SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 26219/08 Jean-Louis MAGNIN împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 10 mai 2012 într-o cameră compusă din Dean Spielmann, președintele Elisabet Fura, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Ann Power-Forde, Ganna Yudkivska, André Potoki, judecători și Stephen Phillips, grefier adjunct al secțiunii, Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 17 aprilie 2008, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Jean-Louis Magnin, este un resortisant francez, născut în 1956 și rezident la Paris. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Jean-Louis Magnin. Rafael Dumay, avocat la Paris. Guvernul francez ( Prin hotărârea din 23 iunie 1999, Tribunalul de Mare Instanță din Paris, hotărând în materie disciplinară, pronunțat împotriva reclamantului o interdicție temporară de a exercita profesia de notar pe o perioadă de șase luni, din cauza participării sale la un montaj speculativ. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre a instanței de apel din Paris din 27 octombrie 1999. Pe de altă parte, reclamantul a intervenit în 1997 ca notar în vânzarea proprietății a două clădiri aparținând unei persoane în vârstă. Vânzările au fost anulate de către instanța civilă pe motiv că persoana în cauză nu era sănătoasă la minte în momentul semnării promisiunilor de vânzare. Aceste fapte au avut loc la data de deschidere a unei informări judiciare care viza în special pe reclamant. Prin hotărârea din 6 februarie 2004, tribunalul corecțional din Paris l-a condamnat pe acesta din urmă pentru abuz de limbă sau slăbiciune, în special la doi ani de închisoare cu suspendare, treizeci de mii de euro de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ianuarie 2005, instanța de apel din Paris a confirmat hotărârea cu privire la constatarea vinovăției, însă, reformându-l asupra pedepselor, l-a condamnat pe reclamant la un an de închisoare cu suspendare. Procurorul Republicii a inițiat o procedură disciplinară împotriva reclamantului în fața Tribunalului de Mare Instanță din Paris. Potrivit guvernului, reclamantul a renunțat în mod expres la publicitatea dezbaterilor în fața acestei instanțe. noiembrie 2005 (neprodus), Tribunalul de Mare Instanță din Paris a pronunțat sancțiunea de destituire a reclamantului, pe motiv că acesta din urmă, ținând cont de condamnările definitive pronunțate împotriva sa, era vinovat de încălcări ale dreptului comunitar și ale libertății, incompatibil cu sarcina sa și făcând imposibilă continuarea activității sale. La 7 iunie 2006, în cadrul dezbaterilor ținute în camera consiliului, tribunalul din Paris a confirmat destituirea reclamantului. Reclamantul s-a ocupat de casare. El s-a plâns de lipsa de publicitate a dezbaterilor în fața instanței de recurs într-un prim motiv astfel expus în memoriul său amplificativ: (...) notarul urmărit disciplinar are dreptul la ședința publică a cauzei sale; (...) la art. 16 din Decretul nr. 73-1202 din 28 decembrie 1973, care prevede totuși că dezbaterile au loc într-o cameră a consiliului de administrație, este de competența instanței judecătorești judecătorești care acționează în materie disciplinară să reamintească notarului care a continuat să aibă totuși dreptul de a solicita publicitatea dezbaterilor, astfel încât acesta să poată exercita acest drept sil la ; (...) hotărând în camera consiliului, fără să constate că îi reamintise notarului dreptul de a solicita publicitatea dezbaterilor și fără a pune astfel la dispoziție [reclamantul] de a exercita acest drept, instanța de apel a încălcat art. 6 alin. (1) din Convenție (...) Într-un al doilea motiv, recurentul denunța gravitatea și disproporția sancțiunii pronunțate împotriva sa. La 15 iunie 2007, raportorul a întocmit o fișă de neadmitere a recursului pentru absența unui motiv serios. Produsă de reclamant, aceasta este astfel redactată (...) Motivul în sprijinul recursului nu este de natură să conducă la casarea hotărârii atacate din următoarele motive Primu motiv: motivul este contrar jurisprudenței Curții de Casație: Civ. 1 e.n. , 4 februarie 1997, Bull n; și , de asemenea: Civ. 1 e. , 1 martie 2005, recurs nr. 03-16439. Al doilea motiv : sub acoperirea unui motiv nefondat de lipsă de temei juridic, acesta nu tinde, în cele două ramuri ale sale, decât să repune în discuție aprecierea suverană a judecătorilor din fond pe alegerea sancțiunii care trebuie aplicată în funcție de gravitatea faptelor pe care le-au constatat, din moment ce pedeapsa pronunțată era prevăzută în art. 3 din ordonanța nr. 45-1418 din 28 iunie 1945. În acest sens: Civ. 1 e. La 24 octombrie 2007, Curtea de Casație a declarat recursul neacceptat printr-o decizie astfel formulată (...) Având în vedere articolul L. 131-6 din Codul de organizare judiciară Prevăzând că mijloacele de Casație anexate, care sunt invocate împotriva deciziei atacate, nu sunt de natură să permită admiterea recursului Declar neacceptat recursul (...) Dreptul și practica internă relevante 11. art. 13 din Decretul nr. 73-1202 din 28 decembrie 1973 privind disciplina și statutul ofițerilor publici sau ministeriali arată că dezbaterile în fața Tribunalului de Mare Instanță și a Tribunalului de Primă Instanță care acționează în materie disciplinară au loc într-o cameră a consiliului, după ascultarea procurorului public (...) mai mult. Curtea de Casație a pronunțat într-o hotărâre din 10 ianuarie 1984 (Bull. civ. 1984-I n 8 p. 6) că art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea Le Cont, Van Leuven și De Meyere c. Belgia din 23 iunie 1981 (seria A n 43), dădea unui avocat judecat disciplinar în fața instanței judecătorești dreptul de a-și vedea cauza auzită în mod public și hotărârea pronunțată în instanță publică, cu condiția ca acest drept să fi fost revendicat în fața acestei instanțe. Aceasta a aplicat această jurisprudență în mai multe hotărâri referitoare la procedura disciplinară a notarilor, în special într-o hotărâre din 4 februarie 1997 (Cass. civ., Bull. civ. 1997-1, n 43, p. 28). Acesta este trimis pentru mai multe detalii la Decizia Durand c. Franța din 31 ianuarie 2012 (n 10212/007, §§ 16-24). În iunie 2008) a fost redactată o astfel de declarație: "După depunerea memoriilor, cazurile supuse unei camere civile sunt examinate printr-o formare de trei magistrați aparținând camerei căreia i-au fost distribuite. Această formare declară neacceptate recursurile inadmisibile sau nefondate pe un motiv serios de casare. Aceasta se pronunță în cazul în care soluția recursului se impune. În caz contrar, aceasta retrimite examinarea recursului la adresa camerei. Cu toate acestea, primul președinte sau președintele camerei în cauză, sau delegații lor, din oficiu sau la cererea procurorului general sau a uneia dintre părți, pot retrimite direct o cauză în fața camerei prin decizie neîntemeiată. Dispozițiile care reglementează neadmiterea în materie civilă figurează acum la art. 1014 din Codul de procedură civilă, care prevede că formarea restrânsă a camerei căreia i-a fost atribuită cauza este declarată neacceptată recursurile inadmisibile sau nefondate pe un motiv serios de Casație GRIFS 13. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de publicitate a dezbaterilor în fața instanței de apel din Paris. În plus, denunță o încălcare a dreptului său la un proces echitabil care rezultă din absența unei examinări detaliate a motivelor recursului său de către Curtea de Casație. 14. Invocând articolele 6, 7, 8, 13 și 17 din Convenție, 1 din Protocolul 1 și 4 din Protocolul nr. 7, luat singur și combinat cu art. 14 din convenție, reclamantul se plânge în plus față de o încălcare a echității procesului și a prezumției de nevinovăție, a unei încălcări a principiului legalității în culpă pe care îl consideră aplicabil, având în vedere gravitatea sancțiunii disciplinare mai mult decât o încălcare a principiului non bis in idem După condamnarea sa în temeiul unei dispoziții represive care prevedea deja posibilitatea unei interdicții profesionale, a unei încălcări a bunurilor sale rezultate din interdicția sa profesională, a unei discriminări pe baza activității sale profesionale, a unei încălcări a dreptului său la o cale de atac eficientă și a unui abuz de drept. Cu privire la ă r i le formulate în temeiul articolului 6 din Convenie și cu privire la lipsa de publicitate a dezbaterilor în fața tribunalului din Paris15, reclamantul se plânge de lipsa de publicitate a dezbaterilor în fața tribunalului din Paris. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială stabilită prin lege, care va decide, (...) contestații privind drepturile și obligațiile sale civile (...). Hotărârea trebuie pronunțată public, însă accesul la sala de judecată poate fi interzis presei și publicului în timpul întregului proces sau al unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice sau al securității naționale într-o societate democratică, în cazul în care interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces la Õ ï sau în măsura în care este strict necesar de către instanță, atunci când, în circumstanțe speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției. 16. Guvernul consideră că principiul conform căruia dezbaterile în fața instanței de mare instanță și a instanței de judecată au loc cu ușile închise atunci când sunt sesizate cu o acțiune disciplinară împotriva unui notar este compatibil cu cerințele art. 6 alin. (1) din Convenție. În acest sens, Comitetul subliniază că, în conformitate cu această dispoziție, acest principiu urmărește să protejeze nu numai viața privată a acestuia și a clienților săi, ci și ordinea publică și interesele justiției. În plus, acesta reamintește că: în orice caz, rezultă dintr-o jurisprudență constantă a Curții de Casație că un notar urmărit disciplinar poate obține publicitatea dezbaterilor în măsura în care aceasta o solicită. 17. Guvernul subliniază apoi că nu reiese nici din hotărârea Tribunalului de apel din Paris, nici din celelalte documente din dosar că reclamantul a formulat o astfel de cerere în fața acestei instanțe. El observă în special că reclamantul nu a susținut o astfel de teză în cadrul motivului său de rupere întemeiat pe o încălcare a articolului 6 din convenție. El adaugă că reclamantul nu ar putea să susțină că nu a ignorat această posibilitate, în timp ce hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Paris din 5 octombrie 2005 a arătat că a fost informat cu privire la acest lucru, că a fost reprezentat de același avocat în apel pe care îl reprezentase în primă instanță și că este el însuși un profesionist în drept. 18. În consecință, guvernul consideră că trebuie reținut că reclamantul nu a solicitat publicitatea dezbaterilor în fața instanței de apel și că nu a epuizat căile de atac interne. De asemenea, acesta deduce faptul că a renunțat fără echivoc la dreptul său de a solicita publicitatea dezbaterilor și că, în consecință, această parte a cererii este vădit nefondată. 19. Reclamantul susține că a solicitat publicitatea dezbaterilor în fața instanței de apel din Paris. În acest sens, Comitetul consideră că nu se poate trage concluzii din faptul că hotărârea acestei instanțe omite să menționeze cererea sa. Subliniind că nu a renunțat în nici un fel la publicitatea dezbaterilor, chiar și în mod tacit, și întrucât excluderea publicului nu răspundea niciunei necesități, solicită Curții să încheie încălcarea art. 6 din Convenție. 20. Curtea face trimitere la decizie. Durand În cazul în care art. 13 din Decretul din 28 decembrie 1973 prevede că dezbaterile în fața Tribunalului de Mare Instană și a Tribunalului de Primă Instană cu privire la o procedură disciplinară împotriva unui notar se desfășoară într-o cameră a consiliului, rezultă dintr-o jurisprudenă bine stabilită a Curii de Casaie că are dreptul de a-și vedea cauza auzită în mod public atunci când o solicită. În speță, Comisia consideră că, așa cum s-a întâmplat în cauza Durand, că, în calitatea sa de profesionist al dreptului asistat de un avocat în toate etapele procedurii, reclamantul nu putea ignora. 21. Curtea observă apoi că nu reiese din înscrisurile din dosar că, în fața instanei de apel din Paris, recurentul a solicitat publicitatea dezbaterilor și consideră că este deosebit de relevant faptul că nu a fost susținut în cadrul primului său motiv de Casație că a formulat o cerere în acest sens (punctul 7 de mai sus 22. În consecință, Curtea ajunge la aceeași concluzie ca și în cauza Durand: prin refuzul de a formula o astfel de cerere în fața instanței judecătorești, reclamantul și-a renunțat fără echivoc la dreptul la o ședință publică. 23. Având în vedere, de asemenea, faptul că interesul public al cauzei nu a fost așa cum a solicitat totuși organizarea unor dezbateri publice, Curtea deduce din cele de mai sus că această parte a cererii este în orice caz vădit nefondată și, prin urmare, ar trebui respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Cu privire la motivarea deciziei Curții de Casație din 24 octombrie 2007 24. Invocând art. 6 din Convenție, al cărui prim alineat este menționat mai sus, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la un proces echitabil care rezultă din absența unei examinări detaliate a motivelor recursului său. 25. Guvernul reamintește că Curtea a considerat în conformitate cu art. 6 din Convenție posibilitatea Curții de Casație de a respinge recursul printr-o decizie nemotivată întemeiată ca în speță pe art. L. 131-6 din Codul organizației judiciare. Se referă la Deciziile Burg c. Franța 34963/02, 28 ianuarie 2003), Stepinska c. Franța 1814/02, 24 iunie 2003), Ghegan c. France 21451/02, 15 noiembrie 2005), Fougère c. Franța 10987/03, 19 septembrie 2009) și Pages c. Franța 8065/04 și 8068-04, 3 noiembrie 2009). Reclamantul subliniază că, în special, Curtea de Casație a omis să răspundă la unul dintre principalele sale motive, întemeiat pe o nerecunoaștere a Convenției. În acest sens, face trimitere la Hotărârea Wagner și J.M.W.L. Luxemburg din 28 iunie 2007 (n 76240/0127). Curtea amintește că dreptul la un proces echitabil, astfel cum este garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, include în special dreptul părților la proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Convenția nu urmărește să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt într-adevăr Cu toate acestea, în cazul în care art. 6 alineatul (1) obligă instanțele să-și motiveze deciziile, nu se poate înțelege ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument al părților. În plus, trebuie să se țină seama, în special, de diversitatea mijloacelor pe care un pledant le poate ridica în justiție și de diferențele din statele contractante în ceea ce privește dispozițiile legale, obiceiurile, concepțiile doctrinale și prezentarea și redactarea hotărârilor și hotărârilor. Prin urmare, întrebarea dacă o instanță nu și-a îndeplinit obligația de a motiva în temeiul articolului 6 din convenție nu poate analiza decât în lumina circumstanțelor din speță (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Wagner și J.M.W.L. menționate anterior, §§ 89-90). 28. Cu toate acestea, art. 6 alineatul (1) din Convenție nu împiedică un stat parte să instituie o procedură care să permită unei instanțe superioare să respingă, prin simpla trimitere la dispozițiile legale care prevăd această procedură, acțiunile care nu ridică probleme de o importanță deosebită (a se vedea, de exemplu, Teucher c. Germania (dec.), 47636/99, 4 octombrie 2001 și Schumacher c. Germania (dec.), n 14029/05, 26 februarie 2008).În special, Curtea a judecat procedura de neadmitere a recursurilor în casare prevăzută de articolul precedent L. 131-6 din Codul de organizare judiciară compatibil în principiu cu această dispoziție (a se vedea, de exemplu, Deciziile Burg Stepinska Ghegan Fouger Page menționate anterior). 29. Cu toate acestea, tribunalele nu pot fi exonerate de examinarea corespunzătoare și nu pot răspunde principalelor mijloace de care sunt sesizate (hotărârea Wagner și J.M.W.L. sus-menționată, § 96 in fine . Dacă, în plus, aceste mijloace se referă la drepturile și libertățile ibidem . Acesta este un corolar al principiului subsidiarității. Curtea a avut din nou ocazia să sublinieze că motivarea are ca scop în special să demonstreze părților pe care le-au ascultat și, astfel, să contribuie la o mai bună acceptare a deciziei (a se vedea, mutatis mutandis, Taxquet c. Belgia [GC], n 926/05, CEDH 2010, 16 În noiembrie 2010, punctul 91). Îngrijirea instanțelor interne de a răspunde la obiecțiunile trase din convenție este, prin urmare, susceptibilă să contribuie la reducerea numărului de cereri prezentate Curții. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă, de asemenea, controlul rolului Curții și, prin urmare, buna funcționare a sistemului de protecție a drepturilor fundamentale instituit prin convenție. 30. În cazul de față, care face trimitere la fostul articol L. 131-6 din Codul de organizare judiciară, Curtea de Casație a declarat recursul reclamantului neacceptat numai pe motiv că mijloacele pe care le-a legat nu erau de natură să permită admiterea recursului 31. Din cele de mai sus reiese că, deși aceste modalități sunt în mod clar compatibile cu art. 6 alineatul (1) în ceea ce privește respingerea celui de-al doilea motiv al reclamantului (punctul 8 de mai sus), este permis să se pună întrebarea dacă acest lucru este valabil și în ceea ce privește respingerea primului motiv din moment ce a fost întemeiat pe o încălcare a Convenției care rezultă din lipsa publicității dezbaterilor (punctul 7 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea constată că, în fața Curții de Casație, atunci când se aplică procedura de neadmitere, părțile primesc, înainte de data la care au primit o copie a anunțului de neadmitere întocmit de raportor ; sau acest document indică motivele pentru care mijloacele în sprijinul recursului nu sunt de natură să conducă la ruperea hotărârii atacate. În plus, părțile au posibilitatea de a prezenta observații în lumina avizului înainte ca camera să delibereze. Curtea arată apoi că nu se contestă, în speță, că avocatul care îl reprezenta pe reclamant în fața Curții de Casație a primit în mod corespunzător înainte de încuviințarea procedurii de neadmitere a recursului pentru lipsa unui motiv serios mai ales de către raportor. Cu toate acestea, prin aceasta, reclamantul a fost informat în mod clar despre motivul pentru care primul său motiv nu era de natură să ducă la rupere. Foaia de neadmitere indică într-adevăr că acest motiv era contrar jurisprudenței Curții de Casație potrivit căreia, în cazul în care art. 6 alin. (1) din Convenție dă unui notar urmărit în mod disciplinar în fața instanței de judecată dreptul de a-și vedea cauza auzită în mod public, aceasta este condiția pe care o aplică acest drept în fața acestei instanțe (punctul 9 de mai sus). 33. Reclamantul a beneficiat astfel de o procedură prin care să se asigure că justițiabilii sunt examinați în mod corespunzător, precum și un răspuns care să permită înțelegerea motivelor respingerii lor. 34. Din cele de mai sus rezultă că reclamantul nu poate pretinde că Curtea de Casație a încălcat obligația de a motiva care decurge din art. 6 din Convenție. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 3 lit. (a) și 4 din Convenție. Reclamantul se plânge de o încălcare a echității procesului și a prezumției de nevinovăție, de o încălcare a principiului legalității pedepselor, de o încălcare a principiului non bis in idem , o încălcare a bunurilor sale rezultate din interzicerea sa profesională, o discriminare pe baza activității sale profesionale, o încălcare a dreptului său la o cale de atac eficientă și un abuz de drept. Acesta se referă la articolele 6, 7, 8, 13 și 17 din Convenție, 1 din Protocolul 1 și 4 la Protocolul nr. 7, luate singur și combinate cu art. 14 din Convenție. 36. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Dean Spielmann grefier adjunct
Requête n
o
26219/08
Jean-Louis MAGNIN
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 10 mai 2012 en une chambre composée de
:
Dean Spielmann,
président
Elisabet Fura,
Karel Jungwiert,
Mark Villiger,
Ann Power-Forde,
Ganna Yudkivska,
André Potocki,
juges,
et de Stephen Phillips, greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 17 avril 2008,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Jean-Louis Magnin, est un ressortissant français, né en 1956 et résidant à Paris. Il est représenté devant la Cour par M
e
Raphaël Dumay, avocat à Paris. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
E.
Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties peuvent se résumer comme suit.
3.
Par un jugement du 23 juin 1999, le tribunal de grande instance de Paris, statuant en matière disciplinaire, prononça à l’encontre du requérant une interdiction temporaire d’exercer la profession de notaire pour une durée de six mois, en raison de sa participation à un montage spéculatif. Ce jugement fut confirmé par un arrêt de la cour d’appel de Paris du 27
octobre
1999.
4.
Par ailleurs, le requérant intervint en 1997 comme notaire dans la vente de la nue-propriété de deux immeubles appartenant à une personne âgée. Les ventes furent annulées par le juge civil au motif que la cédante n’était pas saine d’esprit au moment de la signature des promesses de vente.
Ces faits donnèrent lieu à l’ouverture d’une information judiciaire visant notamment le requérant. Par un jugement du 6
février 2004, le tribunal correctionnel de Paris condamna ce dernier pour abus d’ignorance ou de faiblesse, à notamment deux ans d’emprisonnement avec sursis, trente mille euros d’amende et trois ans d’interdiction de l’exercice de sa profession. Le 25
janvier 2005, la cour d’appel de Paris confirma le jugement sur le constat de culpabilité mais, le réformant sur les peines, condamna le requérant à un an de prison avec sursis.
5.
Le procureur de la République engagea une procédure disciplinaire à l’encontre du requérant devant le tribunal de grande instance de Paris. Selon le Gouvernement, le requérant renonça expressément à la publicité des débats devant cette juridiction.
Par un jugement du 9
novembre 2005 (non produit), le tribunal de grande instance de Paris prononça la sanction de destitution du requérant, aux motifs que ce dernier, compte tenu des condamnations définitives prononcées à son encontre, s’était rendu coupable de manquements à l’honneur et à la probité, incompatibles avec sa charge et rendant impossible la poursuite de son activité.
6.
Le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Paris. Il affirme avoir vainement demandé que les débats soient publics.
Le 7
juin 2006, statuant publiquement mais à l’issue de débats tenus en chambre du conseil, la cour d’appel de Paris confirma la destitution du requérant.
7.
Le requérant se pourvut en cassation. Il se plaignit de l’absence de publicité des débats devant la cour d’appel dans un premier moyen ainsi exposé dans son mémoire ampliatif :
«
(...) le notaire poursuivi disciplinairement a droit à ce que sa cause soit entendue publiquement
; (...) l’article 16 du décret n
o
73-1202 du 28 décembre 1973 prévoyant toutefois que «
les débats ont lieu en chambre du conseil
», il appartient à la cour d’appel statuant en matière disciplinaire de rappeler au notaire poursuivi qu’il a quand même le droit de demander la publicité des débats, de manière à ce qu’il puisse exercer ce droit s’il l’entend
; (...) en statuant en chambre du conseil, sans constater qu’elle avait rappelé au notaire poursuivi son droit de demander la publicité des débats, et sans mettre ainsi [le requérant] à même d’exercer ce doit, la cour d’appel a violé l’article 6 § 1 de la Convention (...)
».
8.
Dans un second moyen, le requérant dénonçait la gravité et la disproportion de la sanction prononcée contre lui.
9.
Le 15 juin 2007, le rapporteur établit une «
fiche de non-admission du pourvoi pour absence de moyen sérieux
». Produite par le requérant, elle est ainsi rédigée
:
«
(...) Le moyen à l’appui du pourvoi n’est pas de nature à entraîner la cassation de l’arrêt attaqué pour les raison suivantes
:
Premier moyen
: le moyen est contraire à la jurisprudence de la Cour de cassation
: Civ. 1
ère
, 4 février 1997, Bull n
o
43
; et aussi
: Civ. 1
ère
, 1
er
mars 2005, pourvoi n
o
03-16439.
Second moyen
: sous couvert d’un grief non fondé de manque de base légale, il ne tend, en ses deux branches, qu’à remettre en discussion l’appréciation souveraine des juges du fond sur le choix de la sanction à appliquer en fonction de la gravité des faits qu’ils ont constatés, dès lors que la peine prononcée était prévue par l’article 3 de l’ordonnance n
o
45-1418 du 28 juin 1945. En ce sens
: Civ. 1
ère
, 27 mars 2001
; Bull n
o
85 (jurisprudence constante).
»
10.
Le 24
octobre 2007, la Cour de cassation déclara le pourvoi non admis par une décision ainsi libellée
:
«
(...) Vu l’article L. 131-6 du code de l’organisation judiciaire
;
Attendu que les moyens de cassation annexés, qui sont invoqués à l’encontre de la décision attaquée, ne sont pas de nature à permettre l’admission du pourvoi
;
Déclare non admis le pourvoi
(...)
».
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
11.
Il ressort de l’article 13 du décret n
o
73-1202 du 28
décembre
1973 relatif à la discipline et au statut des officiers publics ou ministériels que les débats devant le tribunal de grande instance et la cour d’appel statuant en matière disciplinaire «
ont lieu en chambre du conseil, le ministère public entendu (...) ».
La Cour de cassation a jugé dans un arrêt du 10 janvier 1984 (Bull. civ. 1984-I n
o
8, p. 6) que l’article 6 § 1 de la Convention, tel qu’interprété par la Cour dans l’arrêt
Le Compte, Van Leuven et De Meyere c.
Belgique
du 23
juin 1981 (série A n
o
43), donnait à un avocat poursuivi disciplinairement devant la cour d’appel le droit de voir sa cause entendue publiquement et l’arrêt rendu en audience publique, à la condition toutefois que ce droit ait été revendiqué devant cette juridiction. Elle a fait application de cette jurisprudence dans plusieurs arrêts relatifs à la procédure disciplinaire des notaires, notamment dans un arrêt du 4 février 1997 (Cass. civ., Bull. civ. 1997-1, n
o
43, p. 28). Il est renvoyé pour plus de détails à la décision
Durand c. France
du 31 janvier 2012 (n
o
10212/007, §§ 16-24).
12.
L’article L. 131-6 du code de l’organisation judiciaire (abrogé le 5
juin 2008) était ainsi rédigé
:
« Après le dépôt des mémoires, les affaires soumises à une chambre civile sont examinées par une formation de trois magistrats appartenant à la chambre à laquelle elles ont été distribuées.
Cette formation déclare non admis les pourvois irrecevables ou non fondés sur un moyen sérieux de cassation. Elle statue lorsque la solution du pourvoi s’impose. Dans le cas contraire, elle renvoie l’examen du pourvoi à l’audience de la chambre.
Toutefois, le premier président ou le président de la chambre concernée, ou leurs délégués, d’office ou à la demande du procureur général ou de l’une des parties, peuvent renvoyer directement une affaire à l’audience de la chambre par décision non motivée. (...) ».
Les dispositions qui régissent la non-admission en matière civile figurent désormais à l’article 1014 du code de procédure civile, qui prévoit que la formation restreinte de la chambre à laquelle l’affaire a été attribuée «
déclare non admis les pourvois irrecevables ou non fondées sur un moyen sérieux de cassation
».
13.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint du défaut de publicité des débats devant la cour d’appel de Paris. Il dénonce en outre une violation de son droit à un procès équitable résultant de l’absence d’examen détaillé des moyens de son pourvoi par la Cour de cassation.
14.
Invoquant les articles 6, 7, 8, 13 et 17 de la Convention, 1 du Protocole
n
o
1 et 4 du Protocole n
o
7, pris seuls et combinés avec l’article
14 de la Convention, le requérant se plaint en sus d’une atteinte à l’équité du procès et à la présomption d’innocence, d’une violation du principe de légalité des peines – qu’il estime applicable, compte tenu de la gravité de la sanction disciplinaire
–, d’une violation du principe
non bis in idem
– sa destitution ayant été prononcée après sa condamnation sur le fondement d’une disposition répressive qui prévoyait déjà la possibilité d’une interdiction professionnelle –, d’une atteinte à ses biens résultant de son interdiction professionnelle, d’une discrimination fondée sur son activité professionnelle, d’une violation de son droit à un recours effectif, et d’un abus de droit.
A.
Sur le grief tiré de l’article 6 de la Convention et relatif à l’absence de publicité des débats devant la cour d’appel de Paris
15.
Le requérant se plaint du défaut de publicité des débats devant la cour d’appel de Paris. Il invoque l’article 6, dont le premier paragraphe est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). Le jugement doit être rendu publiquement, mais l’accès de la salle d’audience peut être interdit à la presse et au public pendant la totalité ou une partie du procès dans l’intérêt de la moralité, de l’ordre public ou de la sécurité nationale dans une société démocratique, lorsque les intérêts des mineurs ou la protection de la vie privée des parties au procès l’exigent, ou dans la mesure jugée strictement nécessaire par le tribunal, lorsque dans des circonstances spéciales la publicité serait de nature à porter atteinte aux intérêts de la justice.
»
16.
Le Gouvernement considère que le principe selon lequel les débats devant le tribunal de grande instance et la cour d’appel ont lieu à huis clos lorsqu’ils sont saisis d’une action disciplinaire contre un notaire est compatible avec les exigences de l’article 6 § 1 de la Convention. Il fait valoir en ce sens que, conformément à cette disposition, ce principe vise à préserver non seulement la vie privée de ce dernier et celle de ses clients, mais aussi l’ordre public et les intérêts de la justice. Il rappelle en outre qu’il résulte en tout état de cause d’une jurisprudence constante de la Cour de cassation qu’un notaire poursuivi disciplinairement peut obtenir la publicité des débats pour autant qu’il la demande.
17.
Le Gouvernement souligne ensuite qu’il ne ressort ni de l’arrêt de la cour d’appel de Paris ni des autres pièces du dossier que le requérant ait formulé une demande de ce type devant cette juridiction. Il note en particulier que le requérant n’a pas soutenu une telle thèse dans le cadre de son moyen de cassation tiré d’une violation de l’article 6 de la Convention. Il ajoute que le requérant ne saurait prétendre qu’il ignorait cette possibilité alors que le jugement du tribunal de grande instance de Paris du 5
octobre 2005 énonçait qu’il en avait été informé, qu’il était représenté par le même avocat en appel qu’en première instance et qu’il est lui-même un professionnel du droit.
18.
Le Gouvernement estime en conséquence qu’il y a lieu de retenir que le requérant n’a pas demandé la publicité des débats devant la cour d’appel. Il en conclut qu’il n’a pas épuisé les voies de recours internes. Il en déduit en outre qu’il a sans équivoque renoncé à son droit de demander la publicité des débats et qu’en conséquence, cette partie de la requête est de toute façon manifestement mal fondée.
19.
Le requérant affirme avoir sollicité la publicité des débats devant la cour d’appel de Paris. Il estime que l’on ne peut à cet égard tirer des conclusions du fait que l’arrêt de cette juridiction omet de faire état de sa demande. Soulignant n’avoir aucunement renoncé à la publicité des débats, fût-ce tacitement, et soutenant que l’exclusion du public ne répondait à aucune nécessité, il invite la Cour à conclure la violation de l’article 6 de la Convention.
20.
La Cour renvoie à la décision
Durand
précitée (§§ 37-47), dans laquelle elle a relevé que, si l’article 13 du décret du 28 décembre 1973 prévoit que les débats devant le tribunal de grande instance et la cour d’appel saisis d’une procédure disciplinaire contre un notaire se déroulent en chambre du conseil, il résulte d’une jurisprudence bien établie de la Cour de cassation que l’intéressé a le droit de voir sa cause entendue publiquement dès lors qu’il le demande. Elle estime en l’espèce, comme dans l’affaire
Durand
, qu’en sa qualité de professionnel du droit assisté par un avocat à tous les stades de la procédure, le requérant ne pouvait l’ignorer.
21.
La Cour note ensuite qu’il ne ressort pas des pièces du dossier que, devant la cour d’appel de Paris, le requérant ait demandé la publicité des débats. Elle juge particulièrement révélateur le fait qu’il n’a pas soutenu dans le cadre de son premier moyen de cassation avoir formulé une demande dans ce sens (paragraphe 7 ci-dessus).
22.
La Cour parvient en conséquence à la même conclusion que dans l’affaire
Durand
: en s’abstenant de formuler une telle demande devant la cour d’appel, le requérant a renoncé sans équivoque à son droit à une audience publique.
23.
Considérant par ailleurs que l’intérêt public de l’affaire n’était pas tel qu’il exigeât néanmoins la tenue de débats publics, la Cour déduit de ce qui précède que cette partie de la requête est en tout état de cause manifestement mal fondée. Il convient donc de la rejeter en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
B.
Sur le grief tiré de l’article 6 de la Convention et relatif à l’insuffisance alléguée de la motivation de la décision de la Cour de cassation du 24 octobre 2007
24.
Invoquant l’article 6 de la Convention – dont le premier paragraphe est cité ci-dessus –, le requérant se plaint d’une violation de son droit à un procès équitable résultant de l’absence d’examen détaillé des moyens de son pourvoi
en cassation.
25.
Le Gouvernement rappelle que la Cour a jugé conforme à l’article 6 de la Convention la faculté pour la Cour de cassation de rejeter un pourvoi par une décision non motivée fondée comme en l’espèce sur l’article L.
131-6 du code de l’organisation judiciaire. Il se réfère aux décisions
Burg c. France
(n
o
34763/02, 28 janvier 2003),
Stepinska c. France
(n
o
1814/02, 24 juin 2003),
Guégan c. France
(n
o
21451/02, 15 novembre 2005),
Fougère c. France
(n
o
10987/03, 19 septembre 2009) et
Pages c. France
(n
os
8065/04 et 8068-04, 3 novembre 2009). Il ajoute que le rapport du rapporteur, qui exposait les motivations de la Cour de cassation, a été communiqué à l’avocat du requérant, qui avait de plus la faculté – dont il n’a pas usé – d’y répondre. Il invite en conséquence la Cour à constater le défaut manifeste de fondement de ce grief.
26.
Le requérant souligne que la Cour de cassation a en particulier omis de répondre à un de ses moyens principaux, tiré d’une méconnaissance de la Convention. Il renvoie à cet égard à l’arrêt
Wagner et J.M.W.L. c.
Luxembourg
du 28 juin 2007 (n
o
76240/01).
27.
La Cour rappelle que le droit à un procès équitable, tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, comprend notamment le droit des parties au procès à présenter les observations qu’elles estiment pertinentes pour leur affaire. La Convention ne visant pas à garantir des droits théoriques ou illusoires mais des droits concrets et effectifs, ce droit ne peut passer pour effectif que si ces observations sont vraiment «
entendues
», c’est-à-dire dûment examinées par le tribunal saisi. Autrement dit, l’article
6 implique notamment, à la charge du «
tribunal
», l’obligation de se livrer à un examen effectif des moyens, arguments et offres de preuve des parties, sauf à en apprécier la pertinence. Toutefois, si l’article 6 § 1 oblige ainsi les tribunaux à motiver leurs décisions, il ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument des parties. L’étendue de ce devoir de motivation peut varier selon la nature de la décision. Il faut en outre tenir compte, notamment, de la diversité de moyens qu’un plaideur peut soulever en justice et des différences dans les Etats contractants en matière de dispositions légales, coutumes, conceptions doctrinales et présentation et rédaction des jugements et arrêts. C’est pourquoi la question de savoir si un tribunal a manqué à son obligation de motiver découlant de l’article 6 de la Convention ne peut s’analyser qu’à la lumière des circonstances de l’espèce (voir, parmi de nombreux autres, l’arrêt
Wagner et J.M.W.L.
précité, §§ 89-90).
28.
L’article 6 § 1 de la Convention ne fait cependant pas obstacle à ce qu’un Etat partie mette en place une procédure permettant à une juridiction supérieure de rejeter, par simple référence aux dispositions légales prévoyant cette procédure, les recours ne soulevant pas des questions revêtant une importance particulière (voir, par exemple,
Teuscher c.
Allemagne
(déc.), n
o
47636/99, 4 octobre 2001, et
Schumacher c.
Allemagne
(déc.), n
o
14029/05, 26 février 2008). La Cour a en particulier jugé la procédure de non-admission des pourvois en cassation prévue par l’ancien article L. 131-6 du code de l’organisation judiciaire compatible en principe avec cette disposition (voir, par exemple, les décisions
Burg
,
Stepinska
,
Guégan
,
Fougère
et
Pages
précitées).
29.
Il reste que les tribunaux ne peuvent être dispensés d’examiner dûment et de répondre aux «
principaux moyens
» dont ils sont saisis (arrêt
Wagner et J.M.W.L.
précité, § 96
in fine
). Si, de surcroît, ces moyens ont trait aux «
droits et libertés
» garantis par la Convention ou ses Protocoles, les juridictions nationales sont astreintes à les examiner avec une rigueur et un soin particuliers (
ibidem
). Il s’agit là d’un corollaire du principe de subsidiarité.
La Cour a de plus déjà eu l’occasion de souligner que la motivation a notamment pour finalité de démontrer aux parties qu’elles ont été entendues et, ainsi, de contribuer à une meilleure acceptation de la décision (voir,
mutatis mutandis
,
Taxquet c. Belgique
[GC], n
o
novembre 2010, § 91). Le soin apporté par les juridictions internes à répondre aux griefs tirés de la Convention est en conséquence susceptible de contribuer à réduire le nombre des requêtes soumises à la Cour. Autrement dit, c’est aussi la maîtrise du rôle de la Cour – et donc le bon fonctionnement du système de protection des droits fondamentaux institué par la Convention – qui est en jeu.
30.
En l’espèce, renvoyant à l’ancien article L. 131-6 du code de l’organisation judiciaire, la Cour de cassation a déclaré le pourvoi du requérant non admis au seul motif que les moyens dont il l’avait saisie n’étaient pas «
de nature à permettre l’admission du pourvoi
».
31.
Il ressort de ce qui précède que si ces modalités sont clairement compatibles avec l’article 6 § 1 s’agissant du rejet du second moyen du requérant (paragraphe 8 ci-dessus), il est permis de se demander s’il en va de même s’agissant du rejet du premier moyen dès lors qu’il était tiré d’une violation de la Convention résultant de l’absence de publicité des débats (paragraphe 7 ci-dessus).
32.
La Cour constate cependant que, devant la Cour de cassation, lorsqu’il est fait application de la procédure de non-admission, les parties reçoivent avant l’audience une copie de l’avis de non-admission établi par le rapporteur
; or ce document indique les motifs pour lesquels les moyens à l’appui du pourvoi ne sont pas de nature à entraîner la cassation de l’arrêt attaqué. Les parties ont en outre la faculté de présenter des observations au vu de l’avis avant que la chambre délibère.
La Cour relève ensuite qu’il n’est pas contesté en l’espèce que l’avocat aux Conseils qui représentait le requérant devant la Cour de cassation a dûment reçu avant l’audience la «
fiche de non-admission du pourvoi pour absence de moyen sérieux
» rédigée par le rapporteur. Or, par ce biais, le requérant a été clairement informé de la raison pour laquelle son premier moyen n’était pas de nature à entraîner la cassation. La fiche de non-admission indique en effet – références à l’appui – que ce moyen était contraire à la jurisprudence de la Cour de cassation selon laquelle, si l’article 6 § 1 de la Convention donne à un notaire poursuivi disciplinairement devant la cour d’appel le droit de voir sa cause entendue publiquement, c’est à la condition qu’il invoque ce droit devant cette juridiction (paragraphe 9 ci-dessus).
33.
Le requérant a de la sorte bénéficié d’une procédure garantissant aux justiciables un examen de leurs moyens ainsi qu’une réponse permettant de comprendre les raisons de leur rejet.
34.
Il résulte de ce qui précède que le requérant ne saurait prétendre que la Cour de cassation a manqué à l’obligation de motiver découlant de l’article 6 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article
35
§§ 3 a) et 4 de la Convention.
C.
Sur les autres griefs
35.
Le requérant se plaint d’une atteinte à l’équité du procès et à la présomption d’innocence, d’une violation du principe de légalité des peines, d’une violation du principe
non bis in idem
, d’une atteinte à ses biens résultant de son interdiction professionnelle, d’une discrimination fondée sur son activité professionnelle, d’une violation de son droit à un recours effectif, et d’un abus de droit. Il invoque les articles 6, 7, 8, 13 et 17 de la Convention, 1 du Protocole
n
o
1 et 4 du Protocole n
o
7, pris seuls et combinés avec l’article 14 de la Convention.
36.
Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stephen Phillips
Dean Spielmann
Greffier adjoint
Président