Comunicat la 4 mai 2017 CINCI SECȚIUNEA Cererea nr. 17550/16 Elisabeth BUTIN împotriva Franței introdusă la 18 martie 2016 EXPOSAT DEFICIENȚA: Elisabeth Butin este o resortisantă franceză născută în 1946 și rezidentă în Maule. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Cloe Fonteix și dl Patrick Spinosi, avocați la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, se pot rezuma după cum urmează. La 13 februarie 2006, soții G. au încheiat o promisiune de cesiune privind toate părțile sociale ale societății Le Jamin (un restaurant) în favoarea întreprinderii Sorelise, a cărei recurentă era managerul. Precedată pentru o perioadă de exploatare în leasing de către soții G. în conformitate cu un contract din aceeași zi, cesiunea a fost finalizată printr-un act din 8 aprilie 2006; la 11 aprilie 2006, recurenta a trimis domnului G. un cec de 54 000 EUR pentru plata unităților sociale.
Cu toate acestea, acest cec nu a putut fi încasat din cauza opoziției formulate de reclamantă. A fost prezentat a doua oară la plata de către domnul G., cecul s-a întors neplătit pentru lipsa de provizii. În consecință, la 16 martie 2007, domnul G. cita reclamanta în fața tribunalului corecțional din Paris pentru retragerea provizioanelor de cecuri în intenia de a aduce atingere drepturilor da . Prin hotărârea din 4 ianuarie 2012, tribunalul corecional din Paris a condamnat reclamanta acestui șef la doar două luni de închisoare cu suspendare și la plata către domnul G. de 5 000 EUR pentru daune morale și de 3 000 EUR în temeiul articolului 475-1 din Codul de procedură penală (costuri neplătite de către stat și expuse de către partea civilă); această hotărâre a fost confirmată la 6 mai 2014 de Curtea de Apel din Paris, care a condamnat, de asemenea, reclamanta să plătească 1 500 EUR către domnul G. pentru cheltuielile legate de procedura în fața sa.
Recurenta a formulat un recurs în casation. Ea nu furnizează informații cu privire la rezultatul procedurii. Condamnarea recurentei pentru constituirea unei părți civile abuzive și dilatorii la 7 februarie 2007 (în special în hotărârea Tribunalului de apel din Paris din 28 martie 2014; în continuare), 9 februarie 2007 (de exemplu, după încetarea camerei de l'inginerie, Tribunalul de apel din Paris din 26 ianuarie 2012; de mai jos) sau 22 octombrie 2007 (de exemplu, hotărârea Tribunalului de apel din Paris din 28 martie 2014) ; mai jos), reclamanta a înaintat în fața decanului judecători de la Paris, o plângere cu constituție de parte civilă pentru înșelăciune și abuz de încredere. Aceasta a reproșat soților G. că, în februarie și martie 2006, a deturnat venituri pentru a-și achita datoriile născute anterior actului de cesiune, în valoare de 58 000 EUR și pentru a ascunde realitatea pasivului societății Le Jamin.
Deschisă la 8 iunie 2007, informația judiciară a fost închisă la 23 iulie 2010 printr-un refuz. La 2 august 2010, reclamanta a răspuns la apel în fața camerei de l'inginerie a tribunalului de apel din Paris. Mai 2011, camera de informare a statului a comunicat cazul procurorului districtual al Republicii în scopul rechiziționării unei amenzi civile pentru constituirea unei părți civile abuzive sau dilatorii, în sensul articolului 212-2 din Codul de procedură penală. În ianuarie 2012, camera de judecată a confirmat hotărârea de nejudiciare și a condamnat-o pe reclamantă la plata unei amenzi civile de 1 500 EUR.
[G.] a fost prezentat în fața instanței de corecție, care a suspendat judecarea cauzei în așteptarea încheierii prezentului dosar, pentru emiterea cecului fără provizioane, predat ca plată a soldului acțiunilor sociale, după ce a luat cunoștință de decizia președintelui Tribunalului de Comerț din Pontoise la 4 ianuarie 2007, care a constatat că opoziția făcută de [recurentă] la plata cecului era neîntemeiată. întrucât, în ceea ce privește aceste elemente, plângerea este abuzivă și dilatorie; întrucât este necesar să se condamne [recționara] la o amendă civilă (...) Condamnarea reclamantei pentru denunțarea calomnioasă la 21 februarie 2012, domnul G. a citat reclamanta în fața instanței corecționale din Paris pentru denunțarea calomnioasă ; a susținut că a depus o plângere cu constituirea unei părți civile fără alt motiv decât să-i facă rău.
printr-o hotărâre din 12 noiembrie 2012, tribunalul corecțional a declarat reclamanta vinovată de denunțare calomnioasă și a condamnat-o la două luni de închisoare cu suspendare, precum și la plata către domnul G., de 5 000 EUR în despăgubire pentru prejudiciul său moral și de 3 În conformitate cu art. 475-1 din Codul de procedură penală, Curtea din Paris a confirmat această hotărâre printr-o hotărâre din 28 martie 2014. (...) Având în vedere, în ceea ce privește acțiunea publică, că instanța, după ce a amintit exact faptele din speță, a reținut, pe bună dreptate, că plângerea cu constituirea de părți civile, depusă de pârâtă la 7 februarie 2007, corespunde denunțării către M. [G.] de fapte care ar putea cauza, împotriva sa, pronunțarea unei condamnări penale și, ținând cont de ordonanța de nejudiciare (o amendă pentru proceduri abuzive care a fost pronunțată împotriva inculpatei), infracțiunea a fost constituită în toate elementele sale constitutive ;în fapt, nici un element de natură să permită să se ia în considerare faptul că inculpata dispune de suficiente elemente pentru a-i permite să acuze partea civilă de a abuza de încredere și de a escrocheria, nu a fost niciodată evidențiat atât în piesele aflate la momentul depunerii plângerii, cât prin actele ulterioare de la … În realitate,
plângerea nu a fost depusă de pârâtă decât pentru a paraliza acțiunea în plată inițiată împotriva acesteia; întrucât adoptând motivarea relevantă a instanței, Curtea va confirma hotărârea în toate dispozițiile sale privind acțiunea publică. (...) mai mult decât atât, Curtea de apel a condamnat reclamanta să plătească domnului G. 1 500 EUR pentru cheltuielile aferente procedurii în fața sa. În special, prin care se denunță o încălcare a articolului 4 din Protocolul nr. 7, recurenta se ocupă de casare. (a se vedea DC. N. N. 2010-85 QPC din 13 ianuarie 2011, Sté Darty et fis, cons. 3). Se pare că acest lucru trebuie să se întâmple, având în vedere jurisprudența dvs., în ceea ce privește regimul civil în valoare de 15 000 EUR, care poate fi săvârșit de instanța judecătorească în temeiul articolului 177-2 din Codul de procedură penală în fața autorului unei plângeri cu constituirea unei părți civile abuzive sau dilatorii (Crim.
1 martie 2011, B. n. 41 QPC. QPC, 6 iulie 2011, B. n 157). Dacă ați consacra această soluție, cumulul acestei amenzi cu o sancțiune penală care ar avea ca obiect combaterea aceluiași comportament ar fi exclus, în special în temeiul principiului non bis in idem astfel cum este prevăzut la art. 4 din Protocolul nr. 7 (...). Este greu de amintit că, în Hotărârea sa din 4 martie 2014, Grande Stevens c. Italia , Curtea (...) a invalidat rezerva italiană la acest protocol, similar rezervei emise de Franța. Dar, în plus și în orice caz, această rezervă ni se pare fără incidență în speță.
Aceasta se referă într-adevăr la principiul sancțiunilor pronunțate pentru persoanele care nu fac obiectul dreptului de a se supune dreptului de autor în sensul articolului menționat anterior, care se încadrează în dreptul francez al competenței instanțelor care acționează în materie penală Interpretată în mod strict mai mult decât atât, nu vede modul în care lit. (n) altfel, această formulă, care face din criteriul organic criteriul sancțiunii penale se încadrează în domeniul de aplicare al principiului lampe civil al articolului 177-2 chiar dacă autorii textului nu au văzut, fără îndoială, o astfel de soluție. Într-adevăr, această amendă nu poate fi pronunțată decât de instanțe care acționează în materie penală.
Cu toate acestea, este evident că interesele protejate prin art. 177-2 din Codul de procedură penală și, respectiv, 226-10 din Codul Penal sunt radical diferite, astfel încât sancțiunile aplicate în temeiul primului dintre aceste texte nu pot împiedica condamnarea pentru denunțare calomnioasă și inversă. Într-un caz, este vorba despre a sancționa dreptul la buna administrare a justiției de către deținătorii de proceduri abuzive.
În altul, este vorba despre reținerea unei încălcări a vieții private În septembrie 2015, Comisia a subliniat în special acest lucru (...), prevăzând că reclamantul nu poate susține decât în conformitate cu regula non bis in idem prevăzută la art. 4 din Protocolul nr. 7, pronunțarea unei amenzi civile exclude cel al unei sancțiuni pentru denunțarea calomnioasă, dacă interesele protejate prin art. 177-2 din Codul de procedură penală și, respectiv, 226-10 din Codul penal sunt distincte, primul care sancționează încălcarea unei bune administrări a justiției, în timp ce al doilea reprimă un comportament destinat să aducă prejudicii altora (...) Dreptul și practica internă relevante La momentul faptelor cauzei, art. 226-10 din Codul penal a fost redactat după cum urmează: Denunțarea, efectuată prin orice mijloace și îndreptată împotriva unei anumite persoane, a unui fapt care este de natură să ducă la sancțiuni judiciare, administrative sau disciplinare și pe care l-am cunoscut în totalitate sau parțial inexact, atunci când este adresată fie unui ofițer de justiție sau de poliție administrativă sau judiciară, fie unei autorități care are competența de a da curs sau de a sesiza autoritatea competentă, superiorii sau angajatorul persoanei pârâte, este pedepsită cu cinci ani de închisoare și cu 45 000 EUR de la data în cauză.
Falsificarea faptului denunțat rezultă în mod necesar din decizia, care a devenit definitivă, definitivă, de achitare, de relaxare sau de nejudiciare, prin care se declară că fapta nu a fost comisă sau că acesta nu este imputabil persoanei denunțate. În orice alt caz, instanța sesizată cu acuzațiile împotriva denunțătorului apreciază relevanța acuzațiilor aduse de acesta. Articolele 177-2 și 212-2 din Codul de procedură penală sunt astfel formulate articolele 177-2 În cazul în care emite o ordonanță de nejudiciare în fața instanței judecătorești a Republicii și printr-o decizie motivată, aceasta consideră că constituirea unei părți civile a fost abuzivă sau dilatorie, pronunțând împotriva părții civile o amendă civilă a cărei valoare nu poate depăși 15 000 EUR.
Această decizie nu poate interveni decât în termen de 20 de zile de la comunicarea către partea civilă și avocatul acesteia, prin scrisoare recomandată sau prin fax cu rețetă, a rechiziționărilor procurorului Republicii, pentru a permite instanței judecătorești să prezinte observații scrise. Această decizie poate fi formulată de către partea civilă în aceleași condiții ca și ordinul de nejudiciare. În cazul în care instanța judecătorească nu urmează ordinele procurorului Republicii, acesta din urmă poate interjecta recursul în aceleași condiții. art. 212-2 În cazul în care declară că nu este vorba despre o informație deschisă cu privire la constituirea părții civile, camera de judecată poate, la cererea procurorului general și printr-o decizie motivată, să pronunțe împotriva părții civile o amendă civilă a cărei valoare nu poate depăși 15 000 EUR dacă consideră că constituirea părții civile a fost abuzivă sau dilatorie.
Această decizie nu poate interveni decât în termen de 20 de zile de la comunicarea către partea civilă și avocatul acesteia, prin scrisoare recomandată sau prin fax cu rechiziționarea, a rechizițiilor procurorului general, pentru a permite la În cazul în care partea civilă este o persoană juridică, partea civilă poate fi pronunțată împotriva reprezentantului său legal, în cazul în care este stabilită o rea credință a acestuia. GRIEF Invochează art. 4 din Protocolul nr 7, recurenta denunță o încălcare a principiului non bis in idem Ca urmare a faptului că a fost condamnată pentru denunțarea calomnioasă, în timp ce a fost condamnată anterior pentru aceleași fapte la o amendă civilă pentru constituirea unei părți civile abuzive și dilatorii.
RĂSPUNSURI LA PĂRȚI La ce dată a depus reclamanta plângerea cu constituirea unei părți civile pentru care a fost condamnată la o amendă civilă pentru constituirea unei părți civile abuzive și dilatorii La … 7, iar această dispoziție este aplicabilă în speță În speță În speță, cu privire în special la Hotărârile Serghei Zolotukine c. Rusia [GC] (n 14939/03, CEDH 2009) și A și B c. Norvegia [GC] (n 24130/11 și 29758/11, CEDH 2016), a existat, în circumstanțele cauzei, încălcarea articolului 4 din Protocolul nr. 7 din cauza condamnării recurentei pentru denunțare calomnioasă, deoarece a fost condamnată anterior la o amendă civilă pentru constituirea unei părți civile abuzive și dilatorii
Communiquée le 4 mai 2017
Requête n o 15750/16 Elisabeth BUTIN contre la France introduite le 18 mars 2016
La requérante, M me Elisabeth Butin, est une ressortissante française née en 1946 et résidant à Maule. Elle est représentée devant la Cour par M e Cloé Fonteix et M e Patrick Spinosi, avocats à Paris. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. Le 13 février 2006, les époux G. contractèrent une promesse de cession portant sur la totalité des parts sociales de la société Le Jamin (un restaurant) au profit de la société Sorelise, dont la requérante était la gérante. Précédée d’une période d’exploitation en location-gérance par les époux G. selon un contrat daté du même jour, la cession fut finalisée par un acte du 8 avril 2006 ; le 11 avril 2006, la requérante remit à M. G. un chèque de 54 000 EUR en paiement des parts sociales.
Ce chèque ne put toutefois être encaissé en raison de l’opposition formée par la requérante. Présenté une seconde fois au payement par M. G., le chèque revint impayé pour défaut de provision. En conséquence, le 16 mars 2007, M. G. cita la requérante devant le tribunal correctionnel de Paris pour retrait de provision de chèque dans l’intention de porter atteinte aux droits d’autrui. Par un jugement du 4 janvier 2012, le tribunal correctionnel de Paris condamna la requérante de ce chef à la peine de deux mois d’emprisonnement avec sursis et au paiement à M. G. de 5 000 EUR pour dommage moral et de 3 000 EUR au titre de l’article 475-1 du code de procédure pénale (frais non payés par l’État et exposés par la partie civile).
Ce jugement fut confirmé le 6 mai 2014 par la cour d’appel de Paris, qui condamna en outre la requérante à payer 1 500 EUR à M. G. au titre des frais relatifs à la procédure devant elle. La requérante forma un pourvoi en cassation. Elle ne fournit pas d’information relative à la suite de la procédure. 1. La condamnation de la requérante pour constitution de partie civile abusive et dilatoire Le 7 février 2007 (d’après notamment l’arrêt de la cour d’appel de Paris du 28 mars 2014 ; ci-dessous), le 9 février 2007 (d’après notamment l’arrêt de la chambre de l’instruction la cour d’appel de Paris du 26 janvier 2012 ; ci-dessous) ou le 22 octobre 2007 (d’après notamment l’arrêt de la cour d’appel de Paris du 28 mars 2014 ; ci-dessous), la requérante déposa devant le doyen des juges d’instruction de Paris, une plainte avec constitution de partie civile pour escroquerie et abus de confiance.
Elle reprochait aux époux G. d’avoir, en février et mars 2006, détourné des recettes pour s’acquitter de dettes nées antérieurement à l’acte de cession, d’un montant de 58 000 EUR, et de lui avoir dissimulé la réalité du passif de la société Le Jamin. Ouverte le 8 juin 2007, l’information judiciaire fut clôturée le 23 juillet 2010 par un non-lieu. Le 2 août 2010, la requérante interjeta appel devant la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Paris. Le 5 mai 2011, la chambre de l’instruction communiqua le dossier au procureur de la République aux fins de réquisitions éventuelles d’une amende civile pour constitution de partie civile abusive ou dilatoire, au sens de l’article 212-2 du code de procédure pénale.
Par un arrêt du 26 janvier 2012, la chambre de l’instruction confirma l’ordonnance de non-lieu. Elle condamna par ailleurs la requérante au paiement d’une amende civile de 1 500 EUR.
L’arrêt est ainsi motivé à cet égard : « [la requérante] a déposé plainte avec constitution de partie civile après avoir été citée par M. [G.] à comparaître devant le tribunal correctionnel, lequel a sursis à statuer dans l’attente de l’issue du présent dossier, pour émission du chèque sans provision remis en paiement du solde des parts sociales, après avoir eu connaissance de la décision du président du tribunal de commerce de Pontoise en date du 4 janvier 2007, qui avait constaté que l’opposition faite par [la requérante] au paiement du chèque était infondée ; considérant qu’au regard de ces éléments, la plainte est abusive et dilatoire ; qu’il y a lieu de condamner [la requérante] à une amende civile (...) » 2. La condamnation de la requérante pour dénonciation calomnieuse Le 21 février 2012, M. G. fit citer la requérante devant le tribunal correctionnel de Paris pour dénonciation calomnieuse ; il soutenait qu’elle avait déposé plainte avec constitution de partie civile sans autre motif que de lui nuire.
Par un jugement du 12 novembre 2012, le tribunal correctionnel déclara la requérante coupable de dénonciation calomnieuse et la condamna à deux mois d’emprisonnement avec sursis ainsi qu’au paiement à M. G., de 5 000 EUR en réparation de son préjudice moral et de 3 000 EUR au titre de l’article 475-1 du code de procédure pénale.
Saisie par la requérante, la cour d’appel de Paris confirma ce jugement par un arrêt du 28 mars 2014. Elle jugea notamment ce qui suit : « (...) Considérant, sur l’action publique, que le tribunal, après avoir exactement rappelé les faits de l’espèce a, à bon droit, retenu que la plainte avec constitution de partie civile, déposée par la prévenue le 7 février 2007, correspondait à la dénonciation envers M. [G.] de faits susceptibles d’entraîner, contre lui, le prononcé d’une condamnation pénale et, vu l’ordonnance de non-lieu (une amende pour procédure abusive ayant de plus été prononcée contre la prévenue), le délit était constitué en tous ses éléments constitutifs ; qu’en effet, aucun élément de nature à permettre d’envisager que la prévenue disposait des éléments suffisants pour lui permettre d’accuser la partie civile d’abus de confiance et d’escroquerie, n’a jamais été mis en évidence tant dans les pièces détenues à l’époque du dépôt de la plainte, que par les actes ultérieurs de l’infirmation subséquente ; qu’en réalité, la plainte n’a été déposée par la prévenue que pour paralyser l’action en paiement engagée contre elle ; qu’adoptant la pertinente motivation du tribunal, la cour confirmera le jugement en toutes ses dispositions sur l’action publique.
(...) » La Cour d’appel condamna en outre la requérante à payer à M. G. 1 500 EUR au titre des frais relatifs à la procédure devant elle. Dénonçant notamment une violation de l’article 4 du Protocole n o 7, la requérante se pourvut en cassation. L’avocat général souligna notamment ce qui suit dans son avis : « (...) La circonstance qu’une amende soit qualifiée de « civile » par le législateur n’exclut pas bien entendu qu’elle soit regardée pour la mise en œuvre des droits fondamentaux proclamés par les textes constitutionnels ou les conventions internationales comme une sanction relevant de la matière pénale (voir Déc. N o 2010-85 QPC du 13 janvier 2011, Sté Darty et fils, cons.
3). Tel nous semble devoir être le cas, au regard de votre jurisprudence, s’agissant de l’amende civile de 15 000 EUR pouvant être infligée par le juge d’instruction en vertu de l’article 177-2 du code de procédure pénale à l’auteur d’une plainte avec constitution de partie civile abusive ou dilatoire (Crim. 1 er mars 2011, B. n o 41 – Crim. QPC, 6 juillet 2011, B. n o 157). Si vous consacriez cette solution, le cumul de cette amende avec une sanction pénale qui aurait pour objet de réprimer le même comportement serait exclu en vertu, notamment du principe non bis in idem tel qu’énoncé à l’article 4 du Protocole n o 7 (...). Il est à peine besoin de rappeler que, dans son arrêt du 4 mars 2014, Grande Stevens c. Italie , la Cour (...) a invalidé la réserve italienne à ce protocole, semblable à la réserve émise par la France.
Mais, au surplus et en toute état de cause, cette réserve nous paraît sans incidence en l’espèce. Elle cantonne en effet le principe aux sanctions prononcées pour des « infractions » au sens de l’article précité, « relevant en droit français de la compétence des tribunaux statuant en matière pénale ». Interprétée strictement – en l’on ne voit pas comment l’interpréter autrement – cette formule, qui fait du critère organique le critère de la sanction pénale englobe dans le champ du principe l’amende civile de l’article 177-2 même si les auteurs du texte n’avaient sans doute pas vue une telle solution. En effet, cette amende ne peut être prononcée que par des juridictions statuant en matière pénale.
Cela étant, il nous apparaît évident que les intérêts protégés respectivement par les articles 177-2 du code de procédure pénale et 226-10 du code pénal sont radicalement différents de sorte que la sanction infligée en application du premier de ces textes ne saurait faire obstacle à une condamnation pour dénonciation calomnieuse et inversement. Dans un cas, il s’agit de sanctionner l’atteinte portée à la bonne administration de la justice par les initiateurs de procédures abusives. Dans l’autre, il s’agit de réprimer une atteinte à la vie privée – au sens large – résultant d’une dénonciation sans fondement et faite de mauvaise foi.
(...) » La chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi par un arrêt du 22 septembre 2015. Elle souligna notamment ceci : « (...) Attendu que la demanderesse ne saurait soutenir qu’en application de la règle non bis in idem prévue à l’article 4 du Protocole n o 7, le prononcé d’une amende civile exclut celui d’une sanction pour dénonciation calomnieuse, dès lors que les intérêts protégés respectivement par les articles 177-2 du code de procédure pénale et 226-10 du code pénal sont distincts, le premier sanctionnant une atteinte à une bonne administration de la justice tandis que le second réprime un comportement destiné à nuire à autrui (...) » B. Le droit et la pratique internes pertinents À l’époque des faits de la cause, l’article 226-10 du code pénal était rédigé comme il suit : « La dénonciation, effectuée par tout moyen et dirigée contre une personne déterminée, d’un fait qui est de nature à entraîner des sanctions judiciaires, administratives ou disciplinaires et que l’on sait totalement ou partiellement inexact, lorsqu’elle est adressée soit à un officier de justice ou de police administrative ou judiciaire, soit à une autorité ayant le pouvoir d’y donner suite ou de saisir l’autorité compétente, soit aux supérieurs hiérarchiques ou à l’employeur de la personne dénoncée, est punie de cinq ans d’emprisonnement et de 45 000 euros d’amende.
La fausseté du fait dénoncé résulte nécessairement de la décision, devenue définitive, d’acquittement, de relaxe ou de non-lieu, déclarant que le fait n’a pas été commis ou que celui-ci n’est pas imputable à la personne dénoncée. En tout autre cas, le tribunal saisi des poursuites contre le dénonciateur apprécie la pertinence des accusations portées par celui-ci. » Les articles 177-2 et 212-2 du code de procédure pénale sont ainsi libellés : Article 177-2 « Lorsqu’il rend une ordonnance de non-lieu à l’issue d’une information ouverte sur constitution de partie civile, le juge d’instruction peut, sur réquisitions du procureur de la République et par décision motivée, s’il considère que la constitution de partie civile a été abusive ou dilatoire, prononcer contre la partie civile une amende civile dont le montant ne peut excéder 15 000 euros.
Cette décision ne peut intervenir qu’à l’issue d’un délai de vingt jours à compter de la communication à la partie civile et à son avocat, par lettre recommandée ou par télécopie avec récépissé, des réquisitions du procureur de la République, afin de permettre à l’intéressé d’adresser des observations écrites au juge d’instruction. Cette décision peut être frappée d’appel par la partie civile dans les mêmes conditions que l’ordonnance de non-lieu. Si le juge d’instruction ne suit pas les réquisitions du procureur de la République, ce dernier peut interjeter appel dans les mêmes conditions.
» Article 212-2 « Lorsqu’elle déclare qu’il n’y a lieu à suivre à l’issue d’une information ouverte sur constitution de partie civile, la chambre de l’instruction peut, sur réquisitions du procureur général et par décision motivée, si elle considère que la constitution de partie civile a été abusive ou dilatoire, prononcer contre la partie civile une amende civile dont le montant ne peut excéder 15 000 euros. Cette décision ne peut intervenir qu’à l’issue d’un délai de vingt jours à compter de la communication à la partie civile et à son avocat, par lettre recommandée ou par télécopie avec récépissé, des réquisitions du procureur général, afin de permettre à l’intéressé d’adresser des observations écrites à la chambre de l’instruction.
Lorsque la partie civile est une personne morale, l’amende civile peut être prononcée contre son représentant légal, si la mauvaise foi de ce dernier est établie. » GRIEF Invoquant l’article 4 du Protocole n o 7, la requérante dénonce une violation du principe non bis in idem résultant du fait qu’elle a été condamnée pour dénonciation calomnieuse alors qu’elle avait été antérieurement condamnée pour les mêmes faits à une amende civile pour constitution de partie civile abusive et dilatoire.
1. À quelle date la requérante a-t-elle déposé la plainte avec constitution de partie civile pour laquelle elle a été condamnée à une amende civile pour constitution de partie civile abusive et dilatoire ? 2. L’amende civile pour constitution de partie civile abusive ou dilatoire des articles 177-2 et 212-2 du code de procédure pénale a-t-elle une nature pénale, au sens de l’article 4 du Protocole n o 7, et cette disposition est-celle applicable en l’espèce ? 3. Dans l’affirmative, au regard notamment des arrêts Sergueï Zolotoukhine c. Russie [GC] (n o 14939/03, CEDH 2009) et A et B c. Norvège [GC] (n os 24130/11 et 29758/11, CEDH 2016), y a-t-il eu, dans les circonstances de la cause, violation de l’article 4 du Protocole n o 7 à raison de la condamnation de la requérante pour dénonciation calomnieuse, parce qu’elle avait été antérieurement condamnée à une amende civile pour constitution de partie civile abusive et dilatoire ?