GÜLER AND OTHERS v. TURKEY

DECIZIE DE DECIZIE NR. 25631/09 și 26315/11 Ayșe GÜLER și alții împotriva Turciei și Kahraman BULUT și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința la 14 martie 2017 în calitate de comitet compus din: Nebojša Vučinić, președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererile depuse la 13 aprilie 2009 și, respectiv, 14 decembrie 2010, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții sunt resortisanți turci. Numele și datele lor de naștere, precum și numele reprezentanților lor, apar în apendice. În cererea nr. 25631/09, unul dintre reclamanți, și anume dna Ayșe Güler a murit la 4 iunie 2012. La 9 decembrie 2016 moștenitorii ei, dna Nurhan Güler (Kayatürk), dna Nurcan Güler (Hiștik) și dna Aycan Güler (Çetindağ) au solicitat continuarea cererii în locul ei. În cererea nr. 26315/11, doi dintre reclamanți, anume dl Atilla Bulut și dl Mehmet Bulut, au murit la 9 noiembrie 2009 și, respectiv, 30 septembrie 2014. La 7 decembrie 2016, moștenitorii lor, dna Gülnihal Bulut, dna Hülya Alptekin, dna Kemal Bulut, dna Ayla Karadağ, dna Gülseren Kaplan, dna İdris Bulut, dna Nihayet Bulut, dna Ozan Bulut, dna Demet Bulut și dna Dl Muhammed Bilal Bulut și-a arătat dorința de a continua cererea. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Circumstanțele cazurilor Faptele cazurilor, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții dețin planuri de teren. După planurile locale de dezvoltare a terenurilor, planurile lor de teren au fost desemnate pentru utilizare publică. ulterior, plângând de scăderea valorii de piață a terenului și de lungă durată determină incertitudinea cu privire la soarta parcelelor lor de terenuri, reclamanții au inițiat proceduri de compensare în fața instanțelor civile și au solicitat compensații. Cazurile lor au fost respinse și, ca urmare, nu au putut obține niciun recurs de la autoritățile. Detaliile cererilor sunt prezentate în tabelul atașat. O descriere a dreptului și practicii interne în ceea ce privește Comisia de Compensare (a se vedea punctul 12 de mai jos) poate fi găsită în Paksoy și alții c. Turcia (dec.), nr. 19474/10, 7 iunie 2016). COMPLAINTĂ Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că, ca urmare a restricțiilor impuse asupra terenului lor, dreptul lor la bucuria pașnică a bunurilor lor a fost încălcat, susținând că restricțiile au scăzut substanțial valoarea de piață a terenului lor, au cauzat incertitudine și au restrâns utilizarea proprietăților lor. În plus, reclamanții au subliniat că datorită necompensației autorităților pentru daunele care rezultă din această interferență, acestea au trebuit să suporte o sarcină excesivă. HOTĂRÂREA 10. Curtea consideră că, în conformitate cu art. 42 § 1 din Regulamentul Curții, cererile ar trebui să fie aderate, având în vedere situația lor de fapt și juridică similară. 11. Reclamanții au plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că restricția impusă pe terenurile lor ca urmare a planurilor locale de dezvoltare a terenurilor constituie o sarcină disproporționată și, prin urmare, au încălcat dreptul la bucurarea pașnică a bunurilor lor. 12. Guvernul a remarcat că în temeiul Legii nr. 6384 a fost înființată în Turcia o nouă comisie de compensare pentru a face față cererilor privind durata procedurii, executarea întârziere a hotărârilor și neexecuția hotărârilor. De asemenea, au remarcat că competența Comisiei de compensare a fost ulterior extinsă prin decrete adoptate la 16 martie 2014 și 9 martie 2016 pentru a examina plângerile referitoare, printre altele, la încălcările presupuse ale dreptului la bucurie pașnică a bunurilor din cauza incapacității reclamanților de a utiliza terenurile lor ca urmare a restricțiilor impuse de planurile locale de dezvoltare a terenurilor. În consecință, acestea au susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, deoarece nu au formulat nici o cerere Comisiei de Compensare. 13. Curtea observă că, după cum a subliniat guvernul, în Turcia a fost instituit un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (nu. 24240/07, 20 martie 2012). Ulterior, în decizia sa în cazul Paksoy și alții c. Turcia (dec.), nr. 19474/10, 7 iunie 2016), Curtea a declarat cererea inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, adică noul remediu. În acest sens, Curtea a considerat, în special, că acest nou remediu a fost a priori accesibil și capabil de a oferi o perspectivă rezonabilă de remediere a plângerilor privind restricțiile impuse asupra terenului reclamanților, deoarece terenurile lor au fost desemnate pentru utilizarea publică prin planul local de dezvoltare a terenurilor. 14. Curtea constată că în decizia sa în cazul Ümmühan Kaplan (citat mai sus, § 77), el a subliniat că ar putea, totuși, să examineze, în conformitate cu procedura sa normală, aplicațiile de acest tip care au fost deja comunicate guvernului. 15. Cu toate acestea, având în vedere obiecția preliminară a Guvernului cu privire la neutilizarea noului remediu intern instituit prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazul Paksoy și alții (citată mai sus). 16. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că plângerile reclamanților ar trebui respinse în temeiul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizare a căilor de recurs interne. Din aceste motive, Curtea decide, în unanimitate, să se alăture cererilor; declara cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 6 aprilie 2017. Hasan Bakırcı Nebojša Vučinić grefier adjunct Președintele APENDIX Cererea nr. și denumirea cazului Data de introducere Numele și data nașterii Reclamantului Denumirea Reprezentantului Detalii privind terenul în litigiu și data la care restricția a fost impusă pe terenul Data și nr. decizia judecătorească de primă instanță care a respins cererea reclamantului Data și nr. decizia finală și data notificării 25631/09 Güler și alții 13/04/2009 Nurhan Güler (Kayatürk), 1948 Nurcan Güler (Hiștik), 1950 Aycan Güler (Çetindağ), 1954 Tuncay Akıncı, İzmir İzmir, Konak, 2. Karataș District, Nr. 632, Parcels Nr.: 95, 96, 97, 110, 111, 113, și 114 7/11/1996 23/10/2007 İzmir Curtea Civilă, E. 2006/307 K. 2007/402 13/10/2008 Curtea de Casație E.2008/9813 K.2008/11865 și 31/10/2008 26315/11 Bulut și Tașçı/11/11 14/12/2010 Kahraman Bulut, 1960 İbrahim Bulut, 1959 Necla Bulut, 1948 Türkan Tașçı, 1942 Gülnihal Bulut, 1945 Hülya Alptekin, 1970 Kemal Bulut, 1966 Ayla Karadağ, 1975 Gülseren Kaplan, 1964 İdris Bulut, 1981 Nihayet Bulut, 1965 Ozan Bulut, 1978 Demet Bulut, 1982 Muhammed Bulut, 2005 Ramazan Dağ, Șanlıurfa Șanlıurfa, Merkez, districtul Sancaktar, bloc Nr.: 808, Parcel nr. 1 2007 11/11/2009 Șanlıurfa Curtea Civilă, 2009/677 2009/663 06/05/2010 Curtea de Casație E.2010/1774 K.2010/8143 și 15 iunie 2010

SECOND SECTION

DECISION

Application nos. 25631/09 and 26315/11

Ayșe GÜLER and Others against Turkey

and Kahraman BULUT and Others against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 14

March 2017 as a Committee composed of:

Nebojša Vučinić,

President,

Valeriu Grițco,

Stéphanie Mourou-Vikström,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above applications lodged on 13 April 2009 and 14

December 2010 respectively,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

1.

The applicants are Turkish nationals. Their names and birth dates, as well as the names of their representatives, appear in the appendix.

2.

In application no. 25631/09, one of the applicants, namely Ms Ayșe Güler died on 4 June 2012. On 9 December 2016 her heirs, Ms Nurhan Güler (Kayatürk), Ms Nurcan Güler (Hiștik) and Ms

Aycan Güler (Çetindağ) applied to continue the application in her stead.

3.

In application no. 26315/11, two of the applicants, namely Mr Atilla Bulut and Mr Mehmet Bulut died on 9 November 2009 and 30 September 2014 respectively. On 7 December 2016 their heirs, Ms

Gülnihal Bulut, Ms

Hülya Alptekin, Mr

Kemal Bulut, Ms

Ayla Karadağ, Ms

Gülseren Kaplan, Mr

İdris Bulut, Ms

Nihayet Bulut, Mr

Ozan Bulut, Ms

Demet Bulut and Mr

Muhammed Bilal Bulut indicated their wish to continue the application.

4.

The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

A.

The circumstances of the cases

5.

The facts of the cases, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

6.

The applicants own plots of land. Following local land development plans, their plots of land were designated for public use. Subsequently, complaining about the decrease in the market value of the land and long

‑

term uncertainty about the fate of their plots of land, the applicants initiated compensation proceedings before the civil courts and sought compensation. Their cases were dismissed and as a result they were unable to obtain any redress from the authorities.

7.

The details of the applications are set out in the attached table.

B.

Relevant domestic law and practice

8.

A description of the domestic law and practice with respect to the Compensation Commission (see paragraph 12 below) may be found in

Paksoy

and Others v. Turkey

((dec.), no. 19474/10, 7 June 2016).

COMPLAINT

9.

The applicants complained under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that as a result of the restrictions imposed on their land, their right to peaceful enjoyment of their possessions had been breached. In this connection, they claimed that the restrictions substantially decreased the market value of their land, caused uncertainty and restricted the use of their property. Furthermore, the applicants pointed out that because of the failure of the authorities to compensate them for damage resulting from the said interference, they had to bear an excessive burden.

THE LAW

10.

The Court considers that, in accordance with Rule 42 § 1 of the Rules of Court, the applications should be joined, given their similar factual and legal background.

11.

The applicants complained under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that the restriction imposed on their land as a result of the local land development plans constituted a disproportionate burden and thus breached their right to peaceful enjoyment of their possessions.

12.

The Government noted that pursuant to Law no. 6384 a new Compensation Commission had been established in Turkey to deal with applications concerning the length of proceedings, the delayed execution of judgments and the non-execution of judgments. They further noted that the competence of the Compensation Commission was subsequently enlarged by decrees adopted on 16 March 2014 and 9 March 2016 to examine complaints relating to, among other things, the alleged breaches of the right to peaceful enjoyment of possessions on account of applicants’ inability to use their land as a result of restrictions imposed by the local land development plans. Accordingly, they maintained that the applicants had not exhausted domestic remedies, as they had not made any application to the Compensation Commission.

13.

The Court observes that, as pointed out by the Government, a new domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of

Ümmühan Kaplan v.

Turkey

(no.

24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decision in the case of

Paksoy and Others v. Turkey

((dec.), no. 19474/10, 7 June 2016), the Court declared the application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, that is to say the new remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was a priori accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the restrictions imposed on the applicants’ land because their land was designated for public use by local land development plan.

14.

The Court notes that in its decision in the case of

Ümmühan Kaplan

(cited above, § 77), it stressed that it could nevertheless examine, under its normal procedure, applications of that type which had already been communicated to the Government.

15.

However, taking into account the Government’s preliminary objection with regard to the applicants’ failure to make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384, the Court reiterates its conclusion in the case of

Paksoy and Others

(cited above).

16.

In view of the above, the Court concludes that the applicants’ complaints should be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non

‑

exhaustion of domestic remedies.

For these reasons, the Court, unanimously,

Decides

to join the applications;

Declares

the applications inadmissible.

Done in English and notified in writing on 6 April 2017.

Hasan Bakırcı

Nebojša Vučinić

Deputy Registrar

President

APPENDIX

Application no. and case name

Introduction date

The Applicant’s name and

date of birth

Name of the Representative

Details of the land in dispute and the date on which the restriction was imposed on the land

Date and no. of the first instance court decision that rejected the applicant’s claim

Date and no. of the final decision, and date of the notification

25631/09

Güler and Others

13/04/2009

Nurhan Güler (Kayatürk), 1948

Nurcan Güler (Hiștik), 1950

Aycan Güler (Çetindağ), 1954

Tuncay Akıncı, İzmir

İzmir, Konak, 2.

Karataș District,

Plot No: 632,

Parcels Nos: 95, 96, 97, 110, 111, 113, and 114

7/11/1996

23/10/2007

İzmir Civil Court,

E. 2006/307

K. 2007/402

13/10/2008

Court of Cassation

E.2008/9813 K.2008/11865

and

31/10/2008

26315/11

Bulut and Tașçı

14/12/2010

Kahraman Bulut, 1960

İbrahim Bulut, 1959

Necla Bulut, 1948

Türkan Tașçı, 1942

Gülnihal Bulut, 1945

Hülya Alptekin, 1970

Kemal Bulut, 1966

Ayla Karadağ, 1975

Gülseren Kaplan, 1964

İdris Bulut, 1981

Nihayet Bulut, 1965

Ozan Bulut, 1978

Demet Bulut, 1982

Muhammed Bilal Bulut,

2005

Ramazan Dağ,

Șanlıurfa

Șanlıurfa, Merkez, Sancaktar District,

Block No: 808,

Parcel No. 1

2007

11/11/2009

Șanlıurfa Civil Court,

E

. 2009/677

K

. 2009/663

06/05/2010

Court of Cassation

E.2010/1774 K.2010/8143

and

15 June 2010