NIKOLOSKI v. "THE FORMER YUGOSLAV REPUBLIC OF MACEDONIA"
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Communicated
NIKOLOSKI v. "THE FORMER YUGOSLAV REPUBLIC OF MACEDONIA" (CtEDO, 2017)
Comunicat la 2 martie 2017 PRIMEA SECȚIUNE Cerere nr. 33874/14 Sašo NIKOLOSKI împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei depusă la 25 aprilie 2014 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Sašo Nikoloski, este un cetățen macedonean care s-a născut în 1948 și trăiește în Skopje. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 23 martie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din Skopje (denumit în continuare „jurisprudența de primă instanță”, Основен Čуд Čкко δδе ) a acordat parțial o creanță de datorie de către reclamant împotriva T.P. și a ordonat debitorului să plătească o anumită sumă de bani reclamantului. Hotărârea a devenit finală la 11 noiembrie 1999. La 7 februarie 2000, reclamantul a solicitat instanței de primă instanță pentru o pronunțare a hotărârii ( Reclamantul a cerut instanței să ordone transferul de fonduri din contul bancar al unei societăți, P., deținută de debitor, precum și pentru un inventar, convulsii și vânzarea proprietăților mobiliare și imobiliare ale debitorului. Reclamantul a specificat în cererea sa că proprietatea imobilă includea un apartament și o casă de vacanță. La 14 februarie 2000, prima instanță a inițiat executarea și a ordonat un inventar, confiscare și vânzare a bunurilor mobiliare și imobile ale debitorului și a interzis transferul de fonduri din contul bancar al P. La 10 martie 2000, reclamantul a solicitat instanței de primă instanță să permită măsuri suplimentare de aplicare: confiscarea și vânzarea unei mașini pe care debitorul le-a cumpărat pentru societatea P. și vânzarea de mărfuri și materiale pe care le deține. La 11 decembrie 2000, debitorul a contestat hotărârea instanței din 14 decembrie 2000. Februarie 2000, susținând că societatea nu a avut loc în cadrul procedurii și că bunurile imobile nu au fost deținute de el. La 8 martie 2001, reclamantul a răspuns la obiecția debitorului și a respins cererile sale. La 26 aprilie 2001, reclamantul a solicitat din nou ca instanța să acorde măsuri suplimentare de executare și să ordone transferul de fonduri din salariul debitorului către contul bancar al reclamantului. La 20 noiembrie 2001, instanța de primă instanță a acordat parțial obiecția debitorului și a susținut ordinul de executare în măsura în care se referă la vânzarea proprietăților sale mobilizabile. Acesta a respins cererea reclamantului de măsuri suplimentare de punere în aplicare. Curtea de primă instanță a declarat că reclamantul nu a furnizat dovezi că proprietatea imobilizabilă este deținută de debitorul. De asemenea, a declarat că, deoarece vânzarea proprietăților mobiliare a debitorului era încă în așteptare, permițând ca alte mijloace de executare să pară prematură. La 5 decembrie 2001, reclamantul a depus un recurs împotriva acestei decizii care se plângea de durata procedurii de punere în aplicare și care urmărește să dispună de măsuri suplimentare de punere în aplicare împotriva debitorului. La 31 ianuarie 2002, Curtea de Apel a respins apelul reclamantului și a susținut decizia de primă instanță. La 3 noiembrie 2011, reclamantul a solicitat că instanța de primă instanță transferă executarea hotărârii finale către un judecător. La 6 decembrie 2012, instanța de primă instanție a acordat solicitarea reclamantului și a transferat procedura de executare către judecător. La 8 mai 2013, judecătorul a emis o ordonanță de transfer de fonduri din contul bancar al debitorului. La 27 mai 2013, debitorul s-a opus ordinului de executare, susținând că executarea a devenit limitată la timp de zece ani de când hotărârea a devenit finală. Reclamantul nu a răspuns la obiecția debitorului. Cu toate acestea, la 5 Iunie 2013, judecătorul a răspuns și a susținut că funcționarea perioadei de precauție a fost întreruptă prin inițierea procedurii de executare de către creditor și prin decizia instanței din 14 februarie 2000. Președintele Tribunalului de Primă Instanță a respins obiecția debitorului la 7 iunie 2013. Curtea s-a bazat pe art. 243 din Legea privind aplicarea măsurilor, care prevede întreruperea executării perioadei de prelungire a procedurii de executare în cazul transferului de la o instanță la un judecător. Debitorul a apelat împotriva deciziei de primă instanță, reprezentând argumentele sale că executarea a devenit limitată la timp. Reclamantul nu a răspuns la apelul oponentului. La 12 septembrie 2013, Curtea de Apel din Skopje a acordat obiecția debitorului și a anulat decizia de primă instanță, constatând că executarea a devenit limitată la timp. Acesta a susținut că termenul expirase înainte de transferul dosarului la judecător. Reclamantul a primit o copie a deciziei la 5 noiembrie 2013. ulterior, reclamantul a depus o plângere („ретставка” ) cu Consiliul Judiciar, declarând că hotărârea instanței de recurs a fost nedrept. Consiliul Judiciar a răspuns la 5 mai 2014 că concluziile Curții de Apel din Skopje au fost contrare articolului 377 din Legea privind obligațiile și că plângerea sa va fi luată în considerare la evaluarea performanței judecătorilor. Dispozițiile relevante ale Actului de procedură privind aplicarea măsurilor din 1997 ( δакон δа иפврваната δоста , Gazettele Oficiale nr. 53/1997, 59/2000 și 64/2003), se citesc după cum urmează: Secțiunea 2 „Procedurile de punere în aplicare și securitate se inaugură după cererea unui creditor. ...” Secțiunea 3 „Procedurile de punere în aplicare și securitate sunt permise și desfășurate de instanțe.” Dispozițiile relevante ale Legii de punere în aplicare adoptate în 2005 (versiune consolidată, nr. 59/2011, „(1) Execuție se efectuează printr-un judecător ( иδвристен текст , Gazette Oficiale , nr. „ (1) Partea sau participantul care consideră că au existat nereguli în timpul executării poate depune o obiecție președintelui instanței de primă instanță ... ... (3) Președintele instanței decide asupra obiecției în termen de șaptezeci și două de ore de la primirea primirii. ... (5) Obiecția este depusă părților, participanților și jurisprudenței pentru observații ... (6) Președintele instanței hotărăște cu privire la obiecția în termenul prevăzut la alineatul (3), indiferent dacă partea opusă a depus observații în timp util în răspunsul la obiecție sau a declarat că nu contestă această obiecție. ... “Secțiunea 77-a „(1) O parte sau un participant are dreptul de a depune recurs împotriva deciziei Președintelui instanței de judecată la instanța de recurs ... ... (3) O copie a recursului se depune părții opozitoare și participantului, care pot prezenta observații în răspuns în termen de trei zile. ...” Secțiunea 238 „(1) Procedura de punere în aplicare instituită înainte de intrarea în vigoare a Actului trebuie să continue în temeiul Actului de procedură de executare din 1997 ...” Secțiunea 240 „În cazul în care o decizie finală de executare a fost pronunțată de instanță, creditorii care au inițiat procedurile de executare a instanței înainte de 26 mai 2006 sunt obligați să prezinte în termen de șase luni ... o declarație instanței competente care să precizeze judecătorul la care executarea ar trebui transferat ... astfel încât acesta să poată continua cu executarea.” Secțiunea 243 „Transferirea procedurilor de executare de la instanțe către judecători va duce la termenele legale pentru a considera întreruperea unei cereri în timp.” Dispozițiile relevante ale Lectului privind obligațiile din 2001 („акон”) („акон ). Secțiunea 368 se citește după cum urmează: „(1) Toate creanțele stabilite prin o hotărâre finală sau prin o decizie a unui organism competent ... devin timp-limită ( δастаруваат ) după zece ani ...” Secțiunea 377 „Termen-limită pentru luarea în considerare a unei cereri de credite în timp-limită ( δастаруваае ) va fi întreruptă ( се δрекинува) ) prin depunerea unei creanțe sau prin orice altă acțiune a creditorului împotriva debitorului în fața unei instanțe sau a unui alt organism competent, în scopul stabilirii, garanției sau executării cererii sale.” Practice relevantă La 5 februarie 2014, Curtea Supremă a formulat mai multe concluzii pentru a clarifica chestiunile care au apărut în practicile instanțelor privind transferul procedurilor de executare către judecători. În una dintre concluziile respective, se afirmă că art. 377 din Legea privind obligațiile privind întreruperea funcționării perioadei de prelungire se aplică în cazurile privind executarea, în cazul în care o cerere de executare pe baza unui document credibil a fost depusă la timp, a fost permisă executarea și a fost inițiată procedura de executare, dar nu a fost finalizată. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 1 din Convenție cu privire la lungul neexecuție a hotărârii finale în favoarea sa și că decizia instanței de a doua instanță care declară termenul de aplicare nu a fost corectă. Având în vedere durata procedurii de executare în cazul reclamantului și decizia Curții de Apel Skopje din 12 septembrie 2013 declarând executarea hotărârii finale în favoarea reclamantului, a fost respectat dreptul reclamantului de acces la o instanță în temeiul articolului 1 din convenție? Guvernul trebuie să furnizeze copii cu privire la toate documentele relevante referitoare la cazul reclamantului.