Nikoloski împotriva Macedoniei de Nord

Comunicat la 2 martie 2017 PRIMEA SECȚIUNE Cerere nr. 33874/14 Sašo NIKOLOSKI împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei depusă la 25 aprilie 2014 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Sašo Nikoloski, este un cetățen macedonean care s-a născut în 1948 și trăiește în Skopje. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 23 martie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din Skopje (denumit în continuare „jurisprudența de primă instanță”, Основен Čуд Čкко δδе ) a acordat parțial o creanță de datorie de către reclamant împotriva T.P. și a ordonat debitorului să plătească o anumită sumă de bani reclamantului.

Hotărârea a devenit finală la 11 noiembrie 1999. La 7 februarie 2000, reclamantul a solicitat instanței de primă instanță pentru o pronunțare a hotărârii ( Reclamantul a cerut instanței să ordone transferul de fonduri din contul bancar al unei societăți, P., deținută de debitor, precum și pentru un inventar, convulsii și vânzarea proprietăților mobiliare și imobiliare ale debitorului. Reclamantul a specificat în cererea sa că proprietatea imobilă includea un apartament și o casă de vacanță. La 14 februarie 2000, prima instanță a inițiat executarea și a ordonat un inventar, confiscare și vânzare a bunurilor mobiliare și imobile ale debitorului și a interzis transferul de fonduri din contul bancar al P. La 10 martie 2000, reclamantul a solicitat instanței de primă instanță să permită măsuri suplimentare de aplicare: confiscarea și vânzarea unei mașini pe care debitorul le-a cumpărat pentru societatea P. și vânzarea de mărfuri și materiale pe care le deține.

La 11 decembrie 2000, debitorul a contestat hotărârea instanței din 14 decembrie 2000. Februarie 2000, susținând că societatea nu a avut loc în cadrul procedurii și că bunurile imobile nu au fost deținute de el. La 8 martie 2001, reclamantul a răspuns la obiecția debitorului și a respins cererile sale. La 26 aprilie 2001, reclamantul a solicitat din nou ca instanța să acorde măsuri suplimentare de executare și să ordone transferul de fonduri din salariul debitorului către contul bancar al reclamantului. La 20 noiembrie 2001, instanța de primă instanță a acordat parțial obiecția debitorului și a susținut ordinul de executare în măsura în care se referă la vânzarea proprietăților sale mobilizabile.

Acesta a respins cererea reclamantului de măsuri suplimentare de punere în aplicare. Curtea de primă instanță a declarat că reclamantul nu a furnizat dovezi că proprietatea imobilizabilă este deținută de debitorul. De asemenea, a declarat că, deoarece vânzarea proprietăților mobiliare a debitorului era încă în așteptare, permițând ca alte mijloace de executare să pară prematură. La 5 decembrie 2001, reclamantul a depus un recurs împotriva acestei decizii care se plângea de durata procedurii de punere în aplicare și care urmărește să dispună de măsuri suplimentare de punere în aplicare împotriva debitorului. La 31 ianuarie 2002, Curtea de Apel a respins apelul reclamantului și a susținut decizia de primă instanță.

La 3 noiembrie 2011, reclamantul a solicitat că instanța de primă instanță transferă executarea hotărârii finale către un judecător. La 6 decembrie 2012, instanța de primă instanție a acordat solicitarea reclamantului și a transferat procedura de executare către judecător. La 8 mai 2013, judecătorul a emis o ordonanță de transfer de fonduri din contul bancar al debitorului. La 27 mai 2013, debitorul s-a opus ordinului de executare, susținând că executarea a devenit limitată la timp de zece ani de când hotărârea a devenit finală. Reclamantul nu a răspuns la obiecția debitorului.

Cu toate acestea, la 5 Iunie 2013, judecătorul a răspuns și a susținut că funcționarea perioadei de precauție a fost întreruptă prin inițierea procedurii de executare de către creditor și prin decizia instanței din 14 februarie 2000. Președintele Tribunalului de Primă Instanță a respins obiecția debitorului la 7 iunie 2013. Curtea s-a bazat pe art. 243 din Legea privind aplicarea măsurilor, care prevede întreruperea executării perioadei de prelungire a procedurii de executare în cazul transferului de la o instanță la un judecător. Debitorul a apelat împotriva deciziei de primă instanță, reprezentând argumentele sale că executarea a devenit limitată la timp. Reclamantul nu a răspuns la apelul oponentului.

La 12 septembrie 2013, Curtea de Apel din Skopje a acordat obiecția debitorului și a anulat decizia de primă instanță, constatând că executarea a devenit limitată la timp. Acesta a susținut că termenul expirase înainte de transferul dosarului la judecător. Reclamantul a primit o copie a deciziei la 5 noiembrie 2013. ulterior, reclamantul a depus o plângere („ретставка” ) cu Consiliul Judiciar, declarând că hotărârea instanței de recurs a fost nedrept. Consiliul Judiciar a răspuns la 5 mai 2014 că concluziile Curții de Apel din Skopje au fost contrare articolului 377 din Legea privind obligațiile și că plângerea sa va fi luată în considerare la evaluarea performanței judecătorilor.

Dispozițiile relevante ale Actului de procedură privind aplicarea măsurilor din 1997 ( δакон δа иפврваната δоста , Gazettele Oficiale nr. 53/1997, 59/2000 și 64/2003), se citesc după cum urmează: Secțiunea 2 „Procedurile de punere în aplicare și securitate se inaugură după cererea unui creditor… ” Secțiunea 3 „Procedurile de punere în aplicare și securitate sunt permise și desfășurate de instanțe.” Dispozițiile relevante ale Legii de punere în aplicare adoptate în 2005 (versiune consolidată, nr. 59/2011, „(1) Execuție se efectuează printr-un judecător ( иδвристен текст , Gazette Oficiale , nr. „ (1) Partea sau participantul care consideră că au existat nereguli în timpul executării poate depune o obiecție președintelui instanței de primă instanță … (3) Președintele instanței decide asupra obiecției în termen de șaptezeci și două de ore de la primirea primirii…

(5) Obiecția este depusă părților, participanților și jurisprudenței pentru observații ... (6) Președintele instanței hotărăște cu privire la obiecția în termenul prevăzut la alineatul (3), indiferent dacă partea opusă a depus observații în timp util în răspunsul la obiecție sau a declarat că nu contestă această obiecție… “Secțiunea 77-a „(1) O parte sau un participant are dreptul de a depune recurs împotriva deciziei Președintelui instanței de judecată la instanța de recurs … (3) O copie a recursului se depune părții opozitoare și participantului, care pot prezenta observații în răspuns în termen de trei zile…

” Secțiunea 238 „(1) Procedura de punere în aplicare instituită înainte de intrarea în vigoare a Actului trebuie să continue în temeiul Actului de procedură de executare din 1997 ...” Secțiunea 240 „În cazul în care o decizie finală de executare a fost pronunțată de instanță, creditorii care au inițiat procedurile de executare a instanței înainte de 26 mai 2006 sunt obligați să prezinte în termen de șase luni ... o declarație instanței competente care să precizeze judecătorul la care executarea ar trebui transferat ... astfel încât acesta să poată continua cu executarea.” Secțiunea 243 „Transferirea procedurilor de executare de la instanțe către judecători va duce la termenele legale pentru a considera întreruperea unei cereri în timp.” Dispozițiile relevante ale Lectului privind obligațiile din 2001 („акон”) („акон ). Secțiunea 368 se citește după cum urmează: „(1) Toate creanțele stabilite prin o hotărâre finală sau prin o decizie a unui organism competent ... devin timp-limită ( δастаруваат ) după zece ani ...” Secțiunea 377 „Termen-limită pentru luarea în considerare a unei cereri de credite în timp-limită ( δастаруваае ) va fi întreruptă ( се δрекинува) ) prin depunerea unei creanțe sau prin orice altă acțiune a creditorului împotriva debitorului în fața unei instanțe sau a unui alt organism competent, în scopul stabilirii,

garanției sau executării cererii sale.” Practice relevantă La 5 februarie 2014, Curtea Supremă a formulat mai multe concluzii pentru a clarifica chestiunile care au apărut în practicile instanțelor privind transferul procedurilor de executare către judecători. În una dintre concluziile respective, se afirmă că art. 377 din Legea privind obligațiile privind întreruperea funcționării perioadei de prelungire se aplică în cazurile privind executarea, în cazul în care o cerere de executare pe baza unui document credibil a fost depusă la timp, a fost permisă executarea și a fost inițiată procedura de executare, dar nu a fost finalizată. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 1 din Convenție cu privire la lungul neexecuție a hotărârii finale în favoarea sa și că decizia instanței de a doua instanță care declară termenul de aplicare nu a fost corectă.

Având în vedere durata procedurii de executare în cazul reclamantului și decizia Curții de Apel Skopje din 12 septembrie 2013 declarând executarea hotărârii finale în favoarea reclamantului, a fost respectat dreptul reclamantului de acces la o instanță în temeiul articolului 1 din convenție? Guvernul trebuie să furnizeze copii cu privire la toate documentele relevante referitoare la cazul reclamantului.

Communicated on 2 March 2017

FIRST SECTION

Application no. 33874/14 Sašo NIKOLOSKI against the former Yugoslav Republic of Macedonia lodged on 25 April 2014

STATEMENT OF FACTS

The applicant, Mr Sašo Nikoloski, is a Macedonian national who was born in 1948 and lives in Skopje. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. On 23 March 1999 the Skopje Court of First Instance (hereinafter “the first-instance court”, Основен Суд Скопје ) partly granted a debt claim by the applicant against T.P. and ordered the debtor to pay a certain amount of money to the applicant. The judgment became final on 11 November 1999. On 7 February 2000 the applicant applied to the first-instance court for an order to enforce the judgment ( предлог за извршување ). The applicant asked the court to order the transfer of funds from the bank account of a company, P., allegedly owned by the debtor, as well as for an inventory, seizure and sale of the debtor’s movable and immovable property.

The applicant specified in his application that the immovable property included an apartment and a holiday home. On 14 February 2000 the first-instance court initiated the enforcement and ordered an inventory, seizure and sale of the debtor’s moveable and immovable property and placed a ban on the transfer of funds from P.’s bank account. On 10 March 2000 the applicant asked the first-instance court to allow additional enforcement measures: the seizure and sale of a car that the debtor had bought for the company P. and the sale of goods and materials which it owned. On 11 December 2000 the debtor challenged the court decision of 14 February 2000, arguing that the company had no standing in the proceedings and that the immovable property was not owned by him.

On 8 March 2001 the applicant replied to the debtor’s objection and rejected his claims. On 26 April 2001 the applicant once again requested that the court allow additional enforcement measures and that it order the transfer of funds from the debtor’s salary to the applicant’s bank account. On 20 November 2001 the first-instance court partly granted the debtor’s objection and upheld the enforcement order in so far as it concerned the sale of his moveable property. It dismissed the applicant’s application for additional enforcement measures. The first-instance court stated that the applicant had failed to provide evidence that the immoveable property was owned by the debtor. It also stated that as the sale of the debtor’s moveable property was still pending, allowing other means of enforcement appeared to be premature.

On 5 December 2001 the applicant lodged an appeal against that decision complaining about the length of the enforcement proceedings and seeking to have additional enforcement measures ordered against the debtor. On 31 January 2002 the Skopje Court of Appeal ( Апелационен суд Скопје ) dismissed the applicant’s appeal and upheld the first-instance decision. On 3 November 2011 the applicant requested that the first-instance court transfer the enforcement of the final judgment to a bailiff. On 6 December 2012 the first-instance court granted the applicant’s request and transferred the enforcement proceedings to the bailiff. On 8 May 2013 the bailiff issued an order to transfer funds from the debtor’s bank account.

On 27 May 2013 the debtor objected to the enforcement order, arguing that enforcement had become time-barred as ten years had gone by since the judgment had become final. The applicant did not respond to the debtor’s objection. However, on 5 June 2013, the bailiff responded and argued that the running of the limitation period has been interrupted by the initiation of enforcement proceedings by the creditor and by the court’s decision of 14 February 2000. The President of the Skopje Court of First Instance dismissed the debtor’s objection on 7 June 2013. The court relied on section 243 of the Enforcement Act, which provided for interruption of the running of the limitation period when enforcement proceedings were transferred from a court to a bailiff.

The debtor appealed against the first-instance decision, reiterating his arguments that enforcement had become time-barred. The applicant did not respond to the opponent’s appeal. On 12 September 2013 the Skopje Court of Appeal granted the debtor’s objection and overturned the first-instance decision, finding that enforcement had become time-barred. It held that the time-limit had expired before the case file had been transferred to the bailiff. The applicant received a copy of the decision on 5 November 2013. Subsequently, the applicant lodged a complaint ( претставка ) with the Judicial Council, saying that the appeal court’s decision had been unfair. The Judicial Council replied on 5 May 2014 that the Skopje Court of Appeal’s findings had been contrary to section 377 of the Obligations Act and that his complaint would be taken into account when assessing the judges’ performance.

B. Relevant domestic law and practice 1. Relevant legislation The relevant provisions of the Enforcement Proceedings Act of 1997 ( Закон за извршната постапка , Official Gazette nos. 53/1997, 59/2000 and 64/2003), read as follows: Section 2 “Enforcement and security proceedings shall be instituted after an application by a creditor… ” Section 3 “Enforcement and security proceedings shall be allowed and conducted by the courts.” The relevant provisions of the Enforcement Act enacted in 2005 (consolidated version, Закон за извршување – пречистен текст , Official Gazette, no.59/2011), read as follows: Section 3 “(1) Enforcement shall be carried out by a bailiff ( извршител )… ” Section 77 “(1) The party or participant who considers that there have been irregularities during enforcement may file an objection to the President of the first-instance court … (3) The President of the court shall decide on the objection within seventy-two hours of receipt…

(5) The objection shall be served on the parties, participants and bailiff for observations ... (6) The President of the court shall decide on the objection within the deadline provided in paragraph (3), regardless of whether the opposing party filed timely observations in response to the objection or stated that he does not dispute the objection… ” Section 77-a “(1) A party or participant has the right to lodge an appeal against the decision of the President of the court to the court of appeal … (3) A copy of the appeal shall be served on the opposing party and the participant, who may submit observations in reply within three days…

” Section 238 “(1) Enforcement proceedings instituted before the Act entered into force are to continue under the Enforcement Proceedings Act of 1997… ” Section 240 “Where a final enforcement decision has been enacted by the court, creditors who initiated court enforcement proceedings before 26 May 2006 are required to submit within six months ... a statement to the competent court specifying the bailiff to whom enforcement should be transferred ... so that the bailiff may continue with enforcement.” Section 243 “The transfer of enforcement proceedings from the courts to the bailiffs shall result in the statutory time-limits for considering a claim time-barred being interrupted.” The relevant provisions of the Obligations Act of 2001 ( Закон за облигационите односи , Official Gazette, no.18/2001), read as follows: Section 368 “(1) All claims established by a final court judgment or by a decision of a competent body ... become time-barred ( застаруваат ) after ten years ...” Section 377 “The time-limit for considering a claim time-barred ( застарување ) will be interrupted ( се прекинува ) by the lodging of a claim or by any other action by the creditor against the debtor before a court or other competent body, for the purpose of establishing,

securing or enforcing his claim.” 2. Relevant practice On 5 February 2014 the Supreme Court made several conclusions in order to clarify issues that had arisen in the practice of the courts concerning the transfer of enforcement proceedings to bailiffs. It stated in one of those conclusions that section 377 of the Obligations Act concerning the interruption of the running of the limitation period is applicable in cases concerning enforcement, where an enforcement request on the basis of a credible document had been submitted on time, enforcement had been allowed and enforcement proceedings had been initiated but not completed. COMPLAINTS The applicant complains under Article 6 § 1 of the Convention about the lengthy non-enforcement of the final judgment in his favour and that the second-instance court’s decision declaring the enforcement time-barred was unfair.

QUESTION TO THE PARTIES

In view of the length of the enforcement proceedings in the applicant’s case and the decision of the Skopje Court of Appeal of 12 September 2013 declaring the enforcement of the final judgment in the applicant’s favour time-barred, was the applicant’s right of access to a court under Article 6 § 1 of the Convention respected? The Government are required to provide copies of all relevant documents concerning the applicant’s case.