MUSEYAN v. ARMENIA

Comunicat la 3 mai 2017 PRIMEA SECȚIUNE Cerere nr. 1106/13 Lilit MUSEYAN împotriva Armenia depusă la 21 decembrie 2012 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dna Lilit Museyan, este un național armenian născut în 1971 și locuiește în Erevan. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Zeynalyan și dl A. Ghazaryan, avocați care practică în Erevan. La 25 octombrie 2010, reclamantul a cumpărat o mașină în Statele Unite ale Americii pentru 14 800 de dolari SUA (USD) și l-a trimis în Armenia. La 19 ianuarie 2011, mașina reclamantului a sosit în Armenia. Reclamantul susține că în aceeași zi la biroul vamal reprezentantul ei a fost avertizată cu privire la răspunderea în temeiul articolului 203 din Codul vamal pentru nedepunerea unei declarații și pentru obținerea autorizației vamale pentru mașină în termen de zece zile.

La 20 ianuarie 2011, reclamantul a trimis o scrisoare Comitetului de venit al statului („Comitetul”) solicitand următoarele informații: a) numele autorității care au emis normele de stabilire a procedurii de autorizare vamală a vehiculelor personale, astfel cum se menționează la art. 128 din codul vamal, precum și titlul, data eliberării și numărul de identificare al legii care conțin aceste norme; b) data și numărul de identificare al publicării oficiale care conțin normele menționate la art. 128 din Codul Vamal. La 21 ianuarie 2011, reclamantul a prezentat comitetului o a doua scrisoare, declarând că cererea inițială a acesteia se referă la normele aplicabile persoanelor fizice. La 27 ianuarie 2011, Comitetul a răspuns la scrisorile reclamantului, declarând că procedura solicitată a fost prescrisă de Ordinea Departamentului Vamal nr. 71-MVR din 12 iunie 1998 („Ordinea”).

În aceeași zi, reclamantul a răspuns la comitet, argumentând că, luat singur, art. 132 din Codul vamal nu a obligat-o să depună o declarație vamală pentru autovehiculul importat și că Ordinea nu a putut fi considerată o lege oficială publicată și înregistrată și că, prin urmare, nu există nicio bază juridică pentru impunerea autorizației vamale și impozitul taxei și taxelor vamale privind valoarea adăugată a mașinii sale. Cu toate acestea, pentru a evita plata amenzilor grele și a responsabilității penale potențiale și pentru a fi în măsură să dispună de mașină, ea ar respecta totuși cerințele acestei Ordine privind declarația și plata impozitelor și taxelor vamale. Ianuarie 2011, o societate de intermediere vamală angajată de reclamant a depus o declarație vamală în numele comitetului în numele reclamantului care declară că USD 14,800 este prețul de achiziție al mașinii sale.

În aceeași zi, ofițerul vamal a făcut următoarea notă scrisă pe declarația vamală: „17,020”, care a fost prețul mașinii reclamantului în USD, astfel cum a determinat ofițerul respectiv. În aceeași zi, reclamantul a plătit impozitul pe valoarea adăugată în valoare de 1.356.454 dram armenian (AMD – aproximativ 2.737 euro (EUR)) și taxe vamale în valoarea AMD 616.570 (aproximativ 1.244 EUR) pe baza prețului autovehiculului, astfel cum este stabilit de ofițer vamal. În aceeași zi, Comitetul a furnizat reclamantului o scrisoare care confirmă că a plătit toate taxele obligatorii în legătură cu mașina sa. Această scrisoare a fost solicitată pentru înmatricularea cu poliția de trafic a dreptului de proprietate al reclamantului în ceea ce privește mașina.

La 1 februarie 2011, Comitetul a trimis reclamantului o scrisoare care declară că Ordinea prevăzută de art. 128 din Codul Vamal au fost publicate în revista oficială a actelor juridice normative nr. 9(15) la 16 iulie 1998. La 2 februarie 2011, drepturile de proprietate ale reclamantului au fost înregistrate la Poliția de Trafic și ea a fost în măsură să dispună de masina ei. La 21 Aprilie 2011 reclamantul a inaugurat o procedură în Curtea Administrativă, încercând să declare acțiunile și omisiunile Comitetului care au condus la prezentarea declarației și la plata impozitelor și taxelor vamale ilegale, precum și la obținerea unei compensații. Ea a susținut că nu a existat nicio bază juridică pentru perceperea taxelor în cauză și că a trebuit să le plătească pentru a evita consecințe mai severe și pentru a fi în măsură să se bucure de proprietatea sa.

132 § 2 din Codul vamal prevede o obligație generală de a depune o declarație vamală, dar se referă la „procedură prescrisă de acest cod” pentru detalii. La rândul său, art. 128 din Codul vamal se referă la „procedură determinată de autoritatea vamală superioară”.

Prin urmare, Codul vamal nu conține o procedură de depunere a unei declarații vamale pentru mașina sa; (2) Ordinul care a stabilit procedura de autorizare vamală pentru mașinile importate nu are forță juridică, deoarece a fost adoptat pe baza Codului Vamal din 1993, care a fost abrogat și înlocuit cu noul Cod Vamal din 2000; (3) Chiar dacă Ordinea avea o forță juridică, aceasta se aplică numai întreprinderilor și antreprenorilor privati și, prin urmare, nu este aplicabilă persoanelor particulare; (4) datorită faptului că taxele vamale și taxele au fost calculate pe baza prețului vamal al mașinii sale, așa cum a fost determinat de ofițerul vamal, a fost obligată de autorități să plătească AMD 257.362 (aproximativ EUR) 500) mai multe taxe și taxe decât ar fi făcut ea dacă baza calculului acestor taxe ar fi fost prețul de achiziție al mașinii.

(5) Aplicarea Ordinei în cazul reclamantului a contrazis o hotărâre anterioară dictată de Curtea Administrativă la 21 octombrie 2009 în cazul nr. VD/3607/05/09, în care, în circumstanțe de fapt identice, a constatat că Ordinea nu era aplicabilă persoanelor fizice. Iulie 2011 înainte de Curtea Administrativă, reclamantul și-a clarificat cererea și a declarat că noțiunea scrisă de ofițer vamal pe formularul ei de clearance vamal era ilegală, deoarece a crescut arbitrar impozitele și taxele percepute de la ea. La 9 noiembrie 2011, Curtea Administrativă a respins cererile reclamantului.

Curtea Administrativă a motivat faptul că reclamantul ar fi trebuit să fi fost conștient că art. 6 din Legea privind impozitul pe valoarea adăugată, articole 98, 100, 128, 130 și 132 din Codul vamal impune-i obligația de a depune o declarație vamală și de a plăti taxe și taxe vamale pentru importul de mașini și că respectarea acestor obligații nu depinde de deciziile executive ale Comitetului. Curtea Administrativă a subliniat faptul că, în practică, autorizarea vamală a fost efectuată în conformitate cu procedura prevăzută în Ordine. Acesta a fost de acord cu argumentul reclamantului că, la momentul importării mașinii, Ordinea nu era aplicabilă persoanelor fizice, deoarece era aplicată numai societăților și antreprenorii privați.

De asemenea, a fost de acord cu argumentul reclamantului că baza juridică a Ordinului, și anume codul vamal din 1993, a fost abrogată în 2000. Cu toate acestea, Curtea Administrativă a subliniat că, la 26 ianuarie 2011, șeful comitetului a emis ordinul executiv nr. 22-N de modificare a normelor procedurale ale Ordinului, care a precizat: „Procedura următoare se aplică persoanelor care transferă mijloacele de transport peste granița vamală...”, făcând astfel ca Ordinea să fie aplicabilă persoanelor fizice. Curtea Administrativă a concluzionat că, întrucât reclamantul a obținut deja autorizarea vamală în conformitate cu procedura prevăzută de Ordine, argumentul său că nu există nicio bază juridică accesibilă și previzibilă pentru acțiunile contestate ale Comitetului este nefondat.

În plus față de argumentele pe care le-a prezentat-o în cererea inițială, reclamantul a susținut în recursul său că Curtea administrativă nu a abordat problema legii interferenței cu proprietatea ei, atât în ceea ce privește masina ei, cât și taxarea majorării taxelor și taxelor pe baza estimării prețului de către ofițer vamal. Martie 2012 Curtea Administrativă de Apel a respins recursul reclamantului. După cum s-a constatat în hotărârea judecătorului, Curtea Administrativă de Apel a remarcat că obligația generală a reclamantului de a obține autorizarea fiscală pentru mașina ei a fost prescrisă de Codul Vamal.

Acesta a subliniat faptul că argumentele reclamantului potrivit căreia Ordinea nu are forță juridică și nu a fost, în niciun caz, aplicabilă persoanelor fizice, nu ar putea servi drept bază pentru refuzarea respectării obligațiilor vamale generale, deoarece un ordin executiv nu ar putea fi o condiție prealabilă pentru respectarea unei obligații prevăzute de un statut. În ceea ce privește argumentul reclamantului în ceea ce privește valoarea sporită a taxelor și taxelor vamale, Curtea Administrativă de Apel a afirmat că această întrebare nu ar putea fi inclusă în reexaminare, deoarece cazul se limitează la problema obligației reclamantului de a obține autorizarea vamală și orice astfel de reexaminare ar fi fost inutilă deoarece reclamantul a plătit deja taxele și taxele respective.

În cele din urmă, în ceea ce privește argumentul reclamantului cu privire la diferențele din aplicarea Ordinei, Curtea Administrativă de Apel a considerat că hotărârea în cazul nr. VD/3607/05/09 nu era aplicabilă, deoarece circumstanțele factuale erau diferite. Iunie 2012 Curtea de Casație a hotărât să declare recursul reclamantului inadmisibil pentru lipsa de merit. Această decizie a fost notificată reclamantului la 22 iunie 2012. Legea și practica internă relevantă

Communicated on 3 May 2017

FIRST SECTION

Application no. 1106/13 Lilit MUSEYAN against Armenia lodged on 21 December 2012

STATEMENT OF FACTS

The applicant, Ms Lilit Museyan, is an Armenian national who was born in 1971 and lives in Yerevan. She is represented before the Court by Mr A. Zeynalyan and Mr A. Ghazaryan, lawyers practicing in Yerevan. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. On 25 October 2010 the applicant bought a car in the United States of America for 14,800 US dollars (USD) and shipped it to Armenia. On 19 January 2011 the applicant’s car arrived in Armenia. The applicant submits that on the same day at the customs office her representative was warned about liability under Article 203 of the Customs Code for failure to file a declaration and obtain customs clearance for the car within ten days.

On 20 January 2011 the applicant submitted a letter to the State Revenue Committee (“the Committee”) requesting the following information: a) the name of the authority that had issued the rules determining the procedure for customs clearance of personal vehicles, as referred to in Article 128 of the Customs Code, as well as the title, the date of issuance and the identification number of the law containing those rules; b) the date and identification number of the official publication containing the rules referred to in Article 128 of the Customs Code. On 21 January 2011 the applicant submitted a second letter to the Committee, stating that her initial request concerned the rules applicable to physical persons.

On 27 January 2011 the Committee responded to the applicant’s letters, stating that the requested procedure had been prescribed by the Order of the Customs Department No. 71-MVR dated 12 June 1998 (“the Order”). On the same day the applicant responded to the Committee, arguing that, taken alone, Article 132 of the Customs Code did not oblige her to file a customs declaration for the imported car, and that the Order could not be considered an officially published and registered law and that there was therefore no legal basis for imposing customs clearance and levying value added tax and customs duties on her car. However, in order to avoid paying heavy fines and potential criminal responsibility and to be able to dispose of the car, she would nevertheless comply with the requirements of that Order concerning the declaration and the payment of taxes and customs duties.

On 31 January 2011, a customs brokerage company hired by the applicant filed a customs declaration with the Committee on behalf of the applicant stating USD 14,800 as the purchase price of her car. On the same day the customs officer made the following handwritten note on the customs declaration: “17,020”, which was the price of the applicant’s car in USD, as determined by that officer. On the same day the applicant paid value added tax in the amount of 1,356,454 Armenian dram (AMD ‒ approximately 2,737 euros (EUR)) and customs duties in the amount of AMD 616,570 (approximately EUR 1,244) on the basis of the price of the car as determined by the customs officer. On the same day the Committee provided the applicant with a letter confirming that she had paid all mandatory fees in relation to her car.

That letter was required for registration with the Traffic Police of the applicant’s property right in respect of the car. On 1 February 2011 the Committee sent a letter to the applicant stating that the Order prescribed by Article 128 of the Customs Code had been published in the Official Magazine of normative legal acts No. 9(15) on 16 July 1998. On 2 February 2011 the applicant’s property rights were registered with the Traffic Police and she was able to dispose of her car. On 21 April 2011 the applicant instituted proceedings in the Administrative Court, seeking to declare the Committee’s actions and omissions leading to submission of the declaration and the payment of taxes and customs duties unlawful, and to obtain compensation.

She argued that there had been no legal basis for levying the fees in question and that she had had to pay them in order to avoid more severe consequences and to be able to enjoy her property. The applicant relied on the following grounds in particular: (1) Article 132 § 2 of the Customs Code prescribed a general obligation to file a customs declaration, but referred to “the procedure prescribed by that Code” for the details. In turn, Article 128 of the Customs Code referred to the “procedure determined by the superior customs authority”.

The Customs Code therefore did not contain a procedure for filing a customs declaration for her car; (2) The Order which laid down the customs clearance procedure for imported cars did not have legal force as it had been adopted on the basis of the Customs Code of 1993, which had been repealed and replaced by the new Customs Code of 2000; (3) Even assuming the Order had had any legal force, it applied only to companies and private entrepreneurs, and was therefore inapplicable to private individuals; (4) Due to the fact that the customs duties and taxes had been calculated on the basis of the customs price of her car as determined by the customs officer, she had been obliged by the authorities to pay AMD 257,362 (approximately EUR 500) more in taxes and duties than she would have done if the basis of calculation of those fees had been the purchase price of the car.

(5) Application of the Order in the applicant’s case contradicted an earlier judgment delivered by the Administrative Court on 21 October 2009 in case no. VD/3607/05/09, in which in identical factual circumstances it had found that the Order was not applicable to physical persons. During the preliminary hearing of 13 July 2011 before the Administrative Court, the applicant clarified her claim and stated that the customs officer’s handwritten note on her customs clearance form was unlawful, as it arbitrarily increased the taxes and fees levied from her. On 9 November 2011 the Administrative Court rejected the applicant’s claims.

The Administrative Court reasoned that the applicant should have been aware that Article 6 of the Law on Value Added Tax, Articles 98, 100, 128, 130 and 132 of the Customs Code imposed on her an obligation to file a customs declaration and pay customs duties and taxes for importing a car and that compliance with these obligations was not dependent on the executive decisions of the Committee. The Administrative Court stressed that, in practice, customs clearance was conducted in accordance with the procedure laid down in the Order. It agreed with the applicant’s argument that at the time of importing her car, the Order had not been applicable to physical persons, as it had applied only to companies and private entrepreneurs.

It also agreed with the applicant’s argument that the legal basis of the Order, namely the Customs Code of 1993, had been repealed in 2000. However, the Administrative Court emphasised that on 26 January 2011 the Head of the Committee had issued executive order No. 22-N amending the procedural rules of the Order, which stated: “The following procedure shall apply to persons transferring means of transportation across the customs border...”, thereby making the Order applicable to physical persons. The Administrative Court concluded that since the applicant had already obtained customs clearance in accordance with the procedure prescribed by the Order, her argument that there was no accessible and foreseeable legal basis for the contested actions of the Committee was unfounded.

The applicant appealed against that judgment. In addition to the arguments she had raised in her initial claim, the applicant argued in her appeal that the Administrative Court had failed to address the question of the lawfulness of the interference with her property, as regards both her car and the levying of increased taxes and duties on the basis of the customs officer’s estimation of the price thereof. On 20 March 2012 the Administrative Court of Appeal rejected the applicant’s appeal. As had been found in the trial judgment, the Administrative Court of Appeal noted that the applicant’s general obligation to obtain tax clearance for her car was prescribed by the Customs Code.

It emphasised that the applicant’s arguments that the Order did not have legal force, and was in any event inapplicable to physical persons, could not serve as a basis for refusing to comply with her general customs obligations, since an executive order could not be a precondition for compliance with an obligation prescribed by a statute. As regards the applicant’s argument regarding the increased amount of tax and customs duties, the Administrative Court of Appeal stated that that question could not be included in the review, as the case was limited to the question of applicant’s obligation to obtain customs clearance and any such review would have been futile as the applicant had already paid those taxes and duties.

Finally, as regards the applicant’s argument concerning the discrepancies in the application of the Order, the Administrative Court of Appeal held that the judgment in case no. VD/3607/05/09 was inapplicable, as the factual circumstances were different. The applicant lodged an appeal on points of law. On 6 June 2012 the Court of Cassation decided to declare the applicant’s appeal inadmissible for lack of merit. That decision was served on the applicant on 22 June 2012. B. Relevant domestic law and practice

QUESTION TO THE PARTIES

Has the applicant been obliged to pay the taxes and customs duties for her imported car in accordance with the conditions provided for by law, within the meaning of Article 1 of Protocol No. 1? In particular, did the domestic law oblige the applicant to file a customs declaration for her imported car? Did the domestic law prescribe reasonably foreseeable rules for the determination of the amount of the custom duties and taxes for the applicant’s imported car at the time of import?