall within the scope of Article 3 of the Convention. The assessment of this minimum is relative; it depends on all the circumstances of the case, such as the duration of the treatment, its physical and mental effects and, in some cases, the sex, age and state of health of the victim (see, for example, Jalloh v. Germany [GC], no. 54810/00, § 67, ECHR 2006 ‑ IX). The public nature of the treatment may be a relevant or an aggravating factor in assessing whether it is “degrading” within the meaning of Article 3 of the Convention (see, among other authorities, Tyrer v. the United Kingdom , 25 April 1978, § 32, Series A no. 26; Erdoğan Yağız v. Turkey , no. 27473/02, § 37, 6 March 2007; and Kummer v. the Czech Republic , no. 32133/11, § 64, 25 July 2013).

In the context of courtroom security arrangements, the Court has stressed that the means chosen for ensuring courtroom order and security must not involve measures of restraint which, by virtue of their level of severity or by their very nature, would bring them within the scope of Article 3 of the Convention, as there can be no justification for torture or inhuman or degrading treatment or punishment (see Svinarenko and Slyadnev v. Russia [GC], nos. 32541/08 and 43441/08, § 127, ECHR 2014 (extracts)). It found, in particular, that confinement in a metal cage was contrary to Article 3 of the Convention, having regard to its objectively degrading nature (ibid., §§ 135-38).

The Court has already found that the placement of defendants behind glass partitions or in glass docks does not in itself involve an element of humiliation sufficient to reach the minimum level of severity, as is the case with metal cages (see Yaroslav Belousov v. Russia , nos. 2653/13 and 60980/14, §§ 124 and 125, 4 October 2016). This level may be attained, however, if the circumstances of their confinement, taken as a whole, would cause them distress or hardship of an intensity exceeding the unavoidable level of suffering inherent in detention (see Kudła v. Poland [GC], no. 30210/96, §§ 92-94, ECHR 2000-XI).

The Court will therefore scrutinise the overall circumstances of the applicants’ confinement in the glass dock to determine whether the relevant conditions, on the whole, reached the minimum level of severity required to characterise their treatment as degrading within the meaning of Article 3 of the Convention.

First of all, the Court observes that the applicants were on trial on charges concerning unlawful use of firearms against protesters leading to numerous deaths and injuries in the context of dramatic events of major importance for the country. The applicants have not shown that the use of the glass dock during hearings based on security considerations was an arbitrary measure. The Court further takes note of the design of the dock as described by the Government and observes that the fact that the applicants appeared behind a glass partition during the hearings was not in itself a degrading element bringing Article 3 into play, in contrast to the Court’s approach to defendants being held in a metal cage (see Svinarenko and Slyadnev , cited above, §§ 136 and 138) .

The Court also takes note of the parties’ disagreement regarding the size of the dock in which the applicants were kept during the court hearings. However, there appears to be no reason to question the trial court’s findings in its decision of 25 April 2017 (see paragraph 10 above) that the dock measured 4.3 m in length and 1.2 m in width. Taking those measurements as the basis for its calculation, the Court finds that the arrangement of the dock allowed each defendant at least 1 sq. m of personal space. The Court notes however, that even accepting the applicants’ account regarding the size of the dock which allowed each defendant at least 0.8 sq. m. of personal space, this fact alone cannot affect the Court’s assessment in the present case.

In this connection, the Court also refers to the remaining findings of the trial court made in its decision of 25 April 2017, namely that the size of the dock allowed them to sit or move around without touching each other, and that the temperature and ventilation in the dock were adequate (see paragraph 10 above). It notes in this connection that the applicants did not contest the trial court’s findings referred to above and did not submit any arguments to rebut them.

While it is true that some of hearings during which the applicants sat in the glass dock lasted between three and seven hours, all relevant considerations taken as a whole do not persuade the Court that their confinement in a glass dock attained the minimum level of severity prohibited by Article 3 of the Convention.

It follows that this part of the application is manifestly-ill founded. It must be declared inadmissible, pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention. Article 13

The Court reiterates that Article 13 of the Convention guarantees the availability at national level of a remedy to enforce the substance of the Convention rights and freedoms in whatever form they may happen to be secured in the domestic legal order. The remedy required by Article 13 must be “effective” in practice as well as in law (see, for example, İlhan v. Turkey [GC], no. 22277/93, § 97, ECHR 2000 ‑ VII, and Khlaifia and Others v. Italy [GC], no. 16483/12, § 268, 15 December 2016).

In the present case, assuming that the applicants had an arguable claim under Article 3 of the Convention and that its Article 13 therefore applied, the Court observes that on 18 April 2017 the applicants’ defence lawyers lodged an application with the trial court, seeking leave for the applicants to sit next to them during the hearing on the basis of, notably, arguments regarding alleged degrading treatment, and that the trial court gave a reasoned decision on 25 April 2017, dealing explicitly with the question whether there was treatment contrary to Article 3 of the Convention (see paragraphs 9 and 10 above).

The Court notes in this connection that the mere fact that the domestic courts ultimately decided against the applicants does not indicate, as such, a lack of effectiveness of the proceedings within the meaning of Article 13 of the Convention (see Slivenko v. Latvia (dec.) [GC], no. 48321/99, § 101, ECHR 2002 ‑ II).

It follows that the applicants’ complaint under Article 13 in conjunction with Article 3 of the Convention is manifestly ill-founded and must be rejected pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5 § 3 OF THE CONVENTION (application no. 74462/17)

The second applicant (application no. 74462/17) complained that his detention had been too long and in breach of Article 5 § 3 of the Convention, which reads as follows: “Everyone arrested or detained in accordance with the provisions of paragraph 1 (c) of this Article shall be ... entitled to trial within a reasonable time or to release pending trial. Release may be conditioned by guarantees to appear for trial.” Admissibility

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. Merits

The second applicant submitted that the decisions of the domestic courts concerning the extension of his detention had not contained sufficient reasons to justify the length of that detention.

The Government submitted that the overall length of the second applicant’s detention had been reasonable, taking into account the nature of the accusations against him and the risks that he might abscond or interfere with the investigation.

The Court refers to the general principles outlined in Korban v. Ukraine (no. 26744/16, §§ 154-57, 4 July 2019), which are equally pertinent to the present case.

As regards the period to be taken into consideration for the purposes of Article 5 § 3, the Court notes that that period commenced on 23 February 2015, when the second applicant was arrested. In the course of the trial, the second applicant’s detention was replaced with 24-hour house arrest (from 16 July to 19 December 2019). However, the Government did not dispute that Article 5 of the Convention was applicable to house arrest, which is considered, in view of its degree and intensity, to amount to deprivation of liberty within the meaning of this provision (see Buzadji v. the Republic of Moldova [GC], no. 23755/07 , § 104, 5 July 2016, with further references). The period under consideration, for the purposes of Article 5 § 3, is therefore some four years and almost ten months.

The Court also observes that the seriousness of the charges against the second applicant and the risks that he might abscond or interfere with the investigation were mentioned in the initial order for his detention (see paragraph 15 above). There is little doubt that those reasons justified his initial deprivation of liberty.

The Court notes, however, that the second applicant’s pre-trial detention was extended by a number of decisions issued by the local courts which followed a standard template. In particular, the courts limited themselves to repeating a number of grounds for detention in an abstract and formulaic way, without referring to any factual elements or reasons why they considered that those grounds were still relevant to the second applicant’s case (see paragraph 6 above).

As they were couched in general terms and contained repetitive phrases, the courts’ decisions concerning the second applicant’s detention did not suggest that the continued justification of his deprivation of liberty had been appropriately assessed, despite the passage of time.

In the present case, the Court does not need to examine whether the criminal proceedings against the second applicant were conducted with due haste while he was deprived of his liberty pending the determination of the criminal charges against him, or whether delays were attributable to the authorities or to the applicant. That is because the considerations in the preceding paragraphs are sufficient to conclude that, by using a standard formula merely listing the grounds for detention without addressing the specific facts of the applicant’s case, the domestic courts failed to give “relevant” and “sufficient” reasons to justify the need to extend his detention and the overall length of that detention.

Having regard to the considerations above, the Court considers that there has been a violation of Article 5 § 3 of the Convention in relation to the insufficient justification for the length of the second applicant’s detention.

The second applicant did not submit a claim for just satisfaction. Accordingly, the Court considers that there is no call to award him any sum on that account.