Decizia nr. 35183/08 Mehmet KAPLAN și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 28 februarie 2017 în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, președinte, Ksenija Turković, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 20 iunie 2008, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții, dl Mehmet Kaplan, dl Kasım Kaplan și dna Emine Demir, sunt resortisanți turci născuți în 1941, 1951 și În 1943 și, respectiv, trăiesc în Gaziantep. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl M. Birlik, un avocat care practică în Șanlıurfa. Guvernul turc („Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Ministerul Energiei și Resurselor Naturale („administrația”) a expropriat ploturile de teren ale reclamanților (planul nr.1247) din Nizip, Gaziantep. De asemenea, a plătit o anumită sumă de compensare. La 9 februarie 1999, reclamanții au inițiat proceduri de compensare la Curtea Civilă Nizip de Jurisdicție Generală pentru compensare suplimentară plus dobânzi. La 30 decembrie 1999, instanța a acordat 1,836.469,200 lire turce (TRL) (aproximativ 3.400 euro (EUR) plus dobânzi la rata legală. La 22 mai 2000, hotărârea a fost susținută de Curtea de Casație. Potrivit informațiilor din dosar, reclamanții au primit o plată parțială la 09 ianuarie 2002 și restul a fost plătit la 27 martie 2008. O descriere a dreptului intern și practică în ceea ce privește Comisia de compensare menționată mai jos (punctele 11-12) se poate găsi în Turgut și alții c. Turcia (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013); Demiroğlu și alții c. Turcia (dec.), nr. 56125/10, 4 iunie 2013); și Yıldız și Yanak c. Turcia (dec.), nr. 44013/07, 27 mai 2014). COMPLAINT Reclamanții se plângea că întârzierea excesivă a plății aferente acordului de compensare suplimentară, însoțită de ratele scăzute ale dobânzii, le-a cauzat pierderi financiare substanțiale. În acest sens, acestea se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție cu privire la întârzierea plății pentru indemnizații suplimentare. 11. Guvernul a remarcat că în temeiul Legii nr. 6384 din 9 ianuarie 2013 a fost înființată o nouă comisie de compensare pentru a face față cererilor privind durata procedurilor și neexecuția hotărârilor. În plus, au remarcat că competența Comisiei de compensare a fost ulterior extinsă printr-un decret adoptat la 16 martie 2014 pentru examinarea plângerilor referitoare, printre altele, la presupusa pierdere a valorii compensației expropriate din cauza efectelor inflației și a lungii procedurii. În consecință, acestea au susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, deoarece nu au formulat nici o cerere Comisiei de Compensare. 12. Curtea observă că, după cum a subliniat guvernul, în Turcia a fost instituit un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (nu. 24240/07, 20 martie 2012). Ulterior, în decizia sa în cazul Yıldız și Yanak (dec.), nr. 44013/07, 27 mai 2014), Curtea a declarat o cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, adică noua soluție. În acest sens, Curtea a considerat în special că acest nou remediu a fost a priori accesibil și capabil de a oferi o perspectiva rezonabilă de remediere a plângerilor privind deprecierea atribuițiilor în cazurile de expropriare. 13. Curtea constată că, în decizia sa în cazul Ümmühan Kaplan (citată mai sus, § 77), acesta ar putea, totuși, examina, în cadrul procedurii sale normale, cereri de acest tip care au fost deja comunicate guvernului. 14. Având în vedere obiecția Guvernului cu privire la neutilizarea noului remediu intern instituit prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazurile Turgut și alții (dec.), nr. 4860/09, §§ 47-59), și Yıldız și Yanak (citate mai sus, §§ 29-38). 15. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că cererea ar trebui respinsă în temeiul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizare a recoursurilor interne. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 23 martie 2017. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului
Application no. 35183/08
Mehmet KAPLAN and Others
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 28
February 2017 as a Committee composed of:
Paul Lemmens,
President,
Ksenija Turković,
Jon Fridrik Kjølbro,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 20 June 2008,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicants, Mr Mehmet Kaplan, Mr Kasım Kaplan and Ms
Emine
Demir, are Turkish nationals who were born in 1941, 1951 and
1943 respectively and live in Gaziantep. They are represented before the Court by Mr M. Birlik, a lawyer practicing in Șanlıurfa. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
A.
The circumstances of the case
2.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
3.
The Ministry of Energy and Natural Resources (“the administration”) expropriated the applicants’ plot of land (plot no.1247) in Nizip, Gaziantep. It also paid a certain amount for compensation.
4.
On 9 February 1999 the applicants initiated compensation proceedings at the Nizip Civil Court of General Jurisdiction for additional compensation plus interest.
5.
On 30 December 1999 the court awarded 1,836,469,200
Turkish liras
(TRL) (approximately 3,400 euros (EUR)) plus interest at the statutory rate.
6.
On 22 May 2000 the judgment was upheld by the Court of Cassation.
7.
According to the information in the case file, the applicants received a partial payment on 09 January 2002 and the remainder was paid on 27
March 2008.
B.
Relevant domestic law
8.
A description of the domestic law and practise with respect to the Compensation Commission mentioned below (paragraphs 11-12) may be found in
Turgut and Others v. Turkey
((dec.), no.
4860/09, 26 March 2013);
Demiroğlu and Others v. Turkey
((dec.), no.
56125/10, 4
June 2013); and
Yıldız and Yanak v. Turkey
((dec.), no.
44013/07, 27
May 2014).
9.
The applicants complained that the excessive delay in the payment of the additional compensation award, coupled with the low interest rates, had caused them substantial financial loss. In this respect, they relied on Article
6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
10.
The applicants complained under Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 of the Convention about the late payment of the additional compensation awards.
11.
The Government noted that pursuant to Law no. 6384 of 9 January 2013 a new Compensation Commission had been established to deal with applications concerning length of proceedings and non-execution of judgments. They further noted that the competence of the Compensation Commission was subsequently enlarged by a decree adopted on 16 March 2014 to examine complaints relating to, among other things, the alleged loss of value of the amount of the expropriation compensation due to the effects of inflation and the length of the proceedings. Accordingly, they maintained that the applicants had not exhausted domestic remedies, as they had not made any application to the Compensation Commission.
12.
The Court observes that, as pointed out by the Government, a new domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of
Ümmühan Kaplan v.
Turkey
(no.
24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decision in the case of
Yıldız and Yanak
((dec.), no.
44013/07, 27
May 2014), the Court declared an application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, that is to say the new remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was
a priori
accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the depreciation of awards in expropriation cases.
13.
The Court notes that in its decision in the case of
Ümmühan Kaplan
(cited above, § 77), it stressed that it could nevertheless examine, under its normal procedure, applications of that type which had already been communicated to the Government.
14.
Taking into account the Government’s objection with regard to the applicants’ failure to make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384, the Court reiterates its conclusion in the cases of
Turgut and Others
((dec.), no.
4860/09, §§ 47-59), and
Yıldız and Yanak
(cited above, §§
29-38).
15.
In view of the above, the Court concludes that the application should be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non
‑
exhaustion of domestic remedies.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 23 March 2017.
Hasan Bakırcı
Paul Lemmens
Deputy Registrar
President