Guillard împotriva Franței

PROCEDURA 1. La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 24488/04) îndreptată împotriva Republicii Franceze și prin care un cetățean al acestui stat, dl. Pierre Guillard (reclamantul), a sesizat Curtea pe 2 iulie 2004 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Guvernul francez (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna E. Belliard, Directoare a afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul, citând art. 6 § 1 din Convenție, susține violarea dreptului lui de acces la tribunal, din cauza desistenți d'office constatate de Consiliul de Stat.

Pe 30 martie 2006, Curtea a decis comunicarea cererei Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât în plus că ar fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei. FAPTE I.

Pe 10 aprilie 2001, el a depus un recurs gracios la prim-ministru împotriva decretului nr. 2001-188 din 26 februarie 2001 privind statutul corpului ofițerilor de port. El considera, în fapt, că acest decret contrazice protocolul de înțelegere, numit protocolul Durafour, încheiat pe 9 februarie 1990, asupra renovării grilei clasificărilor și remunerațiilor celor trei funcții publice. El visa în special articolele 20, 24 și 25 din decret, care se refereau la modalitățile de reclasificare indiciară, determinând potrivit lui disparități de tratament și o pierdere de venit privind valoarea pensiei de pensionare, și el contesta punerea în vigoare a reclasificării la 1 august 1996, în timp ce, pentru numeroase corpuri comparabile, această dată era fixată la 1 august 1995.

Recursul a fost supus unei decizii implicite de respingere, confirmată de o scrisoare a ministrului echipamentului, transporturilor și locuințelor din 2 noiembrie 2001.

Printr-o cerere înregistrată pe 17 decembrie 2001, reclamantul sesizează Consiliul de Stat pentru a obține anularea deciziei de respingere a recursului și injecție la prim-ministru și ministrului echipamentului de a proceda la modificările articolelor contestate ale decretului. Această cerere de trei pagini apare ca completa și argumentată. Reclamantul o termina cu formula: „Îmi rezerv dreptul de a amplifica prezentul recurs dacă va fi necesar."

Reclamantul a precizat că această frază era inspirată de formula de uzanță care termina rapoartele de mare: „căpitanul îi rezerv dreptul de a amplifica prezentul raport dacă va fi necesar".

Pe 13 mai 2002, prim-ministrul a informat că și-a însușit observațiile ministrului funcției publice și reformei statului, care fuseseră produse pe 28 mai următor. Reclamantul a răspuns printr-un memoriu din 25 iunie 2002, care se termina de prea mult cu formula „îmi rezerv dreptul de a amplifica prezentul memoriu dacă va fi necesar". Ministrul echipamentului a adresat de prea mult observațiile sale pe 3 iulie 2002. Reclamantul a angajat apoi un cabinet de avocați la Curtea de casație și Consiliul de Stat pentru a redacta un memoriu în replică, care a fost depus pe 27 februarie 2003.

Prin scrisoare din 21 ianuarie 2004, în aplicarea articolelor R.611-7 și R.611-22 din codul justiției administrative, Consiliul de Stat a informat reclamantul că hotărârea de intervenit ar putea fi bazată pe următoarea chestiune de ordine publică: „Trebuie constatat desistența d'office a domnului Guillard în absența producerii memoriului ampliator anunțat de cerere".

Prin memoriu din 21 ianuarie 2004, avocații reclamantului au susținut că, prin mențiunea „îmi rezerv dreptul de a amplifica prezentul recurs dacă va fi necesar", reclamantul nu manifestase deloc intenția de a produce un memoriu ampliator, și au insistat asupra valorii formulei de uzanță, de politețe, fără efect real, a mențiunii în cauză. În sprijin, au subliniat caracterul perfect dezvoltat al argumentației și concluziilor reclamantului, care provocase memoriile de apărare fără ca apărătorii să ridice, de altfel, desistența d'office. Au insistat asupra expresiei „dacă va fi necesar" care manifesta, cel mult, dorința de a produce un memoriu în replică.

Prin hotărâre din 13 februarie 2004, Consiliul de Stat a considerat că reclamantul se desisese d'office și i-a constatat aceasta, în termenii următori: „Considerând că, în conformitate cu articolul R. 611-22 din codul justiției administrative: „Atunci când petiția sau recursul menționeaza intenția reclamantului sau ministrului de a prezenta un memoriu suplimentar, producția anunțată trebuie să ajungă la secretariatul conținenței Consilului de Stat într-un termen de patru luni de la data la care petiția a fost înregistrată. Dacă acest termen nu este respectat, reclamantul sau ministrul este considerat a s-a desista la data expirării acestui termen, chiar dacă memoriul suplimentar a fost ulterior produs. Consiliul de Stat constată desistența„; Considerând că dl. Guillard, printr-o cerere înregistrată pe 17 decembrie 2001, după ce a prezentat un set de argumente împotriva deciziei atacate, a informat că-și rezerv dreptul de a amplifica prezentul recurs, dacă va fi necesar; că această mențiune trebuie privită ca manifestând intenția reclamantului de a produce un memoriu suplimentar; că la data 18 aprilie 2002, acest memoriu nu fusese depus la secretariatul conținenței Consilului de Stat și prin urmare termenul de patru luni, acordat pentru această producție de dispozițiile precitate din articolul R. 611-22 din codul justiției administrative, expirase; că dl. Guillard trebuie, prin urmare, să fie privit a s-a desista din petiția sa; că trebuie să-i se constate aceasta desistență." II.

Articolul R. 432-1 din CJA prevede că petiția și memoriile părților trebuie, sub pedeapsa nereceveibilității, să fie prezentate de un avocat la Consiliul de Stat. Conform articolului R. 432-2, recursurile în exces de putere împotriva actelor diferitelor autorități administrative fac parte din recursurile care pot fi introduse fără ministeriul unui asemenea avocat.

Potrivit articolului R. 411-1 din CJA, petiția introdutoare de instanță trebuie să conțină expunerea faptelor și argumentelor, precum și enumerarea concluziilor prezentate judecătorului. Este frecvent ca reclamantul sau avocatul lui să introducă o cerere sumară, în care anunță un memoriu (numit memoriu ampliator sau suplimentar) care dezvoltă argumentația sa (cf. Debbash și Ricci, Conținență administrativă, Dalloz, p. 303 § 394 și Pacteau, Conținență administrativă, PUF, p. 214, § 182).

Articolul R 611-22 din CJA (în redacția aplicabilă la data faptelor) prevede că, în fața Consilului de Stat, partea care a anunțat un asemenea memoriu și nu-l produce în termenul de patru luni de la înregistrarea cererei sale este considerată d'office a s-a desista din recursul său. Acest articol se citește: „Atunci când petiția sau recursul menționeaza intenția reclamantului sau ministrului de a prezenta un memoriu suplimentar, producția anunțată trebuie să ajungă la secretariatul conținenței Consilului de Stat într-un termen de patru luni de la data la care petiția a fost înregistrată. Dacă acest termen nu este respectat, reclamantul sau ministrul este considerat a s-a desista la data expirării acestui termen, chiar dacă memoriul suplimentar a fost ulterior produs. Consiliul de Stat constată aceasta desistență."

Desistența d'office se aplică tuturor părților, inclusiv administrației. Termenul de patru luni a fost redus la trei luni prin decretul nr. 2006-964 din 1 august 2006.

În fața tribunalelor administrative și curților administrative de apel, desistența d'office este constatată doar după o punere în demență, neefectuată, de a produce memoriul suplimentar anunțat în petiția introdutoare (articolul R. 612-5 din CJA; a se vedea în special Consiliul de Stat, hotărâre Société le Noroît din 19 noiembrie 1993, colecția Lebon (rec.) p. 326).

Consiliul de Stat a estimat în special că următoarele expresii anunțau intenția de a produce un memoriu suplimentar sau ampliator: „[reclamații și-au rezerv] dreptul de a dezvolta prezenta cerere printr-un memoriu ampliator" (Société Parcheminer Carrières, 6 martie 2000, menționat în tabelele colecției Lebon) sau „[ministrul concluzionează la anulare] pentru ansamblul argumentelor dezvoltate mai sus, și toate altele de furnizat sau dedus, dacă este necesar în memoriul suplimentar" (ministrul de interior, 13 mai 1987, menționat în tabelele colecției Lebon).

Pe de altă parte, Consiliul de Stat a considerat că formule precum „prin aceste motive și toate altele de produs, dedus sau furnizat dacă este necesar d'office" (SA Omya, 18 decembrie 1996, rec. p.497), „[reclamantul și-a rezerv] dreptul de a produce orice memoriu sau explicații suplimentare la audiere" (Yepes, 23 februarie 1994, rec., p.1121), sau (din partea prefectului) „ministrul va completa recursul după caz" (Prefectul Cher, 22 aprilie 1988, menționat în tabelele colecției Lebon) nu manifestau intenția de a prezenta un asemenea memoriu.

Articolul R. 611-7 din CJA, privind argumentele ridicate d'office de judecător, se citește: „Atunci când decizia îi pare susceptibilă să fie bazată pe o problemă ridicată d'office, președintele formării de judecată sau, la Consiliul de Stat, subseția responsabilă de instrucție informează părțile înainte de ședința de judecată și fixează termenul în care acestea pot, fără ca să fie obstructionată eventual încheierea instrucției, prezenta observații asupra problematic comunicate (...)" ÎN DREPT I.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea observă că reclamantul contesta în special modalitățile și data efectivă a reclasificării corpului la care aparținea, precum și consecințele lor asupra pensiei sale de pensionare. Prin urmare, art. 6 § 1 este aplicabil prezentei proceduri, chiar dacă ea viza anularea unui text reglementar.

Curtea constată că petiția nu este evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea constată, de prea mult, că nu se lovește de niciun alt motiv de neadmisibilitate. Convine prin urmare să o declare admisibilă. B. Pe fond 1. Argumentele părților

Reclamantul subliniază că, în fața Consilului de Stat, nici grefele, nici judecătorul raportator, nici miniștrii în cauză, în memoriile lor de replică, nu invocaseră nereceveibilitatea recursului pe motiv de desistență d'office, înainte sau în cursul instrucției sale, care se efectuase în termeni rezonabili. El contestă prin urmare că asemenea desistență d'office să permită asigurarea bunei administrări a justiției, contrară cu ceea ce susține Guvernul.

Pentru reclamant, Guvernul admite în observații că desistența d'office este bazată pe o simplă presupunere („mențiunea (...) permitea presupunerea că avea intenția de a prezenta un memoriu ampliator"), ceea ce este în contradicție atât cu jurisprudența Consilului de Stat (hotărârea Yepes citată) cât și cu indicația dată de Guvern că desistența d'office este pronunțată doar dacă anunțul memoriului ampliator este „fără ambiguitate". Reclamantul consideră logic de așteptat de la judecător să dovedească o rigurozitate minimă în interpretarea termenilor unei cereri și, în caz de îndoială, să inviteze reclamantul să clarifice sensul pe care a vrut să-l dea înainte de a concluziona la desistență d'office.

Reclamantul consideră că această prerogativă regală ar trebui să fie suprimată și concluzionează că în speța de faț, refuzul de a judeca este evident, total neîntemeiat, contrar jurisprudenței Consilului de Stat și constituie o încălcare caracterizată a articolului 6 § 1 din Convenție.

Guvernul expune mecanismul desistenți d'office, așa cum rezultă din dispozițiile articolului R. 611-22 din codul justiției administrative, introdus în acest cod printr-un decret din 12 ianuarie 1981. Guvernul subliniază că acest mecanism, care are scopul de a asigura buna administrare a justiției, este de natură să limiteze termenii de instrucție ai recursurilor în fața tribunalelor administrative și contribuie prin urmare la respectarea dreptului de a fi judecat într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 § 1.

Guvernul consideră că în speța de faț, mențiunea în petiția introdutoare a reclamantului a formulei „îmi rezerv dreptul de a amplifica prezentul recurs dacă va fi necesar" permitea presupunerea fără ambiguitate că avea intenția de a prezenta un memoriu ampliator. Dacă nu era cazul, era obligația reclamantului de a-l indica, în termenul de patru luni amintit.

Guvernul recunoaște că desistența d'office constituie o limitare a dreptului de acces la tribunal, dar consideră că această limitare, care aparține marjei de apreciere recunoscute statelor de Curt, nu este de natură să denatureze importanța articolului 6 § 1, cu atât mai mult cu cât Consiliul de Stat o folosește cu parcimonie (0,8% din decizii pronunțate în 2003 și 1,3% din cele pronunțate în 2004 și 2005). 2. Aprecierea Curții

Curtea amintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia nu-i aparține să se substituie jurisdicțiilor interne. Este în primul rând responsabilitatea autorităților naționale, și în special a curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă. De prea mult, dreptul la un tribunal, dintre care dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, în special privind condițiile de recevabilitate a unui recurs, deoarece pe sine apelează o reglementare de stat, care se bucură la acest sens de o anumită marjă de apreciere (a se vedea printre alții García Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDH 2000-II și Annoni di Gussola și alții c. Franța, nr. 31819/96 și 33293/96, § 48, CEDH 2000-XI).

Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restricționa accesul deschis unui justiciabil într-un fel sau în măsură atât de mari încât dreptul lui la tribunal să nu fie prejudiciat în substanța sa chiar; în fine, nu se impacientează cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o proporție rezonabilă între mijloacele întrebuințate și scopul urmărit (cf. García Manibardo citat mai sus, § 36 și Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, nr. 46129/99, § 47, CEDH 2002-IX).

Curtea reafirmă că reglementarea privind formalitățile și termenii de respectat pentru a introduce un recurs vizează asigurarea bunei administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice. Interesații trebuie să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate. Cu toate acestea, reglementarea în cauză, sau aplicarea care se face din ea, nu ar trebui să împiedice justiciabilul de a se prevala de o cale de atac disponibilă (a se vedea în special Pérez de Rada Cavanilles c. Spania, hotărâre din 28 octombrie 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-VIII, p. 3255, § 45, Cañete de Goñi c. Spania, nr. 55782/00, § 36, CEDH 2002-VIII, Kaufmann c. Italia, nr. 14021/02, § 32, 19 mai 2005 și Melnyk c. Ucraina, nr. 23436/03, § 23, 28 martie 2006).

Din aceste principii rezultă că, deși dreptul de a exercita un recurs este cu siguranță supus condițiilor legale, tribunalele trebuie, în aplicarea regulilor de procedură, să evite atât un exces de formalismul care ar prejudicia echitatea procedurii, cât și o flexibilitate excesivă care ar duce la suprimarea condițiilor de procedură stabilite de legi (Kadlec și alții c. Republica Cehă, nr. 49478/99, § 26, 25 mai 2004 și Walchli c. Franța, nr. 35787/03, § 29, 26 iulie 2007).

Curtea constată că, în prezenta cauză, potrivit regulilor de competență ale jurisdicțiilor administrative, Consiliul de Stat era chemat să se pronunțe în primă și ultima instanță asupra recursului reclamantului. Acesta ridica neconformitatea decretului din 26 februarie 2001 cu „protocolul Durafour" și invoca pierderea de venit care rezulta din aceasta pentru el, în special în termeni de pensie. Cu toate acestea, recursul nu a fost examinat pe fond de Consiliul de Stat, care a estimat că se desisease d'office.

Nu există îndoială pentru Curt că un mecanism precum cel al desistenți d'office, care are scopul de a reduce termenii de instrucție ai recursurilor în fața tribunalelor administrative, vizează buna administrare a justiției. Rămâne de stabilit dacă aplicarea care s-a făcut în speța de faț a respectat o proporție rezonabilă.

Curtea observă că, potrivit articolului R. 611-22 din codul justiției administrative, reclamantul care, în petiția inițială, a menționat intenția de a prezenta un memoriu suplimentar și nu o face într-un anumit termen este considerat a s-a desista d'office. În speța de faț, Consiliul de Stat a considerat că propoziția „îmi rezerv dreptul de a amplifica prezentul recurs dacă va fi necesar" indica intenția reclamantului de a produce un asemenea memoriu și a tras din aceasta consecințe.

Reclamantul, pentru sa parte, a precizat că această frază era inspirată de formula de uzanță prin care se termina rapoartele de mare pe care le redacta în calitate de căpitan de port („căpitanul îi rezerv dreptul de a amplifica prezentul raport dacă va fi necesar").

Guvernul susține că acești termeni permiteau presupunerea „fără ambiguitate" a intenției de a produce un memoriu ampliator.

Curtea nu partajează această abordare. Ea observă în fapt că reclamantul, nu jurist, nu era reprezentat de un avocat la stadiul introducerii recursului, așa cum permite dreptul francez (în speța de faț articolul R. 432-2 din CJA). Dacă se poate aștepta în mod legitim de la un profesionist al dreptului să fie deosebit de riguros în redactarea unui recurs, și în particular în alegerea cuvintelor pe care le folosește, un asemenea grad de exigență nu poate fi aplicat fără flexibilitate unui reclamant care nu este reprezentat.

Curtea amintește că specificitatea unei proceduri în fața unei înalte jurisdicții nu poate justifica ca nu să fie oferite demandantului, căruia este recunoscut în dreptul intern dreptul de a se reprezenta personal, mijloace de procedură care-i vor asigura dreptul la un proces echitabil în fața acestei jurisdicții (cf. mutatis mutandis Voisine c. Franța (nr. 27362/95, §§ 32-33, 8 februarie 2000).

Or în speța de faț, reclamantul, dacă folosi termenul „amplifier", nu făcea nicio referință la un eventual memoriu pe care intenționează să-l producă (cf. a contrario hotărârile citate la §20 mai sus). Curtea constată de prea mult că a folosit aceeași mențiune la sfârșitul memoriului în replică („îmi rezerv dreptul de a amplifica prezentul memoriu dacă va fi necesar"), ceea ce subliniază că a folosit-o ca o formulă de uzanță.

Curtea observă de prea mult că jurisprudența Consilului de Stat pe acest punct poate părea de o complexitate relativă unui non-profesionist al dreptului, deoarece, în special, expresia „(demandantul) îi rezerv dreptul de a produce orice memoriu", aproape de cea folosită de reclamant, nu a fost interpretată de înalta jurisdicție ca anunțând prezentarea unui memoriu suplimentar (a se vedea hotărârea Yepes citată la §21 mai sus).

Curtea acordă o importanță deosebită faptului că niciun din miniștrii apărători nu a ridicat desistența d'office, în timp ce acest argument este adesea invocat de administrație în fața Consilului de Stat. Aceasta înseamnă că apărătorii înșiși, care sunt familiarizați cu procedura administrativă, nu au văzut în formula folosită de reclamant, deși aveau tot interesul să o facă, anunțul „fără ambiguitate" al unui memoriu suplimentar.

Curtea ține în considerare de prea mult consecințele desistenți d'office pentru reclamant: acesta din urmă, care se plângea de efectele decretului, în special asupra pensiei sale, nu a putut face examina recursul de Consiliul de Stat, singurul judecător pe care putea sa-l sesizeze din cauza competenței sale în primă și ultima instanță (cf. a contrario, Société civile des Néo-Polders c. Franța (decizie), nr. 71463/01, 22 februarie 2005, unde recursul fusese examinat de trei grade de jurisdicție).

În sfârșit, Curtea observă că obiectivul urmărit, și anume reducerea termenilor de instrucție ai recursurilor, poate fi atins prin mijloace mai puțin riguroase, cum ar fi trimiterea unei puneri în demență, așa cum este cazul în fața tribunalelor administrative și curților administrative de apel (a se vedea §17 mai sus).

În concluzie, Curtea este de părere că, în circumstanțele speței de faț, reclamantul a fost pus în fața unei sarcini disproporționate care rupe echilibrul just dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a asigura respectarea condițiilor formale de sesizare a jurisdicțiilor și, pe de altă parte, dreptul de acces la judecător (Kadlec citat mai sus §§ 23-30 și Walchli citat mai sus, §36).

A existat, prin urmare, o violare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Reclamantul solicită 129.724,30 euro (EUR) la titlu de prejudiciu material, pe care-l descompune după cum urmează: 48.287,11 EUR la titlu de diferență între tratamentele și pensiile efectiv percepute și cele pe care ar fi primit-o dacă recursul ar fi reușit, 8.276,19 EUR la titlu de dobânzi legale asupra acestei sume, 57.642 EUR la titlu de diferențial asupra pensiilor viitoare (conform unui calcul al speranței de viață previzibile a sa) și 15.519 EUR la titlu de pensia de reversiune pentru soția sa. El solicită de prea mult 130.000 EUR la titlu de prejudiciu moral suferit.

Guvernul susține că nu se poate prejudeca rezultatul recursului reclamantului, care avea puține șanse de a reuși, și că prejudiciul material pe care-l susține nu are legătură de cauzalitate cu violarea invocată. Privind prejudiciul moral, Guvernul este de părere că ar fi suficient reparate, dacă este cazul, de constatarea violării.

Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care ar fi ajuns procedura incriminată dacă violarea articolului 6 § 1 din Convenție nu ar fi avut loc (cf. în special Mantovanelli c. Franța, hotărâre din 18 martie 1997, § 40, Colecția 1997-II). Prin urmare, trebuie respinse cererile reclamantului la titlu de prejudiciu material susținut. Curtea consideră cu toate acestea că faptul de a fi fost privat de dreptul la acces la tribunal i-a cauzat un prejudiciu moral care nu poate fi reparate de constatarea unică a violării articolului 6 § 1 din Convenție. Pronunțând în echitate, așa cum vrea art. 41, îi acordă suma de 3.000 EUR. B. Cheltuieli și dospăreri

Reclamantul solicită de prea mult 5.416 EUR pentru cheltuieli și dospăreri, și anume 2.800 EUR la titlu de cheltuieli de avocat, 116 EUR la titlu de dobânzi legale asupra acestei sume și 2.500 EUR la titlu de „cheltuieli nerepetiibile".

Guvernul se opune, susținând că cheltuielile de avocat nu au fost suportate de reclamant pentru a face să se recunoască o violare a Convenției, ci pentru a-și apăra interesele în ordinea internă. El subliniază că reclamantul nu este reprezentat în fața Curții și nu furnizează niciun justificativ al cheltuielilor sale în fața acesteia.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și dospăreri decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al tarif lor. În speța de faț și ținând cont de elementele pe care o deține și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.000 EUR la titlu de cheltuieli și dospăreri ale procedurii naționale și o acordă reclamantului. Ea constată de prea mult că reclamantul, care nu era reprezentat în procedura în fața Curții, nu a furnizat niciun justificativ de cheltuieli legate de această procedură. Nu este prin urmare cazul să-i alocheze nicio sumă la acest titlu. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă potrivit să calieze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă; 2. Spune că a existat o violare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, suma de 3.000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciu moral și 1.000 EUR (mie euro) pentru cheltuieli și dospăreri, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit de reclamant; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 15 ianuarie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefiera Președinte

PROCÉDURE 1. A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 24488/04) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Pierre Guillard (« le requérant »), a saisi la Cour le 2 juillet 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, Mme E. Belliard, Directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le requérant, citant l’article 6 § 1 de la Convention, allègue la violation de son droit d’accès au tribunal, en raison du désistement d’office constaté par le Conseil d’Etat.

Le 30 mars 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Le 10 avril 2001, il forma un recours gracieux auprès du premier ministre contre le décret n o 2001-188 du 26 février 2001 relatif au statut du corps des officiers de port. Il estimait, en effet, que ce décret contredisait le protocole d’accord, dit protocole « Durafour », conclu le 9 février 1990, sur la rénovation de la grille des classifications et des rémunérations des trois fonctions publiques. Il visait notamment les articles 20, 24 et 25 du décret, qui concernent les modalités de reclassement indiciaires, conduisant selon lui à des disparités de traitement et à un manque à gagner quant au montant de sa pension de retraite, et il contestait la prise d’effet du reclassement au 1 er août 1996 alors que, pour de nombreux corps comparables, cette date était fixée au 1 er août 1995.

Le recours fit l’objet d’une décision implicite de rejet, confirmée par une lettre du ministre de l’équipement, des transports et du logement en date du 2 novembre 2001.

Par une requête enregistrée le 17 décembre 2001, le requérant saisit le Conseil d’Etat aux fins d’annulation de la décision de rejet de son recours et d’injonction au premier ministre et au ministre de l’équipement de procéder aux modifications des articles contestés du décret. Cette requête de trois pages apparaît comme complète et argumentée. Le requérant la terminait par la formule : « Je me réserve le droit d’amplifier le présent recours si besoin est. »

Le requérant a précisé que cette phrase était inspirée de la formule d’usage qui terminait les rapports de mer : « le capitaine se réserve le droit d’amplifier le présent rapport si besoin est ».

Le 13 mai 2002, le premier ministre indiqua qu’il faisait siennes les observations du ministre de la fonction publique et de la réforme de l’Etat, qui furent produites le 28 mai suivant. Le requérant répondit par un mémoire du 25 juin 2002, qui se terminait également par la formule « je me réserve le droit d’amplifier le présent mémoire si besoin est ». Le ministre de l’équipement adressa également ses observations le 3 juillet 2002. Le requérant chargea alors un cabinet d’avocats à la Cour de cassation et au Conseil d’Etat de rédiger un mémoire en réplique, qui fut déposé le 27 février 2003.

Par lettre du 21 janvier 2004, en application des articles R.611-7 et R.611-22 du code de justice administrative, le Conseil d’Etat indiqua au requérant que l’arrêt à intervenir pourrait être fondé sur le moyen d’ordre public suivant : « Il y a lieu de donner acte du désistement d’office de Monsieur Guillard en l’absence de production du mémoire ampliatif annoncé par le pourvoi ».

Par mémoire du 21 janvier 2004, les avocats du requérant firent valoir que, par la mention « je me réserve le droit d’amplifier le présent recours si besoin est », le requérant n’avait nullement manifesté son intention de produire un mémoire ampliatif, et insistèrent sur la valeur de formule d’usage, de politesse, sans effet réel, de la mention en question. A l’appui, ils soulignaient le caractère parfaitement développé de l’argumentation et des conclusions du requérant, qui avaient suscité les mémoires en défense sans que les défendeurs soulèvent, d’ailleurs, le désistement d’office. Ils insistaient sur l’expression « si besoin est » qui ne manifesterait, tout au plus, que la volonté de produire un mémoire en réplique.

Par arrêt du 13 février 2004, le Conseil d’Etat considéra que le requérant s’était désisté d’office et lui en donna acte, dans les termes suivants : « Considérant qu’aux termes de l’article R. 611-22 du code de justice administrative : « Lorsque la requête ou le recours mentionne l’intention du requérant ou du ministre de présenter un mémoire complémentaire, la production annoncée doit parvenir au secrétariat du contentieux du Conseil d’État dans un délai de quatre mois à compter de la date à partir de laquelle la requête a été enregistrée. Si ce délai n’est pas respecté, le requérant ou le ministre est réputé s’être désisté à la date d’expiration de ce délai, même si le mémoire complémentaire a été ultérieurement produit. Le Conseil d’État donne acte de désistement » ; Considérant que M. Guillard, par une requête enregistrée le 17 décembre 2001, après avoir présenté un ensemble de moyens à l’encontre de la décision attaquée, a indiqué qu’il se réservait le droit d’amplifier le présent recours, si besoin est ; que cette mention doit être regardée comme manifestant l’intention du requérant de produire un mémoire complémentaire ; qu’à la date du 18 avril 2002, ce mémoire n’avait pas été déposé au secrétariat du contentieux du Conseil d’État et qu’ainsi le délai de quatre mois, imparti pour cette production par les dispositions précitées de l’article R. 611-22 du code de justice administrative, était expiré ; que M. Guillard doit, par suite, être réputé s’être désisté de sa requête ; qu’il y a lieu de lui donner acte de ce désistement.» II.

L’article R. 432-1 du CJA dispose que la requête et les mémoires des parties doivent, à peine d’irrecevabilité, être présentés par un avocat au Conseil d’Etat. Selon l’article R. 432-2, les recours en excès de pouvoir contre les actes des diverses autorités administratives font partie des recours qui peuvent être introduit sans le ministère d’un tel avocat.

Aux termes de l’article R. 411-1 du CJA, la requête introductive d’instance doit contenir l’exposé des faits et moyens, ainsi que l’énoncé des conclusions soumises au juge. Il est fréquent que le requérant ou son avocat introduise une requête sommaire, dans lequel il annonce un mémoire (dénommé mémoire ampliatif ou complémentaire) qui développe son argumentation (cf. Debbash et Ricci, Contentieux administratif, Dalloz, p. 303 § 394 et Pacteau, Contentieux administratif, PUF, p. 214, § 182).

L’article R 611 ‑ 22 du CJA (dans sa rédaction applicable à l’époque des faits) dispose que, devant le Conseil d’Etat, la partie qui a annoncé un tel mémoire et ne le produit pas dans le délai de quatre mois à compter de l’enregistrement de sa requête est réputée d’office s’être désistée de son recours. Cet article se lit ainsi : « Lorsque la requête ou le recours mentionne l’intention du requérant ou du ministre de présenter un mémoire complémentaire, la production annoncée doit parvenir au secrétariat du contentieux du Conseil d’État dans un délai de quatre mois à compter de la date à laquelle la requête a été enregistrée. Si ce délai n’est pas respecté, le requérant ou le ministre est réputé s’être désisté à la date d’expiration de ce délai, même si le mémoire complémentaire a été ultérieurement produit. Le Conseil d’État donne acte de ce désistement. »

Le désistement d’office s’applique à toutes les parties, y compris à l’administration. Le délai de quatre mois a été réduit à trois mois par le décret n o 2006 ‑ 964 du 1 er août 2006.

Devant les tribunaux administratifs et cours administratives d’appel, le désistement d’office n’est constaté qu’à la suite d’une mise en demeure, non suivie d’effet, d’avoir à produire le mémoire complémentaire annoncé dans la requête introductive (article R. 612-5 du CJA ; voir notamment Conseil d’Etat, arrêt Société le Noroît du 19 novembre 1993, recueil Lebon (rec.) p. 326).

Le Conseil d’Etat a notamment estimé que les expressions suivantes annonçaient l’intention de produire un mémoire complémentaire ou ampliatif : « [les requérants se réservent] le droit de développer la présente requête par un mémoire ampliatif » (Société Parcheminer Carrières, 6 mars 2000, mentionné dans les tables du recueil Lebon) ou « [le ministre conclut à l’annulation] pour l’ensemble des moyens ci-dessus développés, et tous autres à suppléer ou à déduire, le cas échéant dans un mémoire complémentaire » (ministre de l’intérieur, 13 mai 1987, mentionné dans les tables du recueil Lebon).

En revanche, le Conseil d’Etat a considéré que des formules telles que « par ces motifs et tous autres à produire, déduire ou suppléer au besoin d’office » (SA Omya, 18 décembre 1996, rec. p.497), « [le requérant se réserve] le droit de produire tout mémoire ou toutes explications complémentaires à l’audience » (Yepes, 23 février 1994, rec., p.1121), ou (de la part du préfet) « le ministre complètera son recours en tant que de besoin » (Préfet du Cher, 22 avril 1988, mentionné dans les tables du recueil Lebon) ne manifestaient pas l’intention de présenter un tel mémoire.

L’article R. 611-7 du CJA, relatif aux moyens relevés d’office par le juge, se lit ainsi : « Lorsque la décision lui paraît susceptible d’être fondée sur un moyen relevé d’office, le président de la formation de jugement ou, au Conseil d’État, la sous ‑ section chargée de l’instruction en informe les parties avant la séance de jugement et fixe le délai dans lequel elles peuvent, sans qu’y fasse obstacle la clôture éventuelle de l’instruction, présenter leurs observations sur le moyen communiqué (...) » EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour observe que le requérant contestait en particulier les modalités et la date d’effet du reclassement du corps auquel il appartenait, ainsi que leurs conséquences sur sa pension de retraite. Dès lors, l’article 6 § 1 est applicable à la présente procédure, même si elle portait sur l’annulation d’un texte réglementaire.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

Le requérant souligne que, devant le Conseil d’Etat, ni le greffe, ni le juge rapporteur, ni les ministres concernés, dans leurs mémoires en réplique, n’ont invoqué l’irrecevabilité de son recours sous le motif de désistement d’office, avant ou pendant son instruction, qui s’est effectuée dans des délais raisonnables. Il conteste dès lors que ledit désistement d’office permette d’assurer une bonne administration de la justice, contrairement à ce que soutient le Gouvernement.

Pour le requérant, le Gouvernement admet dans ses observations que le désistement d’office est fondé sur une simple supposition (« la mention (...) laissait supposer qu’il avait l’intention de présenter un mémoire ampliatif »), ce qui est en contradiction tant avec la jurisprudence du Conseil d’Etat (arrêt Yepes précité) qu’avec l’indication donnée par le Gouvernement que le désistement d’office n’est prononcé que si l’annonce du mémoire ampliatif est « sans ambiguïté ». Le requérant estime logique d’attendre du juge qu’il fasse preuve d’un minimum de rigueur dans son interprétation des termes d’une requête et, en cas de doute, qu’il invite le requérant à préciser le sens qu’il a voulu leur donner avant de conclure au désistement d’office.

Le requérant estime que cette prérogative régalienne devrait être supprimée et conclut qu’en l’espèce, le refus de juger est patent, totalement infondé, contraire à la jurisprudence du Conseil d’Etat et constitue une violation caractérisée de l’article 6 § 1 de la Convention.

Le Gouvernement expose le mécanisme du désistement d’office, tel qu’il résulte des dispositions de l’article R. 611-22 du code de justice administrative, introduit dans ce code par un décret du 12 janvier 1981. Le Gouvernement souligne que ce mécanisme, qui a pour but d’assurer une bonne administration de la justice, est de nature à limiter les délais d’instruction des requêtes et contribue ainsi au respect du droit d’être jugé dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1.

Le Gouvernement estime qu’en l’espèce, la mention dans la requête introductive du requérant de la formule « je me réserve le droit d’amplifier le présent recours si besoin est » laissait supposer sans ambiguïté qu’il avait l’intention de présenter un mémoire ampliatif. Si tel n’était pas le cas, il lui appartenait de l’indiquer, dans le délai de quatre mois précité.

Le Gouvernement convient que le désistement d’office constitue une limite au droit d’accès à un tribunal, mais considère que cette limite, qui appartient à la marge d’appréciation reconnue aux Etats par la Cour, n’est pas de nature à dénaturer la portée de l’article 6 § 1, d’autant que le Conseil d’Etat en use avec parcimonie (0,8 % des décisions rendues en 2003 et 1,3 % de celles rendues en 2004 et 2005). 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle il ne lui appartient pas de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne. Par ailleurs, le droit à un tribunal, dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation (voir parmi d’autres García Manibardo c. Espagne , n o 38695/97, § 36, CEDH 2000-II et Annoni di Gussola et autres c. France , n os 31819/96 et 33293/96, § 48, CEDH 2000 ‑ XI).

Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (cf. García Manibardo précité, § 36 et Zvolský et Zvolská c. République tchèque , n o 46129/99, § 47, CEDH 2002 ‑ IX).

La Cour réaffirme que la réglementation relative aux formalités et aux délais à observer pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent s’attendre à ce que ces règles soient appliquées. Toutefois, la réglementation en question, ou l’application qui en est faite, ne devrait pas empêcher le justiciable de se prévaloir d’une voie de recours disponible (voir notamment Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII, p. 3255, § 45, Cañete de Goñi c. Espagne , n o 55782/00, § 36, CEDH 2002 ‑ VIII, Kaufmann c. Italie , n o 14021/02, § 32, 19 mai 2005 et Melnyk c. Ukraine , n o 23436/03, § 23, 28 mars 2006).

Il résulte de ces principes que si le droit d’exercer un recours est bien entendu soumis à des conditions légales, les tribunaux doivent, en appliquant des règles de procédure, éviter à la fois un excès de formalisme qui porterait atteinte à l’équité de la procédure, et une souplesse excessive qui aboutirait à supprimer les conditions de procédure établies par les lois ( Kadlec et autres c. République tchèque , n o 49478/99, § 26, 25 mai 2004 et Walchli c. France , n o 35787/03, § 29, 26 juillet 2007).

La Cour relève que, dans la présente affaire, selon les règles de compétence des juridictions administratives, le Conseil d’Etat était appelé à statuer en premier et dernier ressort sur le recours du requérant. Ce dernier soulevait la non-conformité du décret du 26 février 2001 avec le « protocole Durafour » et faisait valoir le manque à gagner qui en résultait pour lui, notamment en termes de retraite. Toutefois, son recours n’a pas été examiné au fond par le Conseil d’Etat, qui a estimé qu’il s’en était désisté d’office.

Il ne fait pas de doute pour la Cour qu’un mécanisme tel que celui du désistement d’office, qui a pour but de réduire le délai d’instruction des recours devant les juridictions administratives, vise une bonne administration de la justice. Reste à établir si l’application qui en a été faite en l’espèce a respecté un rapport raisonnable de proportionnalité.

La Cour note qu’aux termes de l’article R. 611-22 du code de justice administrative, le requérant qui, dans sa requête initiale, a mentionné l’intention de présenter un mémoire complémentaire et ne le fait pas dans un certain délai est réputé s’être désisté d’office. En l’espèce, le Conseil d’Etat a considéré que la phrase « je me réserve le droit d’amplifier le présent recours si besoin est » indiquait l’intention du requérant de produire un tel mémoire et en a tiré les conséquences.

Le requérant, pour sa part, a précisé que cette phrase était inspirée de la formule d’usage par laquelle se terminaient les rapports de mer qu’il rédigeait en qualité de capitaine de port (« le capitaine se réserve le droit d’amplifier le présent rapport si besoin est »).

Le Gouvernement fait valoir que ces termes laissaient supposer « sans ambiguïté » l’intention de produire un mémoire ampliatif.

La Cour ne partage pas cette approche. Elle observe en effet que le requérant, non juriste, n’était pas représenté par un avocat au stade de l’introduction de son recours, comme le droit français le lui permet (en l’espèce l’article R. 432-2 du CJA). Si l’on peut légitimement attendre d’un professionnel du droit qu’il soit particulièrement rigoureux dans la rédaction d’un recours, et en particulier dans le choix des mots qu’il emploie, un tel degré d’exigence ne peut être appliqué sans flexibilité à un requérant qui n’est pas représenté.

La Cour rappelle que la spécificité d’une procédure devant une haute juridiction ne peut justifier qu’il ne soit pas offert au demandeur, auquel il est reconnu en droit interne le droit de se représenter personnellement, des moyens de procédure qui lui assureront le droit à un procès équitable devant cette juridiction (cf. mutatis mutandis Voisine c. France (n o 27362/95, §§ 32-33, 8 février 2000).

Or en l’espèce, le requérant, s’il utilisait le terme « amplifier », ne faisait aucune référence à un éventuel mémoire qu’il entendait produire (cf. a contrario les arrêts cités au paragraphe 20 ci-dessus). La Cour relève d’ailleurs qu’il a utilisé la même mention à la fin de son mémoire en réplique (« je me réserve d’amplifier le présent mémoire si besoin est »), ce qui souligne qu’il l’utilisait comme une formule d’usage.

La Cour observe par ailleurs que la jurisprudence du Conseil d’Etat sur ce point peut paraître d’une relative complexité à un non professionnel du droit puisque, notamment, l’expression « (le demandeur) se réserve le droit de produire tout mémoire », proche de celle employée par le requérant, n’a pas été interprétée par la haute juridiction comme annonçant la présentation d’un mémoire complémentaire (voir l’arrêt Yepes cité au paragraphe 21 ci ‑ dessus).

La Cour attache également une particulière importance au fait qu’aucun des ministres défendeurs n’a soulevé le désistement d’office, alors que cet argument est souvent invoqué par l’administration devant le Conseil d’Etat. Cela signifie que les défendeurs eux-mêmes, qui sont familiers de la procédure administrative, n’ont pas vu dans la formule employée par le requérant, alors qu’ils y avaient pourtant tout intérêt, l’annonce « sans ambiguïté » d’un mémoire complémentaire.

La Cour tient également compte des conséquences du désistement d’office pour le requérant : ce dernier, qui se plaignait des effets du décret, notamment sur sa retraite, n’a pas pu faire examiner son recours par le Conseil d’Etat, seul juge qu’il pouvait saisir en raison de sa compétence en premier et dernier ressort (cf. a contrario , Société civile des Néo-Polders c. France (déc.), n o 71463/01, 22 février 2005, où le recours avait été examiné par trois degrés de juridiction).

En dernier lieu, la Cour observe que l’objectif poursuivi, à savoir réduire le délai d’instruction des recours, peut être atteint par des moyens moins rigoureux, tels que l’envoi d’une mise en demeure, comme c’est le cas devant les tribunaux administratifs et cours administratives d’appel (voir paragraphe 17 ci-dessus).

En conclusion, la Cour est d’avis que, dans les circonstances de l’espèce, le requérant s’est vu imposer une charge disproportionnée qui rompt le juste équilibre entre, d’une part, le souci légitime d’assurer le respect des conditions formelles pour saisir les juridictions et, d’autre part, le droit d’accès au juge ( Kadlec précité §§ 23-30 et Walchli précité, §36).

Il y a eu, dès lors, violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant réclame 129 724,30 euros (EUR) au titre du préjudice matériel, qu’il décompose comme suit : 48 287,11 EUR au titre de la différence entre les traitements et pensions effectivement perçus et ceux qu’il aurait perçus si son recours avait abouti, 8 276,19 EUR au titre des intérêts légaux sur cette somme, 57 642 EUR au titre du différentiel sur les pensions à venir (selon un calcul de son espérance de vie prévisible) et 15 519 EUR au titre de la pension de réversion pour son épouse. Il sollicite également 130 000 EUR au titre du préjudice moral subi.

Le Gouvernement fait valoir qu’on ne peut préjuger l’issue du recours du requérant, qui avait peu de chances de succès, et que le préjudice matériel qu’il allègue n’a pas de lien de causalité avec la violation alléguée. S’agissant du préjudice moral, le Gouvernement est d’avis qu’il serait suffisamment réparé, le cas échéant, par un constat de violation.

La Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure incriminée aurait abouti si la violation de l’article 6 § 1 de la Convention n’avait pas eu lieu (cf. notamment Mantovanelli c. France , arrêt du 18 mars 1997, § 40, Recueil 1997-II). Il y a donc lieu de rejeter les demandes du requérant au titre du préjudice matériel allégué. La Cour estime toutefois que le fait d’avoir été privé de son droit d’accès à un tribunal lui a causé un préjudice moral qui ne saurait être réparé par le seul constat de violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, elle lui alloue la somme de 3 000 EUR. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 5 416 EUR pour les frais et dépens, soit 2800 EUR au titre des frais d’avocat, 116 EUR au titre des intérêts légaux sur cette somme et 2 500 EUR au titre des « frais irrépétibles ».

Le Gouvernement s’y oppose, en faisant valoir que les frais d’avocat n’ont pas été exposés par le requérant pour faire reconnaître une violation de la Convention, mais pour défendre ses intérêts dans l’ordre interne. Il souligne que le requérant n’est pas représenté devant la Cour et ne fournit aucun justificatif de ses frais devant cette dernière.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR au titre des frais et dépens de la procédure nationale et l’accorde au requérant. Elle constate par ailleurs que le requérant, qui n’était pas représenté dans la procédure devant la Cour, n’a fourni aucun justificatif de frais liés à cette procédure. Il n’y a donc pas lieu de lui allouer de somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral et 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 janvier 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président