CASE OF KRYUK v. UKRAINE

Cazul se referă la plângerea solicitanților în temeiul articolului 3 din Convenție cu privire la închiderea lor într-un doc de sticlă în timpul audierii în instanță, precum și la plângerea acestora în temeiul articolului 5 §§ 3, 4 și 5 din Convenție cu privire la plasarea lor în arest la domiciliu. FACTELE

Solicitanții s-au născut în 1990 și, respectiv, în 1986 și trăiesc în Zaporizhzhya. Ambele solicitanţi, care sunt fraţi, au fost reprezentaţi de dl M. Sosyedko şi dl O. Ignatov, avocaţi practicaţi în Kiev şi, respectiv, Dnipro. Guvernul a fost reprezentat de agentul lor, dna M. Sokorenko, de la Ministerul Justiţiei. Faptele cazului pot fi rezumate după cum urmează. Arestarea şi detenţia solicitanţilor

Solicitanții, care erau ofițeri de poliție atunci, au fost suspectate de a participa la un jaf violent comis de un grup. La 8 iunie 2017 au fost arestați, iar a doua zi Curtea de district Ordzhonikidzevskyi din Zaporizhzhya a ordonat detenția lor în reținere, referindu-se la gravitatea acuzațiilor împotriva lor și la riscurile că acestea ar putea îndepărta sau interfera cu ancheta, în special prin distrugerea probelor și influențarea martorilor. 6 . La 10 ianuarie 2018 Curtea de district Zhovtnevyi din Zaporizhzhya, în calitate de instanță de judecată, a acceptat lista acuzațiilor împotriva reclamanților și a altor patru persoane co-acusate și a ordonat examinarea cazului penal pe fond. Deţinerea solicitanţilor a fost prelungită de mai multe ori. Curtea nu a fost furnizată copii ale hotărârilor judiciare relevante care își prelungesc detenția. 7 . La 23 aprilie 2020, instanța de judecată, ședința într-o ședință în care reclamanții au participat, a respins cererea procurorului de a prelungi detenția solicitanților. Curtea a luat în considerare momentul în care reclamanții au petrecut deja în detenție și a remarcat că, deși părea că alte riscuri nu mai sunt relevante, încă există riscul ca reclamanții să influențeze victimele și martorii, având în vedere experiența lor anterioară în calitate de ofițeri de poliție. Curtea a examinat, de asemenea, dacă a fost posibilă aplicarea unei măsuri preventive alternative și a decis că, în aceste circumstanțe, ar fi justificat să pună reclamanții sub arestarea domiciliară 24 de ore. Hotărârea instanței de judecată nu a fost permisă să apeleze. 8 . La 9 iunie, 3 iulie și 31 august 2020, după examinarea cererii procurorului de prelungire a măsurii preventive și a cererilor solicitanților de ridicare a acesteia, instanța de judecată a prelungit arestarea domiciliară a solicitanților prin decizii care nu erau permise să recurgă. După examinarea argumentelor formulate, instanța de judecată a constatat, fără a indica explicații suplimentare, că încă există riscul ca reclamanții să influențeze victimele și martorii. 9 . La 29 octombrie 2020, instanța de judecată a examinat din nou circumstanțele care justifică aplicarea arestării domiciliare 24 de ore și a înlocuit această măsură preventivă cu arestarea domiciliară în timpul orelor de noapte. Curtea de judecată a constatat că reclamanții nu și-au încălcat obligațiile, că aveau un loc permanent de reședință, familiile și aveau nevoie de tratament medical. La 14 aprilie 2021, instanța de judecată a atenuat măsura preventivă pentru solicitanți și a schimbat-o pentru un angajament personal. Condiții de închidere a solicitanților în sala de judecată

Potrivit solicitanților, sala de audiere a fost echipată cu un doc de sticlă de 3,6 m de lungime, 1,2 m de lățime și 2,2 m de înălțime. În cadrul ședințelor judiciare care au avut loc între 10 ianuarie 2018 și 23 aprilie 2020, reclamanții au avut loc în acest doc împreună cu alte patru co-acusate. Solicitanții au prezentat, de asemenea, fotografii care le arătau stând împreună în docul de sticlă în timpul audierii. 11 . Potrivit Guvernului, docul de sticlă din sala de audiere a măsurat 4 m de lungime, 1,2 m de lățime și 2,2 m de înălțime. Acesta a fost conceput în conformitate cu standardele aprobate de administrația judiciară de stat (a se vedea punctul 13 de mai jos). Docul avea un cadru de oțel cu sticlă de protecție transparentă în față și o foaie de metal în spate. Era o reţea de sus a docului care a permis ventilaţia corectă, dar a împiedicat acuzaţii să evadeze. 12 . La 18 septembrie 2018, al doilea avocat de apărare al reclamantului a depus o cerere la instanța de judecată, cerând permisiunea ca clientul său să stea lângă el în timpul audierii. La 20 septembrie 2018, cererea a fost refuzată. MARCAJUL JURIDICAL RELEVANT 13 . Cerințe generale pentru docuri de sticlă au fost aprobate prin Ordinul nr. 350 din administrația judiciară de stat din 20 martie 2017. În conformitate cu cerințele, construcția unui doc ar trebui să fie modulară, permițându-i să fie asamblate și desmontate. Fiecare modul trebuie măsurat 1,2 m în lungime, 1,2 m în lățime și 2,2 m în înălțime. Numărul de module care urmează să fie asamblate și instalate depinde de dimensiunea unei anumite sală de auz. Docul este făcut dintr-un cadru din oțel cu sticlă de protecție transparentă în față și o foaie de metal din spate. Partea de sus a docului are o reţea şi partea de jos a acestuia are un cadru cu slats care permite ventilaţia corectă, dar împiedică acuzaţii să evadeze. Construcția docului asigură că sunetul poate trece prin ea în toate direcțiile prin deschideri care nu compromit rigiditatea docului. DREPTUL ÎN APLICAȚII

Având în vedere subiectul similar al cererilor, Curtea consideră oportun să le examineze în comun într-o hotărâre unică. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 3 AL CONVENŢIEI

Solicitanții se plângea că închiderea lor în docul de sticlă în cadrul audierii de judecată care s-au desfășurat între 10 ianuarie 2018 și 23 aprilie 2020 era inumană și degradantă. Ei se referă la art. 3 din Convenție, care se menționează după cum urmează: art. 3 „Nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante.” Admisibilitatea

Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, deoarece nu au solicitat că instanța de judecată le permite să se așeze alături de avocații lor de apărare în timpul ședințelor. Nici nu au solicitat compensații pentru presupusa încălcare a drepturilor lor.

Guvernul a susținut, de asemenea, că reclamanții au pierdut termenul de șase luni pentru prezentarea plângerilor de la art. 3. Ultima dată când au fost deținute în docul de sticlă a fost la 27 februarie 2020, dar cererile relevante au fost depuse la Curte la 31 octombrie 2020.

În ceea ce privește substanța plângerii solicitanților, Guvernul a susținut că închiderea lor în docul de sticlă a fost justificată de motive de securitate și a respectat art. 3. În special, docul a fost suficient de mare și reclamanții au putut să se așeze fără să se atingă reciproc și au fost în măsură să comunice cu avocații lor de apărare și să urmeze procedurile fără dificultăți. În plus, a existat o ventilație adecvată în doc și temperatura acolo era adecvată, iar accesul la apă și la toaletă a fost asigurat.

În formularele lor inițiale de cerere, reclamanții au susținut că izolația lor în docul de sticlă a fost degradantă și similară cu condițiile în care acuzații au fost deținute într-o cușă de metale. În special, au avut dificultăți în comunicarea cu avocații lor din domeniul apărării și nu au putut auzi părțile la procedura. Solicitanții nu au explicat plângerile lor ca răspuns la observațiile guvernului și nu au prezentat în mod explicit sau substanțial că dificultățile de comunicare cu avocații lor de apărare și-au limitat drepturile în temeiul articolului 6 din Convenție.

În ceea ce privește respectarea reglementării de șase luni, Curtea observă că ultima dată când reclamanții au fost deținuți în docul de sticlă a fost la 23 aprilie 2020, atunci când instanța de judecată a respins cererea procurorului de a prelungi detenția solicitanților și le-a pus sub arest la domiciliu 24 de ore (a se vedea punctul 7 mai sus). În consecință, termenul de șase luni a început la 23 aprilie 2020 și, prin urmare, ar fi trebuit să expirat la 23 octombrie 2020. Cu toate acestea, în legătură cu pandemia COVID-19, în termenul specificat în hotărârile președintelui Curții (de la 16 martie până la 15 iunie 2020 inclusiv), regula de șase luni în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție a fost considerată excepțional suspendată pentru trei luni calendaristice în total (a se vedea Saakashvili v. Georgia (dec.), nos. 6232/20 și 22394/20, §§ 46-59, 1 martie 2022). Prin urmare, în prezentul caz, reclamantul a avut trei luni suplimentare – până la 23 ianuarie 2021 – pentru a depune o cerere la Curte. În consecință, având în vedere că reclamanții și-au introdus cererile la 31 octombrie 2020, ar trebui considerat că acestea au respectat termenul de depunere a acestora. Obiecția Guvernului este astfel respinsă.

În ceea ce privește motivul de neepuizare al Guvernului, Curtea constată că al doilea reclamant a solicitat că instanța de judecată îi permite să stea cu avocatul său de apărare și că instanța de judecată și-a examinat cererea la 19 septembrie 2018 și a respins-o (a se vedea punctul 12 de mai sus).

Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să se ocupe de această obiecție a Guvernului, deoarece consideră că această parte a cererii este inadmisibilă pentru următoarele motive.

După cum a afirmat Curtea în repetate rânduri, art. 3 din Convenția înscrie una dintre cele mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Ea interzice în termeni absolut tortura sau tratamente sau pedepsele inumane sau degradante, indiferent de circumstanțele și comportamentul victimei (a se vedea, printre multe alte autorități, Labita v. Italia [GC], nr. 26772/95, § 119, CEDO 2000-IV).

Tratamentul cu insulină trebuie să atingă un nivel minim de severitate pentru ca acesta să se încadreze în domeniul de aplicare al articolului 3 din Convenție. Evaluarea acestui minim este relativă; depinde de toate circumstanţele cazului, cum ar fi durata tratamentului, efectele fizice şi psihice şi, în unele cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (a se vedea, de exemplu, Jalloh v. Germania [GC], nr. 54810/00, § 67, CEDO 2006 – IX). Natura publică a tratamentului poate fi un factor relevant sau agravant în evaluarea „degradării” în sensul articolului 3 din Convenție (a se vedea, printre altele autoritățile, Tyrer v. Regatul Unit , 25 aprilie 1978 , § 32 , Serie A nr. 26; Erdoğan Yağız v. Turcia, nr. 27473/02, § 37, 6 martie 2007; și Kummer v. Republica Cehă , nr. 32133/11, § 64, 25 iulie 2013).

În contextul aranjamentelor de securitate în sala de judecată, Curtea a subliniat faptul că mijloacele alese pentru asigurarea ordinului și a securității în sala de judecată nu trebuie să implice măsuri de reținere care, în temeiul nivelului lor de severitate sau de natura lor, ar fi incluse în domeniul de aplicare al articolului 3 din convenție, deoarece nu poate exista nici o justificare pentru tortura sau tratamente sau pedepsele inumane sau degradante (a se vedea Svinarenko și Slyadnev v. Rusia [GC], nos. 32541/08 și 43441/08, § 127, CEDO 2014 (extracte)). Acesta a constatat, în special, că închiderea într-o cuşcă metalică a fost contrară articolului 3 din Convenție, având în vedere natura ei obiectiv degradantă (ibid., §§ 135-38).

Curtea a constatat deja că plasarea acuzaților în spatele partițiilor de sticlă sau în docuri de sticlă nu implică în sine un element de umilință suficient pentru a atinge nivelul minim de severitate, așa cum este cazul cu cuștile metalice (a se vedea Yaroslav Belounov v. Rusia, nos. 2653/13 și 60980/14, § 124, 4 octombrie 2016). Cu toate acestea, acest nivel poate fi atins dacă circumstanțele de închidere ale acestora, luate în ansamblu, ar provoca suferință sau dificultate de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent la detenție (a se vedea Kudła v. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 92-94, CEDO 2000-XI).

Prin urmare, Curtea va examina circumstanțele generale ale închiderii solicitanților în docul de sticlă pentru a stabili dacă condițiile relevante, în ansamblu, au atins nivelul minim de severitate necesar pentru a caracteriza tratamentul lor ca fiind degradant în sensul articolului 3 din convenție.

În primul rând, Curtea observă că reclamanții au fost judecați pentru acuzații privind infracțiunile violente și nu au susținut că utilizarea docului de sticlă în timpul audierii era o măsură arbitrară. În plus, ia notă de proiectul docului descris de Guvern și observă că faptul că reclamanții au apărut în spatele unei partiții de sticlă în cursul audierii nu a fost, în sine, un element degradant care a adus în joc art. 3, în contraste cu abordarea Curții față de acuzații care sunt ținute într-o cușcă de metal (a se vedea Svinarenko și Slyadnev , citat mai sus §§ 136 și 138 ) .

În timp ce părțile nu sunt de acord cu lungimea exactă a docului de sticlă (3,6 m în conformitate cu reclamanții și cu 4 m în funcție de Guvern, Curtea observă că diferența este minimă și că reclamanții nu au contestat argumentele guvernamentale cu privire la doc care măsoară 1,2 m în lățime și 2,2 m în înălțime. Având în vedere aceste măsurări ca bază pentru calculul său, Curtea constată că acordul docului a permis fiecărui inculpat aproximativ 0,8 mp. m spațiu personal conform guvernului și aproximativ 0,7 mp. m de spațiu personal în conformitate cu reclamanții.

În acest sens, Curtea face referire, de asemenea, la descrierea guvernului a condițiilor în care reclamanții au fost deținuți în doc (a se vedea punctul 11 de mai sus). Curtea remarcă că reclamanții nu au contestat această descriere și nu au prezentat niciun element de probă care să justifice plângerea articolului 3.

Considerațiile de mai sus nu convinge Curtea că închiderea lor într-un doc de sticlă a atins nivelul minim de severitate interzis de art. 3 din Convenție.

Rezultă că această parte a cererii este, vădit nefondată. Prin urmare, aceasta trebuie declarată inadmisibilă, în conformitate cu art. 35 §§ § 3 litera (a) și cu art. 4 din Convenție. VIOLAŢII ALLEGATE A ARTICOLUL 5 AL CONVENŢIEI

Solicitanții se plângeau că plasarea lor sub arest la domiciliu de la 23 aprilie la 29 octombrie 2020 nu a fost justificată, că nu aveau o procedură eficace prin care să pună în pericol legalitatea arestării la domiciliu, că nu puteau apela împotriva hotărârilor judecătorești care ordonau și prelungeau arestarea la domiciliu, deoarece aceste hotărâri nu erau permise de apel și că nu aveau un drept eficace și executiv de compensare pentru presupusele încălcări. Solicitanții se referă la art. 3 și la art. 5 §§ 3, 4 și 5 din Convenție, care se citesc după cum urmează: art. 5 „3. Orice persoană arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (1) litera (c) din prezentul articol se aduce prompt la un judecător sau alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară și are dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea procesului în așteptare. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții care să apară pentru proces. Orice persoană care este privată de libertate prin arestarea sau detenția are dreptul să ia o procedură prin care legalitatea detenției sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberarea sa, dacă deținerea nu este legală. Orice persoană care a fost victimă de arestarea sau deținerea în incompatibilitate cu dispozițiile prezentului articol are dreptul la compensare executivă.” Admisibilitatea

Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, deoarece nu au apelat împotriva hotărârilor instanței de judecată care impun și apoi prelungesc arestarea lor la domiciliu de 24 de ore. Acestea au invitat, de asemenea, Curtea să declare plângerea de mai sus vădit nefondată pe baza faptului că toate garanțiile prevăzute la art. 5 au fost respectate.

Solicitanţii nu sunt de acord.

Curtea constată că hotărârile instanței de judecată menționate de Guvern nu erau permise să recurgă, așa cum au fost indicate în deciziile relevante emise între 23 aprilie și 31 august 2020. În plus, Curtea constată că a examinat o obiecție similară de către Guvern (a se vedea Mocanu și alții c. România [GC], nos. 10865/09 și alte două, §§ 220-26, CEDO 2014 (extracte); și Olekseychuk v. Ucraina ([Comitet], nr. 5765/20, §§ 15-20, 15 decembrie 2022) și a constatat că între iunie 2019 și ianuarie 2021 nu a fost sigur că există o soluție disponibilă și eficace pentru a satisface cerințele articolului 35 din convenție. Prin urmare, obiecția de neeșuare a Guvernului este respinsă.

În ceea ce privește plângerea reclamanților că nu au putut apela împotriva hotărârilor judecătorești de ordonare și de prelungire a arestării domiciliare, deoarece aceste hotărâri nu au fost permise să recurgă, Curtea reiterează că art. 5 § 4 nu obligă părțile contractante să stabilească mai mult de un nivel de competență pentru examinarea licenței deținerii și pentru a auzi cererile de eliberare (a se vedea Ilnseher v. Germania [GC], nos. 10211/12 și 27505/14, § 254, 4 decembrie 2018). În consecință, partea menționată anterior din plângerea solicitanților este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 litera (a) și al articolului 4 din Convenție.

Curtea constată, de asemenea, că încălcarea plângerii nu este, vădit nefondată, nici inadmisibilă pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenție. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. Merits Alegate încălcarea articolului 5 § 3 din Convenția 39 . În ceea ce privește plângerea solicitanților în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, potrivit căreia plasarea lor în arest la domiciliu nu a fost justificată, Curtea constată că guvernul nu a contestat faptul că art. 5 din Convenția se aplică arestării la domiciliu, care este considerat, având în vedere gradul și intensitatea acesteia, să constituie privarea de libertate în sensul prezentei dispoziții (a se vedea Buzadji v. Republica Moldova [GC], nr. 23755/07 , § 104 , 5 iulie 2016 , cu alte referințe ). 40. având în vedere principiile generale prezentate în Korban v. Ucraina (nu. 26744/16, §§ 154-57, 4 iulie 2019), care sunt la fel de relevante pentru acest caz, Curtea constată că reclamanții au fost deținuți sub arest la domiciliu 24 de ore între 23 aprilie și 29 octombrie 2020. Perioada examinată, în sensul articolului 5 § 3, este, prin urmare, de aproximativ șase luni.

Curtea observă că plângerea solicitanților în temeiul articolului 5 § 3 se referă numai la perioada în care au fost arestate la domiciliu 24 de ore. Acestea nu au susținut nici o problemă în temeiul Convenției cu privire la detenția lor reținută de la 8 iunie 2017 la 23 aprilie 2020 și nu au furnizat hotărâri judiciare relevante care își prelungesc deținurea în timpul perioadei de mai sus, care au durat aproximativ doi ani și zece luni. Cu toate acestea, Curtea poate lua act de perioada menționată mai sus în analizarea justificării arestării domiciliare a solicitanților.

Curtea constată că, atunci când a respins cererea procurorului de a prelungi detenția solicitanților după 23 aprilie 2020, instanța de judecată a avut în vedere faptul că motivele anterior indicate pentru detenția lor nu mai erau relevante, ci a decis să le pună în arest la domiciliu, având în vedere că există un risc ca reclamanții să influențeze victimele și martorii (a se vedea punctul 7 mai sus). Cu toate acestea, instanța de judecată nu a explicat motivele pentru care acest risc a persistat în ciuda solicitanților care au fost privați de libertate de aproape trei ani.

În plus, Curtea observă că, deși instanța de judecată a luat în considerare timpul în care reclamanții au petrecut deja în detenție (ibid ), nu a avut în vedere faptul că, plasându-le în arest la domiciliu, a prelungit în mod eficient perioada de privare a libertății care erau deja semnificativ lungi.

În plus, hotărârile instanței de judecată din 9 iunie, 3 iulie și 31 august 2020 nu au fost mai justificate în prelungirea arestării domiciliare a solicitanților. Se pare că instanța de judecată s-a limitat la repetarea unor motive de arestare la domiciliu în mod abstract și formulatic, fără a se referi la niciun element de fapt sau motive pentru care a considerat că aceste motive sunt încă relevante pentru cazul solicitanților (a se vedea punctul 8 mai sus).

Având în vedere că acestea au fost dezvăluite în termeni generali și conținute fraze repetitive, hotărârile instanței de judecată privind arestarea domiciliară a solicitanților nu sugerează că justificarea continuă a privației lor de libertate a fost evaluată în mod corespunzător, în ciuda trecerii timpului.

Considerațiile din alineatele anterioare sunt suficiente pentru a concluziona că, folosind o formulă standard care include doar motivele de aplicare a măsurii preventive fără a aborda faptele specifice ale cazului solicitanților, instanța internă nu a dat motive „relevante” și „suficiente” pentru a justifica nevoia de a impune și de a-și extinde arestarea la domiciliu. 47 . Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. Presupunând încălcarea articolului 5 § 4 din Convenția

Solicitanții se plângeau că nu au avut o procedură eficace prin care să pună la încercare legii a arestării lor la domiciliu, în special abordarea formalistică adoptată.

Curtea observă că reclamanții au solicitat instanței de judecată să ridice măsura de arestare la domiciliu și că instanța de judecată a examinat cererile lor împreună cu cererile procurorului de a prelungi măsura preventivă. Cu toate acestea, după cum a constatat Curtea în temeiul articolului 5 § 3, în deciziile sale, instanța internă a folosit o formulă standard care includea doar motivele de aplicare a unei măsuri preventive fără a aborda faptele specifice ale cazului solicitanților (a se vedea punctele 39-47 de mai sus).

Remarcand faptul că plângerea solicitanților în temeiul articolului 5 § 4 se referă în esență la același defect, în circumstanțele cauzei, Curtea consideră că nu există nicio problemă separată în temeiul acesteia din urmă. Presupunând încălcarea articolului 5 § 5 din Convenția

Curtea reiterează că art. 5 alineatul § 5 a fost respectat în cazul în care este posibil să se solicite o compensare în ceea ce privește privarea de libertate efectuată în condiții contrare a alineatele (1), (3) sau (4) (a se vedea Stoichkov v. Bulgaria , nr. 9808/02, § 72, 24 martie 2005). Dreptul de compensare prevăzut la alineatul (5) presupune, prin urmare, că o încălcare a unul dintre alineatele anterioare ale articolului 5 a fost stabilită, fie de către o autoritate internă, fie de către Curte.

În prezentul caz, Curtea a constatat încălcarea articolului 5 § 3 din Convenție. În consecință, art. 5 alineatul § 5 se aplică. Curtea observă că nu există nici o indicație că legislația națională a conferit solicitanților un drept de compensare în situația lor (a se vedea Korneykova c. Ucraina, nr. 39884/05, § 80, 19 ianuarie 2012, Strogan v. Ucraina, nr. 30198/11, §§ 107-10, 6 octombrie 2016 și Rytikov c. Ucraina, nr. 52855/19, § 32-37, 23 mai 2024, și alte referințe în acest sens). Curtea nu constată niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în cazul în cauză.

În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 5 § 5 din Convenție. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI 54. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea oferă, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune

Solicitanții au solicitat 10.000 de euro (EUR) fiecare în ceea ce privește prejudiciile morale.

Guvernul a contestat aceste afirmații, spunând că nu au fost susținute.

Hotărând în mod echitabil, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea fiecăruia dintre solicitanți EUR 2000 în ceea ce privește prejudiciile morale. Costuri și cheltuieli

Solicitanții au solicitat, de asemenea, 1.200 EUR fiecare pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. Au furnizat copii ale contractelor de servicii legale semnate cu dl M. Sosyedko, care a reprezentat ambele solicitante după notificarea cazului guvernului, și fișe de timp în ceea ce privește munca efectuată, indicând că avocatul a petrecut 22 de ore pentru munca asupra fiecărui caz al reclamantului pentru o rată orară de 100 EUR.

Guvernul a contestat această afirmație, susținând că suma solicitată a fost excesivă și nefondată.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere documentele în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde suma globală de 1000 EUR pentru procedurile de dinaintea acesteia, plus orice impozit care poate fi imputabil solicitanților, să fie plătit direct reprezentantului lor, dl M. Sosyedko, aşa cum solicită solicitanţii. Pentru aceste motive, CURTEA, UNANIMOUS, decide să se alăture cererilor; declara admisibile plângerile în temeiul articolului 5 §§ 3, 4 și 5 din Convenție privind plasarea nejustificată a solicitanților în arestarea domiciliară, lipsa unei proceduri eficace prin care să se pună în pericol legalitatea arestării lor domiciliare și absența unui drept eficace și executabil de compensare pentru presupusa încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție și pentru restul cererii inadmisibile; deține că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție; deține că nicio problemă separată nu a apărut în conformitate cu art. 5 § 4 din Convenție; deține că nu s-a efectuat o încălcare a articolului 5 § 5 din Convenție; deține (a) că statul reclamant trebuie să plătească direct solicitanților, în termen de trei luni de la data decontarerii, încheierii de 2 000 EUR; Contul bancar al Sosyedko; (b) cel de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii solicitanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 5 martie 2026, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Victor Soloveytchik Kateřina Šimáčková Președintele grefierului

The case concerns the applicants’ complaint under Article 3 of the Convention about their confinement in a glass dock during court hearings, and their complaint under Article 5 §§ 3, 4 and 5 of the Convention about their placement under house arrest. THE FACTS

The applicants were born in 1990 and 1986 respectively and live in Zaporizhzhya. Both applicants, who are brothers, were represented by Mr M. Sosyedko and Mr O. Ignatov, lawyers practising in Kyiv and Dnipro respectively.

The Government were represented by their Agent, Ms M. Sokorenko, from the Ministry of Justice.

The facts of the case may be summarised as follows. The applicants’ arrest and detention

The applicants, who were police officers at the time, were suspected of taking part in a violent robbery committed by a group. On 8 June 2017 they were arrested, and the next day the Ordzhonikidzevskyi District Court of Zaporizhzhya ordered their detention on remand, referring to the gravity of the charges against them and the risks that they might abscond or interfere with the investigation, in particular by destroying evidence and influencing witnesses. 6 . On 10 January 2018 the Zhovtnevyi District Court of Zaporizhzhya, acting as the trial court, accepted the list of charges against the applicants and four other co-accused and ordered that the criminal case should be examined on the merits. The applicants’ detention was extended several times. The Court was not provided with copies of the relevant court decisions extending their detention. 7 . On 23 April 2020 the trial court, sitting in a hearing in which the applicants took part, rejected an application by the prosecutor to extend the applicants’ detention. The court took into account the time the applicants have already spent in detention and noted that while it seemed that other risks were no longer relevant, there was still a risk that the applicants might influence victims and witnesses, given their previous experience as police officers. The court also examined whether it was possible to apply an alternative preventive measure and ruled that in the circumstances, it would be justified to place the applicants under 24-hour house arrest. The decision of the trial court was not amenable to appeal. 8 . On 9 June, 3 July and 31 August 2020, following the examination of an application by the prosecutor to extend the preventive measure and applications by the applicants to lift it, the trial court extended the applicants’ 24-hour house arrest by decisions which were not amenable to appeal. Having examined the submissions made, the trial court found, without indicating further explanation, that there was still a risk that the applicants might influence victims and witnesses. 9 . On 29 October 2020 the trial court once again examined the circumstances justifying the application of 24-hour house arrest and replaced that preventive measure with house arrest during nighttime hours. The trial court found that the applicants had never breached their obligations, they had had permanent place of residence, families and had required to undergo medical treatment. On 14 April 2021 the trial court mitigated the preventive measure for the applicants and changed it for a personal commitment. Conditions of the applicants’ confinement in the courtroom

According to the applicants, the hearing room was equipped with a glass dock measuring 3.6 m in length, 1.2 m in width and 2.2 m in height. During court hearings held between 10 January 2018 and 23 April 2020 the applicants were held in that dock along with four other co-accused. The applicants also submitted photographs showing them sitting all together in the glass dock during the hearings. 11 . According to the Government, the glass dock in the hearing room measured 4 m in length, 1.2 m in width and 2.2 m in height. It was designed in accordance with the standards approved by the State Judicial Administration (see paragraph 13 below). The dock had a steel frame with transparent protective glass at the front and a metal sheet at the back. There was a grid on top of the dock which allowed proper ventilation but prevented defendants from escaping. 12 . On 18 September 2018 the second applicant’s defence lawyer lodged an application with the trial court, seeking leave for his client to sit next to him during the hearing. On 20 September 2018 that application was refused.

The Government submitted that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, as they had not requested that the trial court allow them to sit alongside their defence lawyers during the hearings. Nor had they claimed compensation for the alleged breach of their rights.

The Government also argued that the applicants had missed the six- month time-limit for submitting their Article 3 complaints. The last time that they had been held in the glass dock had been on 27 February 2020, but the relevant applications had been lodged with the Court on 31 October 2020.

As to the substance of the applicants’ complaint, the Government submitted that their confinement in the glass dock had been justified by security reasons and had complied with Article 3. In particular, the dock had been large enough and the applicants had been able to sit without touching each other, and they had been able to communicate with their defence lawyers and follow the proceedings without difficulty. In addition, there had been adequate ventilation in the dock and the temperature in there had been suitable, and access to water and to the toilet had been ensured.

In their initial application forms, the applicants submitted that their confinement in the glass dock had been degrading and similar to the conditions in which defendants had been held in a metal cage. In particular, they had experienced difficulties in communicating with their defence lawyers and could not hear the parties to the proceedings. The applicants did not elaborate on their complaints in response to the Government’s observations and did not submit explicitly or in substance that the difficulties in communicating with their defence lawyers had restricted their rights under Article 6 of the Convention.

As to compliance with the six-month rule, the Court observes that the last time that the applicants were held in the glass dock was on 23 April 2020, when the trial court rejected an application by the prosecutor to extend the applicants’ detention and placed them under 24-hour house arrest (see paragraph 7 above). It follows that the six-month time-limit started to run on 23 April 2020 and should therefore have expired on 23 October 2020. However, in connection with the COVID-19 pandemic, during the time frame specified in the decisions of the President of the Court (from 16 March until and including 15 June 2020), the six-month rule under Article 35 § 1 of the Convention was exceptionally considered to have been suspended for three calendar months in total (see Saakashvili v. Georgia (dec.), nos. 6232/20 and 22394/20, §§ 46-59, 1 March 2022). Therefore, in the present case the applicant had an additional three months – up to and including 23 January 2021 – to lodge an application with the Court. Accordingly, seeing that the applicants introduced their applications on 31 October 2020, they should be regarded as having complied with the time-limit for lodging them. The Government’s objection is thus dismissed.

As regards the Government’s non-exhaustion plea, the Court notes that the second applicant did request that the trial court allow him to sit with his defence lawyer, and that the trial court examined his application on 19 September 2018 and dismissed it (see paragraph 12 above).

However, the Court does not find it necessary to deal with that objection of the Government, as it considers that this part of the application is any event inadmissible for the following reasons.

As the Court has repeatedly stated, Article 3 of the Convention enshrines one of the most fundamental values of a democratic society. It prohibits in absolute terms torture or inhuman or degrading treatment or punishment, irrespective of the circumstances and the victim’s behaviour (see, among many other authorities, Labita v. Italy [GC], no. 26772/95, § 119, ECHR 2000-IV).

Ill ‑ treatment must attain a minimum level of severity if it is to fall within the scope of Article 3 of the Convention. The assessment of this minimum is relative; it depends on all the circumstances of the case, such as the duration of the treatment, its physical and mental effects and, in some cases, the sex, age and state of health of the victim (see, for example, Jalloh v. Germany [GC], no. 54810/00, § 67, ECHR 2006 ‑ IX). The public nature of the treatment may be a relevant or an aggravating factor in assessing whether it is “degrading” within the meaning of Article 3 of the Convention (see, among other authorities, Tyrer v. the United Kingdom , 25 April 1978, § 32, Series A no. 26; Erdoğan Yağız v. Turkey , no. 27473/02, § 37, 6 March 2007; and Kummer v. the Czech Republic , no. 32133/11, § 64, 25 July 2013).

In the context of courtroom security arrangements, the Court has stressed that the means chosen for ensuring courtroom order and security must not involve measures of restraint which, by virtue of their level of severity or by their very nature, would bring them within the scope of Article 3 of the Convention, as there can be no justification for torture or inhuman or degrading treatment or punishment (see Svinarenko and Slyadnev v. Russia [GC], nos. 32541/08 and 43441/08, § 127, ECHR 2014 (extracts)). It found, in particular, that confinement in a metal cage was contrary to Article 3 of the Convention, having regard to its objectively degrading nature (ibid., §§ 135-38).

The Court has already found that the placement of defendants behind glass partitions or in glass docks does not in itself involve an element of humiliation sufficient to reach the minimum level of severity, as is the case with metal cages (see Yaroslav Belousov v. Russia , nos. 2653/13 and 60980/14, § 124, 4 October 2016). This level may be attained, however, if the circumstances of their confinement, taken as a whole, would cause them distress or hardship of an intensity exceeding the unavoidable level of suffering inherent in detention (see Kudła v. Poland [GC], no. 30210/96, §§ 92-94, ECHR 2000-XI).

The Court will therefore scrutinise the overall circumstances of the applicants’ confinement in the glass dock to determine whether the relevant conditions, on the whole, reached the minimum level of severity required to characterise their treatment as degrading within the meaning of Article 3 of the Convention.

First of all, the Court observes that the applicants were on trial on charges concerning violent offences and have not argued that the use of the glass dock during hearings was an arbitrary measure. It further takes note of the design of the dock as described by the Government and observes that the fact that the applicants appeared behind a glass partition during the hearings was not in itself a degrading element bringing Article 3 into play, in contrast to the Court’s approach to defendants being held in a metal cage (see Svinarenko and Slyadnev , cited above, §§ 136 and 138) .

While the parties disagreed on the exact length of the glass dock (3.6 m according to the applicants and 4 m according to the Government, the Court observes that the difference is minimal and that the applicants did not contest the Government’s submissions about the dock measuring 1.2 m in width and 2.2 m in height. Taking those measurements as the basis for its calculation, the Court finds that the arrangement of the dock allowed each defendant approximately 0.8 sq. m of personal space according to the Government and approximately 0.7 sq. m of personal space according to the applicants.

In this connection, the Court also refers to the Government’s description of the conditions in which the applicants were held in the dock (see paragraph 11 above). The Court notes that the applicants did not contest that description and did not submit any further evidence to substantiate their Article 3 complaint.

The above considerations do not persuade the Court that their confinement in a glass dock attained the minimum level of severity prohibited by Article 3 of the Convention.

It follows that this part of the application is manifestly ill-founded. It must therefore be declared inadmissible, pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.

The Government submitted that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, as they had not appealed against the trial court’s decisions imposing and then extending their 24-hour house arrest. They also invited the Court to declare the above complaint manifestly ill-founded on the basis that all the guarantees under Article 5 had been complied with.

The applicants disagreed.

The Court notes that the trial court’s decisions referred to by the Government were not amenable to appeal, as was indicated in the relevant decisions issued between 23 April and 31 August 2020. Moreover, the Court notes that it examined a similar objection by the Government (see Mocanu and Others v. Romania [GC], nos. 10865/09 and 2 others, §§ 220-26, ECHR 2014 (extracts); and Olekseychuk v. Ukraine ([Committee], no. 5765/20, §§ 15-20, 15 December 2022) and found that between June 2019 and January 2021 it had not been certain that there was an available and effective remedy to satisfy the requirements of Article 35 of the Convention. The Government’s non-exhaustion objection is therefore dismissed.

As to the applicants’ complaint that they could not appeal against the court decisions ordering and extending their house arrest because those decisions had not been amenable to appeal, the Court reiterates that Article 5 § 4 does not compel the Contracting Parties to set up more than one level of jurisdiction for the examination of the lawfulness of detention and for hearing applications for release (see Ilnseher v. Germany [GC], nos. 10211/12 and 27505/14, § 254, 4 December 2018). It follows that the above-mentioned part of the applicants’ complaint is incompatible ratione materiae with the provisions of the Convention and must be rejected pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.

The Court furthermore notes that the remaining complaints are neither manifestly ill-founded nor inadmissible on any other grounds listed in Article 35 of the Convention. They must therefore be declared admissible. Merits Alleged violation of Article 5 § 3 of the Convention 39 . In relation to the applicants’ complaint under Article 5 § 3 of the Convention that their placement under house arrest had not been justified, the Court notes that the Government did not dispute that Article 5 of the Convention was applicable to house arrest, which is considered, in view of its degree and intensity, to amount to deprivation of liberty within the meaning of this provision (see Buzadji v. the Republic of Moldova [GC], no. 23755/07 , § 104, 5 July 2016, with further references).

Having regard to the general principles outlined in Korban v. Ukraine (no. 26744/16, §§ 154-57, 4 July 2019), which are equally pertinent to the present case, the Court notes that the applicants were held under 24-hour house arrest from 23 April to 29 October 2020. The period under consideration, for the purposes of Article 5 § 3, is therefore some six months.

The Court observes that the applicants’ complaint under Article 5 § 3 concerned solely the period during which they were under 24-hour house arrest. They did not raise any issue under the Convention with respect to their detention on remand from 8 June 2017 to 23 April 2020, and did not provide relevant court decisions extending their detention during the above period which lasted some two years and ten months. The Court nevertheless may take note of the above-mentioned period when analysing the justification for the applicants’ house arrest.

The Court notes that, when rejecting the prosecutor’s application to extend the applicants’ detention after 23 April 2020, the trial court had regard to the fact that the previously indicated reasons for their detention were no longer relevant but decided to place them under house arrest considering that there remained a risk that the applicants might influence victims and witnesses (see paragraph 7 above). However, the trial court did not elaborate on the reasons why that risk persisted despite the applicants having been deprived of their liberty for almost three years.

Furthermore, the Court observes that although the trial court took into account the time the applicants have already spent in detention ( ibid ), it failed to have regard to the fact that by placing them under house arrest it effectively extended the period of their deprivation of liberty which had already been significantly lengthy.

Moreover, no further reasoning was provided in the trial court’s decisions of 9 June, 3 July and 31 August 2020 extending the applicants’ house arrest. It appears that the trial court limited itself to repeating a number of grounds for house arrest in an abstract and formulaic way, without referring to any factual elements or reasons why it considered that those grounds were still relevant to the applicants’ case (see paragraph 8 above).

As they were couched in general terms and contained repetitive phrases, the trial court’s decisions concerning the applicants’ house arrest did not suggest that the continued justification of their deprivation of liberty had been appropriately assessed, despite the passage of time.

The considerations in the preceding paragraphs are sufficient to conclude that, by using a standard formula merely listing the grounds for applying preventive measure without addressing the specific facts of the applicants’ case, the domestic courts failed to give “relevant” and “sufficient” reasons to justify the need to impose and extend their house arrest. 47 . There has accordingly been a violation of Article 5 § 3 of the Convention. Alleged violation of Article 5 § 4 of the Convention

The applicants complained that they had not had an effective procedure by which to challenge the lawfulness of their house arrest given, in particular, the formalistic approach taken.

The Court observes that the applicants applied to the trial court to lift the measure of house arrest and that the trial court examined their applications along with the prosecutor’s applications to extend the preventive measure. However, as the Court found under Article 5 § 3, in its decisions the domestic court used a standard formula merely listing the grounds for applying a preventive measure without addressing the specific facts of the applicants’ case (see paragraphs 39-47 above).

Noting that the applicants’ complaint under Article 5 § 4 concerns essentially the same defect, in the circumstances of the case the Court considers that no separate issue arises under the latter provision. Alleged violation of Article 5 § 5 of the Convention

The Court reiterates that Article 5 § 5 has been complied with where it is possible to apply for compensation in respect of deprivation of liberty effected in conditions contrary to paragraphs 1, 3 or 4 (see Stoichkov v. Bulgaria , no. 9808/02, § 72, 24 March 2005). The right to compensation set forth in paragraph 5 presupposes therefore that a violation of one of the preceding paragraphs of Article 5 has been established, either by a domestic authority or by the Court.

In the present case the Court has found a violation of Article 5 § 3 of the Convention. It follows that Article 5 § 5 is applicable. The Court observes that there is no indication that the national law conferred on the applicants a right to compensation in their situation (see Korneykova v. Ukraine , no. 39884/05, § 80, 19 January 2012, Strogan v. Ukraine , no. 30198/11, §§ 107-10, 6 October 2016, and Rytikov v. Ukraine , no. 52855/19, §§ 32-37, 23 May 2024, and further references therein). The Court finds no reason to reach a different conclusion in the present case.

It follows that there has been a violation of Article 5 § 5 of the Convention.

The applicants claimed 10,000 euros (EUR) each in respect of non-pecuniary damage.

The Government contested those claims, saying they were unsubstantiated.

Ruling on an equitable basis, the Court considers it reasonable to award each of the applicants EUR 2000 in respect of non-pecuniary damage. Costs and expenses

The applicants also claimed EUR 1,200 each for the costs and expenses incurred before the Court. They provided copies of legal service contracts signed with Mr M. Sosyedko who represented both applicants after the case was notified to the Government, and time sheets in respect of work done indicating that the lawyer had spent 22 hours for the work on each of the applicants’ case for an hourly rate of EUR 100.

The Government contested that claim, arguing that the amount sought was excessive and unsubstantiated.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these were actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the documents in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the global sum of EUR 1,000 for the proceedings before it, plus any tax that may be chargeable to the applicants, to be paid directly to their representative Mr M. Sosyedko, as requested by the applicants. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, Decides to join the applications; Declares admissible the complaints under Article 5 §§ 3, 4 and 5 of the Convention concerning the applicants’ unjustified placement under house arrest, the lack of an effective procedure by which to challenge the lawfulness of their house arrest and the absence of an effective and enforceable right to compensation for the alleged violation of Article 5 § 3 of the Convention and the remainder of the application inadmissible; Holds that there has been a violation of Article 5 § 3 of the Convention; Holds that no separate issue arises under Article 5 § 4 of the Convention; Holds that there has been a violation of Article 5 § 5 of the Convention; Holds (a) that the respondent State is to pay the applicants, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 2,000 (two thousand euros) to each applicant, plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 1,000 (one thousand euros), plus any tax that may be chargeable to the applicants, in respect of costs and expenses, to be paid directly to their representative Mr M. Sosyedko’s bank account; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; Dismisses the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 5 March 2026, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Victor Soloveytchik Kateřina Šimáčková Registrar President