Legrand împotriva Franței

La origine a acestei cauze se află o cerere (nr. 23228/08) dirigită împotriva Republicii Franceze și introdusă la Curt de către doi cetățeni ai acestui stat, dl. Hervé Legrand și doamna Florence Chevalier, soția Legrand ("reclamații"), la 18 aprilie 2008, în conformitate cu art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamații au fost reprezentați de doamnele avocat A.-F. Roger și A. Sevaux, avocați la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație. Guvernul francez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, doamna E. Belliard, directoare a afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Străine.

Reclamații susțineau că au suferit o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, din cauza aplicării retroactive a unui revirement al jurisprudenței.

La 15 septembrie 2009, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp. ÎN FAPT

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamații, pot fi rezumate după cum urmează.

Ca urmare a unei liposucții realizate pe 21 septembrie 1989, reclamanta a contractat o gangrenă gazoasă dezvoltată, infecție nosocomială care a necesitat șapte intervenții chirurgicale.

Prin ordonanță din 15 martie 1990, judecătorul de drepturi urgente din Rouen a aprobat o cerere de expertiză prezentată de reclamantă. Raportul, depus pe 3 octombrie 1990, concluzionează la respectarea, din partea medicului care a efectuat operația de lipozuție, a unor îngrijiri conștiincioase, atente și conforme cu cunoștințele actuale ale științei.

Reclamanta a depus o plângere constituindu-se parte civilă înaintea judecătorului de instrucție al tribunalului de stat major din Rouen.

Prin ordonanță din 3 decembrie 1998, judecătorul de instrucție a trimis medicul în fața tribunalului penal sub acuzația de răniri involuntare care au determinat o incapacitate totală de muncă mai mare de trei luni și înșelăciune. Reclamații s-au constituit parte civilă în fața tribunalului.

Prin sentință din 20 decembrie 2000, tribunalul penal din Rouen a pronunțat o sentință de scăpare pentru medic și, din acest motiv, a respins pretențiile de daune ale reclamării. Reclamanta a declarat apel al sentinței, dar a declarat apoi retragerea, ceea ce a luat act curtea de apel din Rouen printr-o hotărâre din 22 noiembrie 2001.

În iunie 2002, reclamații au citat medicul, compania sa de asigurări și casa de asigurări medicale a reclamantei în fața tribunalului de stat major din Rouen, în vederea obținerii de daune-interese.

Prin sentință din 21 noiembrie 2003, tribunalul a respins excepția, ridicată de medic, referitoare la autoritatea în lucruri judecate în materia penală asupra civilei, cu motivul că sentința pronunțată de instanța penală pe 20 decembrie 2000 a statuat asupra responsabilității "delictuale" a medicului, în timp ce demandanții și-au întemeiat acțiunea în fața judecătorului civil pe responsabilitatea "contractuală". Pe fond, tribunalul a respins totuși reclamiile.

Prin hotărâre din 28 iunie 2006, curtea de apel din Rouen a confirmat respingerea excepției de autoritate în lucruri judecate în materie penală asupra civilei ridicată de medic, observând că instanța penală a statuat doar asupra responsabilității delictuale. Pe fond, a anulat sentința și a condamnat medicul să plătească 79.000 de euro (EUR) reclamantei pentru repararea prejudiciilor suferite și 15.000 EUR reclamantului, plus 2.200 EUR reclamiilor pentru a compensa prejudiciul lor material și 10.000 euro pentru cheltuielile și taxele.

Medicul a formulat un recurs de casație. Pentru a susține recursul acestuia, a invocat, într-o singură pretenție, beneficiul unei hotărâri pronunțate de Curtea de Casație în sesiune plenară pe 7 iulie 2006, potrivit căreia, revenind asupra unei hotărâri pronunțate în 1994 de aceeași formare, Curtea de Casație a judecat că demandantului îi revine să prezinte, de la început în instanța referitoare la prima cerere, ansamblul mijloacelor pe care le consideră de natură să o fundamenteze. Reclamații au contestat posibilitatea de a aplica această jurisprudență procedurii lor în curs, argumentând, în special, diferența de scop a celor două acțiuni intentate respectiv în fața judecătorilor penal și civil, și cerând Curții de Casație, în orice caz, să excludă aplicarea la fapte anterioare a unei jurisprudențe noi care ar avea efectul de a-i priva de dreptul lor de acces la judecător pentru a obține reparații. Ei au invocat, în special, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

Prin hotărâre din 25 octombrie 2007, Curtea de Casație a anulat hotărârea curții de apel, cu motivul că demandantului îi revine să prezinte de la început, în instanța referitoare la prima cerere, ansamblul mijloacelor pe care le consideră de natură să o fundamenteze și că, în speță, curtea de apel era saisita cu o cerere care, ca și cererea inițială, era formată între aceleași părți și tindea spre indemnizarea prejudiciilor rezultate din intervenția medicală.

Prin hotărâre din 3 iunie 1994 pronunțată în formație sesiune plenară (recurs nr. 92-12.157, Bull. 1994, Ass. Plén., nr. 4), Curtea de Casație a judecat că autoritatea în lucruri judecate atașată unei hotărâri care, ordonând regularizarea unei vânzări printr-un act autentic, a soluționat doar întrebarea realității și validității consimțământului părților, nu poate face obstacol acțiunii în nulitate a aceleiași vânzări întemeiate pe lipsa unui preț real și serios.

În continuitatea acestei hotărâri, prima cameră civilă a pronunțat pe 21 ianuarie 2003 o hotărâre (recurs nr. 00-15.781, Bull. 2003, I, nr. 18), din care rezultă că s-a hotărât cu bună dreptate o curs de apel, după ce a constatat că o sentință a precizat că era doar pe singura fundamentare a responsabilității delictuale că demandanții și-au format prețiile de care îi respingea, a exclus excepția de autoritate în lucruri judecate pe constatarea că pretențiile actuale ale demandantului erau întemeiate pe responsabilitatea contractuală încă excludă din dezbateri. 3. Evoluția jurisprudenței de la 2004

Prin hotărâre din 4 martie 2004 (recurs nr. 02-12.141, Bull. 2004, II, nr. 84), a doua cameră civilă a Curții de Casație a considerat că o curs de apel, având constatare că în o procedură anterioară ca și în cea în curs în fața sa, o parte intenționase să obțină rambursarea unor sume împrumutate și că cererea sa fusese respinsă de o decizie anterioară, a reținut cu bună dreptate că această parte, care invoca în a doua instanță mandatul, gestionarea afacerilor, garanția personală, girul, pactul de constituț, repetarea indebitului sau îmbogățirea fără cauză, nu dezvolta decât mijloace noi și că cererea sa nouă se lovea deci în consecință de autoritatea în lucruri judecate. O soluție similară era reținută de aceeași cameră într-o hotărâre din 23 septembrie 2004 (recurs nr. 02-19.882, Bull. 2004, II, nr. 413). Prima cameră civilă a Curții de Casație a judecat la rândul ei, într-o hotărâre din 8 martie 2005 (recurs nr. 02-16.197, Bull. 2005, I, nr. 113) că o acțiune în nulitate și o acțiune în inopozabilitate a aceluiași act tind ambele la a-l vedea declarat fără efect și că, prin urmare, există o identitate de obiect între cele două acțiuni și autoritatea în lucruri judecate atașată primei face obstacol recevabilității celei de-a doua. 4. Reviramentul de jurisprudență din 7 iulie 2006

Pe 7 iulie 2006, sesiunea plenară a Curții de Casație a pronunțat o hotărâre (recurs nr. 04-10.672, Bull. 2006, Ass. Plén., nr. 8) în care ea judecă: "(...) după ce a constatat că, ca și cererea inițială, cererea de care era saisita, formată între aceleași părți, tindea la obținerea plății unei sume de bani ca titlu de remunerație pentru o muncă pretins efectuată fără contraprestat financiar, curtea de apel a dedus exact că [demandantul] nu putea fi admis să conteste identitatea cauzei celor două cereri invocând o fundamentare juridică pe care o suspendase de a ridica în timp util, de sorte că cererea se lovea de lucrul anterior judecat relativ la aceeași contestație." B. Aplicarea în timp a reviramentelor de jurisprudență

Curtea de Casație a avut ocazia să se pronunțe asupra efectelor în timp ale propriei jurisprudențe privind echitatea procesului. Prin hotărâre din 8 iulie 2004 (recurs nr. 01-10.426, Bull. 2004, nr. 387), ea a judecat că: "conform articolului 65-1 din legea din 29 iulie 1881, acțiunile civile întemeiate pe o încălcare a respectării prezumției de nevinovăție comisă printr-una din mijloacele menționate la art. 23 din această lege se prescriu după trei luni expirare de la data actului de publicitate; că aceste dispoziții speciale, de ordine publică, derogând dreptului comun, termenul de trei luni curge din nou de la fiecare act interuptiv al prescripției prescurtate prevăzute de acest text; (...) dacă s-a hotărât cu nedreptate că curtea de apel a decis că demandantul nu trebuia să reitereze trimestrial intenția sa de a continua acțiunea intentată, censura deciziei sale nu este dovedită de această parte, data fiind că aplicarea imediată a acestei reguli de prescriere în instanța în curs ar rezulta în a priva victima de un proces echitabil, în sensul articolului 6.1 din Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale."

Această soluție a fost reafirmată, privind un litigiu referitor la aplicarea aceleiași dispoziții, pe 21 decembrie 2006 într-o hotărâre pronunțată de Curtea de Casație în formația sa sesiune plenară (recurs nr. 00-20.493, Bull. 2006, Ass. Plén., nr. 15) cu clarificarea că: "(...) dacă s-a hotărât cu nedreptate că o curs de apel a exclus mijlocul de prescriere, în timp ce constata că demandantul în justiție nu realizase nici un act interuptiv de prescriere în trei luni de la declarația de apel făcută de părțile condamnate, censura deciziei sale nu este dovedită de această parte, data fiind că aplicarea imediată a acestei reguli de prescriere în instanța în curs ar rezulta în a priva victima de un proces echitabil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, interzicând-i accesul la judecător." ÎN DREPT

Reclamații, chiar dacă nu contestă că au putut prezenta observații Curții de Casație, estimează, în schimb, că au fost privați de dreptul lor la un proces echitabil, și mai particular de dreptul lor de acces la o instanță.

Ei consideră că reviramentul de jurisprudență din care a rezultat excepția de admisibilitate care li s-a opus era absolut imprevizibil, nu doar când s-au retras din apel pentru a sesi judecătorul civil, ci chiar și după. În acest sens, pentru ei, hotărârile Curții de Casație intervenii între 2004 și 2006 se înscriu încă în linia conceptului anterior, conform căruia autoritatea în lucruri judecate nu putea fi opusă decât acțiunii întemeiate pe o aceeași cauză, contrar, după lor, a ceea ce reține hotărârea din 2006.

De altfel, reclamații susțin că aplicarea revieramentului de jurisprudență intervenit în 2006 litigiului lor a prejudiciat sigur drepturile lor. Ei estimează că, dacă această excepție de admisibilitate nu ar fi fost opusă acțiunii lor, ei ar fi putut sigur, ținând seama de regulile aplicabile în materia responsabilității medicale la momentul faptelor, obține repararea prejudiciului lor pe fundamentare obligației de rezultat a chirurgului, precum era ea interpretată de jurisprudență.

În fine, reclamații, care estimează că au acționat în toată loialitatea procedurală sesizând judecătorul natural competent în materia responsabilității contractuale, estimează că excepția de admisibilitate care li s-a opus nu avea nicio justificare a interesului public, fiind vorba de un litigiu de ordine privată. 2. Guvernul

Guvernul susține pe de altă parte că un revirement de jurisprudență este prin natură retroactiv și aduce, deci, într-o anumită măsură, atingere principiului securității juridice. Cu toate acestea, Guvernul subliniază că reviramentele jurisprudenței sunt inerente oficiului judecătorului, Curtea nerecunoscând nici măcar drept dobândit o jurisprudență constantă. Precizează că, în aceste condiții, modularea în timp a reviramentelor jurisprudenței trebuie să rămână excepțională și întemeiat pe circumstanțe foarte particulare, ceea ce este, de altfel, subiectul unui larg consens între judecătorii europeni. Orice altă alegere ar reveni, după Guvern, conferării judecătorului putere reglementară contrară dispozițiilor dreptului francez. Guvernul observă, de altfel, că cazul reviramentelor jurisprudenței se deosebește de cel al legilor de validare, care constituie o ingerință a puterii legislative în exercitarea prerogativelor autorității judiciare.

Guvernul afirmă că, în aceste condiții, atingerea adusă de un revirement de jurisprudență principiului securității juridice trebuie, pentru a fi conformă articolului 6 § 1 din Convenție, să respecte echilibrul intereselor în joc. Oricum, în speță, pentru Guvern, aplicarea revieramentului litigios cauzei reclamării nu a prejudiciat drepturile lor. Într-adevăr, reclamații, care nu puteau beneficia de nicio certitudine de a obține succes, nu au fost privați nici de posibilitatea de a cere reparații în fața judecătorului penal, nici apoi de a discuta în fața Curții de Casație efectele unui revirement care era anterior recursului în cauză. Guvernul adaugă că aplicarea revieramentului era legitimă; ea răspundea unui imperativ de bună administrație a justiției, atât în termeni de securitate juridică, dând o definiție unificată noțiunii de "cauză", cât și în termeni de loialitate procedurală, permițând prevenirea oportunismului unei părți. În fine, Guvernul susține că reviramentul el însuși era previzibil, mai multe hotărâri anterioare ale Curții de Casație l-au început de la 2004.

Guvernul deduce de aici că în speță echilibrul intereselor în joc a fost respectat, și că, în aceste condiții, grievul tras din încălcare a dreptului reclamii la un proces echitabil este in mod evident prost întemeiat. B. Privind admisibilitatea

Curtea constată că cererea nu este in mod evident prost întemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție. Ea observă, de altfel, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. C. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că unu din elementele fundamentale ale statului de drept, la lumina căruia se interpretează dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1, este principiul securității raporturilor juridice. Acest principiu implică, între altele, că soluția dată in mod definitiv oricărui litigiu de tribunale să nu mai fie pusă in discuție (Brumărescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 61, CEDH 1999-VII).

În plus, accesibilitatea, claritatea și previzibilitatea dispozițiilor legale și ale jurisprudenței asigură efectivitatea dreptului de acces la o instanță, în special cu privire la regulile de formă, termene de atac și prescripție (De Geouffre de la Pradelle c. Franța, 16 decembrie 1992, § 33, seria A nr. 253-B, Bellet c. Franța, 4 decembrie 1995, § 37, seria A nr. 333-B, și Brumărescu, precitat, § 65).

Curtea a judecat, de altfel, în hotărârea Marckx c. Belgia (13 iunie 1979, § 58, seria A nr. 31), că principiul securității juridice, în mod necesar inerent dreptului Convenției ca și dreptului comunitar, scuta statul belgian de a pune in discuție actele sau situațiile anterioare pronunțării hotărârii Curții, dar era vorba aici de un obiter dictum în răspuns la interesul manifestat de Guvernul belgian de a cunoaște sfera de aplicare în timp a hotărârii Curții în această cauză (Unédic c. Franța, nr. 20153/04, § 73, 18 decembrie 2008).

Cu toate acestea, Curtea a estimat, de altfel, că exigențele securității juridice și protecției încrederii legitime a justiciabililor nu consacrează drept dobândit o jurisprudență constantă (Unédic, precitat, § 71). În această cauză, ea a judecat deci, privind un revirement care privea aplicarea unei reguli de fond, că nicio entravă nu fusese adusă unuia din drepturile garantate de art. 6 (Unédic, precitat, §§ 75 și 78).

Ea reamintește în această privință că o evoluție a jurisprudenței nu este în sine contrară unei bune administrații a justiției, data fiind că absența unei abordări dinamice și evoluționiste ar preveni orice schimbare sau îmbunătățire (Atanasovski c. "fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei", nr. 36815/03, § 38, 14 ianuarie 2010).

Astfel, în hotărârea Marckx, Curtea s-a bazat pe două principii generale de drept reamintite de Curtea a Comunităților Europene: "consecințele practice ale oricărei decizii judiciare trebuie cântărite cu grijă", dar "nu s-ar putea (...) merge până la a abate obiectivitatea dreptului și a compromite aplicarea sa viitoare din cauza repercusiunilor pe care o decizie de justiție poate aduce asupra trecutului" (precitat, § 58).

În speță, Curtea observă că reclamații nu puteau invoca un drept în mod definitiv dobândit, data fiind că hotărârea curții de apel din Rouen care condamnase adversarul lor să-i indemnizeze era, in orice caz, susceptibilă de atac conform formelor și termenelor prevăzute de dreptul intern.

Era, de altfel, acest atac pe care l-a exercitat adversarul reclamași, cum avea dreptul legal să-l facă, în urmă unui revirement de jurisprudență al Curții de Casație, intervenit într-un alt litigiu și în sens care îi era favorabil. Oricum, noul stat al dreptului introdus de acest revirement, intervenit în sesiune plenară, cea mai solemnă formare a Curții de Casație, în urma divergențelor apărute de la 2004 între mai multe camere ale jurisdicției (a se vedea "dreptul intern relevant" mai sus), era perfect cunoscut tuturor părților atunci când a exercitat recursul (a se vedea, mutatis mutandis, Unédic, precitat, § 75). Prin urmare, în ochii Curții, nu exista nicio incertitudine asupra statului dreptului atunci când Curtea de Casație a hotărât (Unédic, precitat, § 78).

Cât despre incidența soluției reținute de Curtea de Casație, dacă Curtea ia în considerare imperativele, avansate de Guvern, de bună administrație a justiției, securitate juridică și loialitate procedurală, ea nu intenționează să se pronunțe asupra oportunității acestei alegeri, care cade sub aplicarea dreptului intern. Ea observă, în orice caz, că hotărârea Curții de Casație nu a avut efectul de a priva, chiar și retroactiv, reclamii de dreptul lor de acces la o instanță. Nu a pus in discuție saisirea lor inițială a judecătorului penal, reținând doar că ar fi trebuit să prezinte acestuia ansamblul mijloacelor tindând la indemnizarea prejudiciilor lor. Din acest punct de vedere, retragerea lor din apel al sentinței tribunalului penal pentru a sesi mai târziu judecătorul civil pe o altă fundamentare, cade sub o alegere procedurală personală, pe care aparținea, mai cu seamă, judecătorilor interni să-i aprecieze sfera de aplicare privind imperativele menționate.

Curtea deduce de aici că reclamii nu au suferit nicio atingere dreptului lor la un proces echitabil, în special cu privire la dreptul lor de acces la o instanță.

Rezultă de aici că nu a fost încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamii, care estimează că ar fi avut certitudinea de a fi indemnizați dacă reviramentul de jurisprudență nu li s-ar fi aplicat, contestă, în absența unei disloyalități din partea lor, orice legitimitate la intervenția autorităților într-un litigiu privat.

Guvernul estimează, pe de altă parte, că reclamii nu dețineau nici un bun, lipsit de a justifica o cerere constatată și lichidată de o decizie judiciară definitivă, sau o speranță legitimă, în absența unei jurisprudențe bine ancorate, așa cum demonstrează divergența dintre sentința de primă instanță și hotărârea de apel.

În subsidiar, Guvernul estimează că ingerința autorităților era legitimă ca răspuns la un imperativ de interes general bazat pe o mai bună administrație a justiției și pe obiective de securitate juridică și loialitate procedurală.

Curtea observă că grievul ridicat de reclamii sub unghiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 se confundă într-o foarte mare măsură cu cel tras din art. 6 din Convenție. În acest sens, ea estimează că reclamii, care nu dețineau în speță o cerere exigibilă, în măsura în care hotărârea curții de apel nu dobândise caracter irevocabil (a se vedea §39 mai sus), nu aveau nici o "speranță legitimă" de a fi indemnizați. Într-adevăr, Curtea observă că în speță exista controversă asupra modului în care dreptul intern trebuia să fie interpretat și aplicat, și că argumentele dezvoltate de reclamii în acest sens au fost în final respinse de instanțele naționale (Kopecký c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, § 50, CEDH 2004-IX, și Anheuser-Busch Inc. c. Portugalia [GC], nr. 73049/01, § 65, CEDH 2007-...).

În aceste condiții, reclamii nu puteau invoca un "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, acest griev este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievul tras din art. 6 § 1 din Convenție și inadmisibilă pentru restul; 2. Constată că nu a fost încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Intocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 26 mai 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefiera Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 23228/08) dirigée contre la République française et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Hervé Legrand et M me Florence Chevalier, épouse Legrand (« les requérants »), ont saisi la Cour le 18 avril 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es A.-F. Roger et A. Sevaux, avocats au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Les requérants alléguaient avoir subi une atteinte à leur droit à un procès équitable, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, du fait de l’application rétroactive d’un revirement de jurisprudence.

Le 15 septembre 2009, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

A la suite d’une liposuccion pratiquée le 21 septembre 1989, la requérante contracta une gangrène gazeuse développée, infection nosocomiale qui nécessita sept interventions chirurgicales.

Par une ordonnance du 15 mars 1990, le juge des référés de Rouen fit droit à une demande d’expertise présentée par la requérante. Le rapport, déposé le 3 octobre 1990, conclut à la pratique, de la part du médecin ayant procédé à l’opération de liposuccion, de soins consciencieux, attentifs et conformes aux données actuelles de la science.

La requérante déposa plainte en se constituant partie civile devant le juge d’instruction du tribunal de grande instance de Rouen.

Par une ordonnance du 3 décembre 1998, le juge d’instruction renvoya le médecin devant le tribunal correctionnel sous la prévention de blessures involontaires ayant entraîné une incapacité totale de travail supérieure à trois mois et escroquerie. Les requérants se constituèrent partie civile devant le tribunal.

Par un jugement du 20 décembre 2000, le tribunal correctionnel de Rouen relaxa le médecin et, de ce fait, rejeta les demandes indemnitaires des requérants. La requérante interjeta appel du jugement, mais elle se désista par la suite, ce dont prit acte la cour d’appel de Rouen par un arrêt du 22 novembre 2001.

En juin 2002, les requérants assignèrent le médecin, sa compagnie d’assurance et la caisse d’assurance maladie de la requérante devant le tribunal de grande instance de Rouen, en vue d’obtenir des dommages-intérêts.

Par un jugement du 21 novembre 2003, le tribunal rejeta l’exception, soulevée par le médecin, tirée de l’autorité de la chose jugée au pénal sur le civil, aux motifs que le jugement rendu par la juridiction pénale le 20 décembre 2000 avait statué sur la responsabilité « délictuelle » du médecin, alors que les demandeurs fondaient leur action devant le juge civil sur la responsabilité « contractuelle ». Sur le fond, le tribunal débouta néanmoins les requérants.

Par un arrêt du 28 juin 2006, la cour d’appel de Rouen confirma le rejet de la fin de non-recevoir soulevée par le médecin au regard de l’autorité de la chose jugée au pénal sur le civil, relevant que la juridiction pénale n’avait statué que sur la responsabilité délictuelle. Sur le fond, elle infirma le jugement et condamna le praticien à payer 79 000 euros (EUR) à la requérante en réparation des préjudices subis et 15 000 EUR au requérant, outre 2 200 EUR aux requérants pour indemniser leur préjudice matériel et 10 000 euros au titre des frais et dépens.

Le médecin forma un pourvoi en cassation. A l’appui de son pourvoi, il invoqua, dans un moyen unique, le bénéfice d’un arrêt rendu par la Cour de cassation en assemblée plénière le 7 juillet 2006, aux termes duquel, revenant sur un arrêt rendu en 1994 par la même formation, la Cour de cassation avait jugé qu’il incombe au demandeur de présenter dès l’instance relative à la première demande l’ensemble des moyens qu’il estime de nature à fonder celle-ci. Les requérants contestèrent la possibilité d’appliquer cette jurisprudence à leur procédure en cours, arguant notamment de la différence de finalité des deux actions engagées respectivement devant les juges pénal et civil, et demandant à la Cour de cassation, en tout état de cause, d’écarter l’application à des faits antérieurs d’une jurisprudence nouvelle qui aurait pour effet de les priver de leur droit d’accès à un juge pour obtenir réparation. Ils invoquèrent notamment le droit à un procès équitable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.

Par un arrêt du 25 octobre 2007, la Cour de cassation cassa l’arrêt de la cour d’appel, aux motifs qu’il incombe au demandeur de présenter dès l’instance relative à la première demande l’ensemble des moyens qu’il estime de nature à fonder celle-ci et que, en l’espèce, la cour d’appel était saisie d’une demande qui, comme la demande originaire, était formée entre les mêmes parties et tendait à l’indemnisation des préjudices résultant de l’intervention médicale. II.

L’article 1351 du code civil est rédigé comme suit : « L’autorité de la chose jugée n’a lieu qu’à l’égard de ce qui a fait l’objet du jugement. Il faut que la chose demandée soit la même ; que la demande soit fondée sur la même cause ; que la demande soit entre les mêmes parties, et formée par elles et contre elles en la même qualité. » 2. Les arrêts du 3 juin 1994 et du 21 janvier 2003

Par un arrêt du 3 juin 1994 rendu en formation d’assemblée plénière (pourvoi n o 92-12.157, Bull. 1994, Ass. Plén., n o 4), la Cour de cassation a jugé que l’autorité de la chose jugée attachée à un arrêt qui, en ordonnant la régularisation d’une vente par acte authentique, n’a tranché que la question de la réalité et de la validité du consentement des parties, ne saurait faire obstacle à l’action en nullité de cette même vente fondée sur le défaut de prix réel et sérieux.

Dans la continuité de cet arrêt, la première chambre civile a rendu le 21 janvier 2003 un arrêt (pourvoi n o 00-15.781, Bull. 2003, I, n o 18), dont il ressort que c’est à bon droit qu’une cour d’appel, après avoir relevé qu’un jugement avait précisé que c’était sur le seul fondement de la responsabilité délictuelle que les demandeurs avaient formé des prétentions dont il les déboutait, a écarté la fin de non-recevoir tirée de l’autorité de la chose jugée sur le constat de ce que les actuelles prétentions du demandeur étaient fondées sur la responsabilité contractuelle jusque là exclue des débats. 3. L’évolution de la jurisprudence à partir de 2004

Par un arrêt du 4 mars 2004 (pourvoi n o 02-12.141, Bull. 2004, II, n o 84), la deuxième chambre civile de la Cour de cassation a considéré qu’une cour d’appel, ayant constaté que dans une procédure antérieure comme dans celle pendante devant elle, une partie entendait obtenir le remboursement de sommes prêtées et que sa demande avait été rejetée par une précédente décision, a retenu à bon droit que cette partie, qui invoquait dans la seconde instance le mandat, la gestion d’affaires, la garantie personnelle, le cautionnement, le pacte de constitut, la répétition de l’indu ou l’enrichissement sans cause, ne développait que des moyens nouveaux et que sa demande nouvelle se heurtait par conséquent à l’autorité de la chose jugée. Une solution similaire était retenue par la même chambre dans un arrêt du 23 septembre 2004 (pourvoi n o 02-19.882, Bull. 2004, II, n o 413). La première chambre civile de la Cour de cassation jugea à son tour, dans un arrêt du 8 mars 2005 (pourvoi n o 02-16.197, Bull. 2005, I, n o 113) qu’une action en nullité et une action en inopposabilité d’un même acte tendent toutes deux à le voir déclarer sans effet et que dès lors, il existe une identité d’objet entre les deux actions et l’autorité de la chose jugée attachée à la première fait obstacle à la recevabilité de la seconde. 4. Le revirement de jurisprudence du 7 juillet 2006

Le 7 juillet 2006, l’assemblée plénière de la Cour de cassation a rendu un arrêt (pourvoi n o 04-10.672, Bull. 2006, Ass. Plén., n o 8) dans lequel elle juge : « (...) ayant constaté que, comme la demande originaire, la demande dont elle était saisie, formée entre les mêmes parties, tendait à obtenir paiement d’une somme d’argent à titre de rémunération d’un travail prétendument effectué sans contrepartie financière, la cour d’appel en a exactement déduit que [le demandeur] ne pouvait être admis à contester l’identité de cause des deux demandes en invoquant un fondement juridique qu’il s’était abstenu de soulever en temps utile, de sorte que la demande se heurtait à la chose précédemment jugée relativement à la même contestation. » B. L’application dans le temps des revirements de jurisprudence

La Cour de cassation a eu l’occasion de se prononcer sur les effets dans le temps de sa propre jurisprudence au regard de l’équité du procès. Par un arrêt du 8 juillet 2004 (pourvoi n o 01-10.426, Bull. 2004, n o 387), elle a jugé que : « selon l’article 65-1 de la loi du 29 juillet 1881, les actions civiles fondées sur une atteinte au respect de la présomption d’innocence commise par l’un des moyens visés à l’article 23 de cette loi se prescrivent après trois mois révolus à compter du jour de l’acte de publicité ; que ces dispositions spéciales, d’ordre public, dérogeant au droit commun, le délai de trois mois court à nouveau à compter de chaque acte interruptif de la prescription abrégée prévue par ce texte ; (...) si c’est à tort que la cour d’appel a décidé que le demandeur n’avait pas à réitérer trimestriellement son intention de poursuivre l’action engagée, la censure de sa décision n’est pas encourue de ce chef, dès lors que l’application immédiate de cette règle de prescription dans l’instance en cours aboutirait à priver la victime d’un procès équitable, au sens de l’article 6.1 de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales ».

Cette solution a été réaffirmée, s’agissant d’un litige portant sur l’application de la même disposition, le 21 décembre 2006 dans un arrêt rendu par la Cour de cassation en sa formation d’assemblée plénière (pourvoi n o 00-20.493, Bull. 2006, Ass. Plén., n o 15) en précisant que : « (...) si c’est à tort qu’une cour d’appel a écarté le moyen de prescription, alors qu’elle constatait que le demandeur en justice n’avait accompli aucun acte interruptif de prescription dans les trois mois suivant la déclaration d’appel faite par les parties condamnées, la censure de sa décision n’est pas encourue de ce chef, dès lors que l’application immédiate de cette règle de prescription dans l’instance en cours aboutirait à priver la victime d’un procès équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, en lui interdisant l’accès au juge. » EN DROIT I.

Les requérants, s’ils ne contestent pas avoir pu soumettre leurs observations à la Cour de cassation, estiment en revanche avoir été privés de leur droit à un procès équitable, et plus particulièrement de leur droit d’accès à un tribunal.

Ils considèrent que le revirement de jurisprudence dont a résulté la fin de non-recevoir qui leur a été opposée était absolument imprévisible, non seulement lorsqu’ils se sont désistés de leur appel pour saisir le juge civil, mais même ensuite. A cet égard, pour eux, les arrêts de la Cour de cassation intervenus entre 2004 et 2006 s’inscrivaient encore dans la lignée de la conception précédente, selon laquelle l’autorité de la chose jugée ne pouvait être opposée qu’à l’action fondée sur une même cause, contrairement, selon eux, à ce que retient l’arrêt de 2006.

Par ailleurs, les requérants soutiennent que l’application à leur litige du revirement de jurisprudence intervenu en 2006 a porté atteinte de manière certaine à leurs droits. Ils estiment que, si cette fin de non-recevoir n’avait pas été opposée à leur action, ils auraient pu de manière certaine, compte tenu des règles applicables en matière de responsabilité médicale au moment des faits, obtenir réparation de leur préjudice sur le fondement de l’obligation de résultat du chirurgien, telle qu’elle était interprétée par la jurisprudence.

Enfin, les requérants, qui estiment avoir agi en toute loyauté procédurale en saisissant le juge naturellement compétent en matière de responsabilité contractuelle, estiment que la fin de non-recevoir qui leur a été opposée n’avait aucune justification d’intérêt public, s’agissant d’un litige d’ordre privé. 2. Le Gouvernement

Le Gouvernement fait pour sa part valoir qu’un revirement de jurisprudence est par nature rétroactif et porte, dès lors, dans une certaine mesure, atteinte au principe de sécurité juridique. Pour autant, le Gouvernement souligne que les revirements de jurisprudence sont inhérents à l’office du juge, la Cour ne reconnaissant d’ailleurs pas de droit acquis à une jurisprudence constante. Il précise que, dans ces conditions, la modulation dans le temps des revirements de jurisprudence doit rester exceptionnelle et fondée sur des circonstances très particulières, ce qui fait d’ailleurs l’objet d’un large consensus parmi les juges européens. Tout autre choix reviendrait, selon le Gouvernement, à conférer au juge un pouvoir réglementaire contraire aux dispositions du droit français. Le Gouvernement observe par ailleurs que le cas des revirements de jurisprudence se distingue de celui des lois de validation, lesquelles constituent une ingérence du pouvoir législatif dans l’exercice des prérogatives de l’autorité judiciaire.

Le Gouvernement affirme que, dans ces conditions, l’atteinte portée par un revirement de jurisprudence au principe de sécurité juridique doit, pour être conforme à l’article 6 § 1 de la Convention, respecter l’équilibre des intérêts en jeu. Or, en l’espèce, pour le Gouvernement, l’application du revirement litigieux à l’affaire des requérants n’a pas porté atteinte à leurs droits. En effet, les requérants, qui ne pouvaient se prévaloir d’aucune certitude d’obtenir gain de cause, n’ont été privé ni de la possibilité de demander réparation devant le juge pénal, ni ensuite de discuter devant la Cour de cassation des effets d’un revirement qui était antérieur au pourvoi en cause. Le Gouvernement ajoute que l’application du revirement était légitime ; elle répondait à un impératif de bonne administration de la justice, à la fois en termes de sécurité juridique, en donnant une définition unifiée de la notion de « cause », et en termes de loyauté procédurale, en permettant de prévenir l’opportunisme d’une partie. Enfin, le Gouvernement fait valoir que le revirement lui-même était prévisible, plusieurs arrêts antérieurs de la Cour de cassation l’ayant amorcé depuis 2004.

Le Gouvernement en déduit qu’en l’espèce l’équilibre des intérêts en jeu a été respecté, et que dans ces conditions, le grief tiré d’une violation du droit des requérants à un procès équitable est manifestement mal fondé. B. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. C. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que l’un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit, à la lumière de laquelle s’interprète le droit à un procès équitable garanti par l’article 6 § 1, est le principe de la sécurité des rapports juridiques. Ce principe implique, entre autres, que la solution donnée de manière définitive à tout litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause ( Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 61, CEDH 1999-VII).

De plus, l’accessibilité, la clarté et la prévisibilité des dispositions légales et de la jurisprudence assurent l’effectivité du droit d’accès à un tribunal, s’agissant notamment des règles de forme, de délais de recours et de prescription ( De Geouffre de la Pradelle c. France , 16 décembre 1992, § 33, série A n o 253-B, Bellet c. France , 4 décembre 1995, § 37, série A n o 333-B, et Brumărescu , précité, § 65).

La Cour a par ailleurs jugé, dans l’arrêt Marckx c. Belgique (13 juin 1979, § 58, série A n o 31), que le principe de sécurité juridique, nécessairement inhérent au droit de la Convention comme au droit communautaire, dispensait l’Etat belge de remettre en cause les actes ou les situations antérieures au prononcé de l’arrêt de la Cour, mais il s’agissait là d’un obiter dictum en réponse à l’intérêt qu’avait manifesté le Gouvernement belge à connaître la portée dans le temps de l’arrêt de la Cour dans cette affaire ( Unédic c. France , n o 20153/04, § 73, 18 décembre 2008).

Pour autant, la Cour a également estimé que les exigences de la sécurité juridique et de protection de la confiance légitime des justiciables ne consacrent pas de droit acquis à une jurisprudence constante ( Unédic , précité, § 71). Dans cette affaire, elle a ainsi jugé, s’agissant d’un revirement qui concernait l’application d’une règle de fond, qu’aucune entrave n’avait été apportée à l’un des droits garantis par l’article 6 ( Unédic , précité, §§ 75 et 78).

Elle rappelle à cet égard qu’une évolution de la jurisprudence n’est pas en soi contraire à une bonne administration de la justice, dès lors que l’absence d’une approche dynamique et évolutive empêcherait tout changement ou amélioration ( Atanasovski c. « l’ex-République yougoslave de Macédoine » , n o 36815/03, § 38, 14 janvier 2010).

C’est ainsi que dans l’arrêt Marckx , la Cour s’est fondée sur deux principes généraux de droit rappelés par la Cour de Justice des Communautés européennes : « les conséquences pratiques de toute décision juridictionnelle doivent être pesées avec soin », mais « on ne saurait (...) aller jusqu’à infléchir l’objectivité du droit et compromettre son application future en raison des répercussions qu’une décision de justice peut entraîner pour le passé » (précité, § 58).

En l’espèce, la Cour note que les requérants ne pouvaient pas se prévaloir d’un droit définitivement acquis, dès lors que l’arrêt de la cour d’appel de Rouen qui avait condamné leur adversaire à les indemniser était, en tout état de cause, susceptible de recours selon les formes et délais prévus par le droit interne.

C’est d’ailleurs ce recours qu’a exercé l’adversaire des requérants, comme il en avait légalement la possibilité, à la suite d’un revirement de jurisprudence de la Cour de cassation, intervenu dans un autre litige et dans un sens qui lui était favorable. Or le nouvel état du droit introduit par ce revirement, intervenu en assemblée plénière, formation la plus solennelle de la Cour de cassation, à la suite de divergences apparues dès 2004 entre plusieurs chambres de la juridiction (voir « le droit interne pertinent » ci-dessus), était parfaitement connu de toutes les parties lorsqu’il a exercé son recours (voir, mutatis mutandis , Unédic , précité, § 75). Dès lors, aux yeux de la Cour, il n’existait aucune incertitude sur l’état du droit lorsque la Cour de cassation a statué ( Unédic , précité, § 78).

Quant à l’incidence de la solution retenue par la Cour de cassation, si la Cour prend en considération les impératifs, avancés par le Gouvernement, de bonne administration de la justice, de sécurité juridique et de loyauté procédurale, elle n’entend pas se prononcer sur l’opportunité de ce choix, lequel relève de l’application du droit interne. Elle note, en tout état de cause, que l’arrêt de la Cour de cassation n’a pas eu pour effet de priver, même rétroactivement, les requérants de leur droit d’accès à un tribunal. Il n’a pas remis en cause leur saisine initiale du juge pénal, retenant uniquement qu’ils auraient dû soumettre à celui-ci l’ensemble des moyens tendant à l’indemnisation de leurs préjudices. De ce point de vue, leur désistement d’appel du jugement du tribunal correctionnel pour saisir, ensuite, le juge civil sur un autre fondement, relève d’un choix procédural personnel, dont il appartenait au premier chef aux juges internes d’apprécier la portée au regard des impératifs précités.

La Cour déduit de ce qui précède que les requérants n’ont subi aucune atteinte à leur droit à un procès équitable, s’agissant notamment de leur droit d’accès à un tribunal.

Il s’ensuit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Les requérants se plaignent de ce que le revirement de jurisprudence de la Cour de cassation leur ferait subir une ingérence disproportionnée dans la jouissance de leurs biens, en l’espèce une créance indemnitaire. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n o 1, qui dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Les requérants, qui estiment qu’ils auraient eu la certitude d’être indemnisés si le revirement de jurisprudence ne leur avait pas été appliqué, contestent, en l’absence de déloyauté de leur part, toute légitimité à l’intervention des autorités dans un litige privé.

Le Gouvernement estime pour sa part que les requérants ne disposaient d’aucun bien, à défaut de justifier d’une créance constatée et liquidée par une décision judiciaire définitive, ou d’une espérance légitime, en l’absence d’une jurisprudence bien ancrée, comme le démontre la divergence entre le jugement de première instance et l’arrêt d’appel.

Subsidiairement, le Gouvernement estime que l’ingérence des autorités était légitime comme répondant à un impératif d’intérêt général fondé sur une meilleure administration de la justice et des objectifs de sécurité juridique et de loyauté procédurale.

La Cour observe que le grief soulevé par les requérants sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1 se confond dans une très large mesure avec celui tiré de l’article 6 de la Convention. A cet égard, elle estime que les requérants, qui ne disposaient pas en l’espèce d’une créance exigible, dans la mesure où l’arrêt de la cour d’appel n’avait pas acquis de caractère irrévocable (voir paragraphe 39 ci-dessus), n’avaient pas davantage une « espérance légitime » d’être indemnisés. En effet, la Cour observe qu’en l’espèce, il y avait controverse sur la façon dont le droit interne devait être interprété et appliqué, et que les arguments développés par les requérants à cet égard ont en définitive été rejetés par les juridictions nationales ( Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 50, CEDH 2004-IX, et Anheuser-Busch Inc. c. Portugal [GC], n o 73049/01, § 65, CEDH 2007-...).

Dans ces conditions, les requérants ne pouvaient se prévaloir d’un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1.

Partant, ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 mai 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président