Barraco împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (n o 31684/05) îndreptată împotriva Republicii Franceze și din care un cetățean al acestui stat, Dl. Alain Barraco („reclamantul"), s-a adresat Curții pe 30 august 2005 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de D-na E. Delgado, avocat la Lyon, și de societatea civilă profesională Masse-Dessen și Thouvenin, avocați la Consiliul de Stat și la Curtea de casație. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, D-na E. Belliard, director al afacerilor juridice la ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul invoca în particular o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare și a libertății de reuniune și de asociere garantate de articolele 10 și 11 din Convenție.

La 4 decembrie 2007, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile articolului 29 § 3, a hotărât că admisibilitatea și pe fondul cauzei vor fi examinate în același timp.

El își exercită profesia de șofer de camion.

Pe 25 noiembrie 2002, reclamantul a participat la o „operație melc", în cadrul unei zile de acțiune reivindicativă națională organizată în acea zi la apelul unei intersindicale a transporturilor rutiere, după un preaviz depus pe 15 noiembrie 2002 și cerând „angajaților din întreprinderile de transport de pasageri să depună un preaviz de grevă pe fiecare întreprindere luni 18 noiembrie cel mai târziu dimineață pentru a pregăti o eventuală acțiune deja pe 25 noiembrie 2002, aceasta pentru a respecta termenul legal în vigoare". În acea zi, șaptesprezece șoferi, inclusiv reclamantul, răspunzând cuvântului de ordine sindical, au organizat pe autostrada A46, începând cu ora 6, „operația numită melc", care consta în a circula pe ruta dintre Chasse-sur-Rhône și Villefranche-sur-Saône, în departamentul Isère, în cortegiu, la viteză redusă și ocupând mai multe benzi de circulație, pentru a încetini progresul celorlalți vehicule.

În cursul dimineții, polițiștii plasați în protecție și escortă au constatat că trei vehicule din fruntea cortegiului erau imobilizate și blocau complet utilizatorii drumului. Ei au procedat astfel la reținerea celor trei conducători, inclusiv reclamantul, la ora 11 și 10 minute.

Reclamantul și ceilalți doi implicați au fost citați să compară în fața tribunalului de primă instanță din Lyon, pentru că pe 25 noiembrie 2002, cu scopul de a obstrucționa circulația, au plasat sau au încercat să plaseze pe o cale deschisă pentru circulația publică un obiect care obstrucționa pasajul vehiculelor, sau au folosit sau au încercat să folosească orice mijloc pentru a crea un obstacol, în speță oprindu-se de mai multe ori cu vehiculul lor.

Printr-o sentință din 13 noiembrie 2003, tribunalul de primă instanță din Lyon a achitat reclamantul.

Tribunalul a considerat, în primul rând, că conform articolului 122-4 din codul penal, persoana care comite un act autorizat de lege nu este penal răspunzătoare și că conform unei jurisprudențe bine stabilite, această autorizație putea fi implicită și rezulta dintr-o lege extrapenală.

În al doilea rând, a estimat că dacă, așa cum era în speță, infracțiunea de obstrucție a circulației viza să asigure libertatea de circulație a persoanelor și a mărfurilor pe calea publică, inculpații au susținut că faptele pentru care erau acuzați au fost comise în cadrul exercitării a două alte libertăți fundamentale, în speță dreptul de grevă și dreptul de manifestare, drepturi de asemenea prevăzute și garantate de lege și Constituție. El a estimat apoi că era necesar, într-o societate democratică, să se conjuge și să se reconcilieze, după o balanță subtilă, exercitarea concretă și efectivă a drepturilor care protejează interese juridice diferite, dar a căror demnitate era în egală măsură legitimă. Considerând circumstanțele cauzei, judecătorii au observat că inculpații, șoferi de camion, au răspuns în acea zi unui cuvânt de ordine național al intersindalei; că deși nu contestau că au condus lent pe autostradă, provocând astfel o gênă celorlalți utilizatori, aceștia contestau răspunderea pentru blocajul complet al circulației celorlalți utilizatori; că deși polițistul care a efectuat reținerea a observat că cele trei vehicule din fruntea cortegiului s-au oprit de mai multe ori, provocând avertismente și avertismente din partea polițiștilor, A. Barraco a menționat „negocieri" cu un inspector de poliție pentru a lăsa exclusiv vehiculele ușoare să circule pe o bandă; că deși dificultatea sarcinii de reglementare și securizare de către forțele de ordine trebuia subliniată, nu era totuși posibil să se determine cu certitudine, în baza elementelor puse la cunoștința tribunalului, dacă răspunderea pentru blocajul complet al circulației era imputabilă unei acțiuni deliberate a inculpaților.

Tribunalul a considerat că în consecință, dacă gênerea chiar și parțială și temporară putea părea, la prima vedere, să constituie elementul material al infracțiunii de obstrucție a circulației rutiere, nu era mai puțin adevărat că se agla de o gênă graduată provocată de doar viteza lentă a unui cortegiu de mașini. O asemenea gênă nu punea în pericol în mod fundamental însuși principiul liberei circulații pe calea publică a persoanelor și mărfurilor și putea fi cântărită în raport cu alt interes juridic protejat, în speță dreptul de grevă. În speță nu a existat o paralizie, ci o gênă acceptabilă atunci când este vorba de o încetinire de aproximativ două ore pe o distanță relativ scurtă. Tribunalul a concluzionat că autorizația legii astfel invocată și constatată constituia o cauză obiectivă de iresponsabilitate penală.

Procuratura a atacat sentința din 13 noiembrie 2003.

Printr-o hotărâre din 27 mai 2004, curtea de apel din Lyon a anulat sentința.

Ea a considerat, în primul rând, că simplul fapt, recunoscut de inculpați, de a fi plasat voluntar vehiculele respective pe benzile de circulație dreapta ale unei autostrăzi, cale deschisă pentru circulația publică, și de a le face să circule la o viteză foarte redusă, de ordinul a 10 kilometri pe oră, cu singurul scop de a încetini progresul celorlalți utilizatori, punând obstacole circulației acestora pe acele benzi la viteză normală, caracteriza infracțiunea de gênare a circulației prevăzută și pedepsită de articolul L. 412-1 din codul rutier. Ea a mai adăugat că avea puțin importanță faptul că banda cea mai din stânga a fost lăsată liberă la anumite momente, întrucât maneura voluntară și concertată a inculpaților, care, prin propria recunoaștere, fusese suficientă pentru a provoca o „reținere", provocase gênă celorlalți utilizatori ai autostrăzii.

Ea a observat, în al doilea rând, că din elementele dosarului rezulta că operația întreprinsă de cei trei inculpați provocase o obstrucție a circulației prin oprire completă a acesteia din cauza imobilizării repetate a vehiculelor lor pe autostradă și că funcționarii de poliție relataseră intervenția lor în termenii următori: „Constatăm că cele trei vehicule din fruntea cortegiului, (...), se opresc pe benzile de circulație ale autostrăzii, blocând complet și voluntar utilizatorii drumului. Faptul repetandu-se de mai multe ori în cursul traseului și șoferii fiind avertizați de mai multe ori cu privire la interdicția de a se opri pe autostradă, puțând fi luate sancțiuni împotriva lor, aceștia, fiind conștienți, obstrucționează voluntar circulația (...)"

Curtea de apel a considerat astfel că prin plasarea vehiculelor lor în așa fel încât să ocupe toate benzile de circulație ale autostrăzii și prin imobilizarea lor pe acele benzi, inculpații făcuseră deliberat obstacol la trecerea vehiculelor cu intenția de a obstrucționa progresul lor și fusese bine responsabili pentru infracțiunea urmărită.

Răspunzând la argumentul reclamantului și al coinfractorilor acestuia tendind să susțină că faptele care li se impuneau fuseseră comise în cadrul exercitării dreptului lor de grevă și că era datoria judecătorului să găsească un echilibru just între valorile fundamentale care sunt, pe de o parte, libera circulație a persoanelor și mărfurilor pe calea publică și, pe de altă parte, dreptul de grevă și manifestare, drepturi de asemenea moduri de exprimare a libertății de reuniune și care sunt supuse unei obligații de declarație prealabilă, curtea de apel a hotărât că comiterea unei infracțiuni la legea penală nu putea fi justificată de exercitarea dreptului de grevă nici de manifestațiile pe căile publice care constituie una din modurile de exprimare a libertății de reuniune și care sunt supuse unei obligații de declarație prealabilă.

Curtea de apel a declarat inculpații vinovați de infracțiune și i-a condamnat pe fiecare la trei luni de închisoare cu suspendare și la 1.500 euro (EUR) amendă.

Printr-o hotărâre din 8 martie 2005, Curtea de casație a respins recursul în casație depus de reclamant și de unul din coinfractorii săi.

Reclamantul invoca, în particular, încălcarea articolelor 10 din Convenție și 2 din Protocolul n o 4 la Convenție, și de asemenea dreptul de grevă și manifestare. II.

Curtea constată că această parte a cererii nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se lovește de alt motiv de inadmisibilitate. Este deci cazul să o declare admisibilă. B. Cu privire la fond

Curtea reamintește în primul rând că, atunci când este vorba de o manifestare sub forma unei adunări și a unui mars, libertatea de gândire și libertatea de exprimare se retrag în spatele libertății de reuniune pașnică (Oya Ataman c. Turcia, n o 74552/01, decizie privind admisibilitatea din 8 martie 2005 – vezi Plattform Arzte für das Leben c. Austria, n o 10126/82, decizie a Comisiei din 17 octombrie 1985, DR 44, p. 65). În consecință, va examina aceste grief-uri din perspectiva articolului 11 din Convenție, care este lex specialis în speță.

Cu toate acestea, în pofida rolului său autonom și specificității domeniului de aplicare al acestuia, art. 11 trebuie în acest caz să fie considerat și la lumina articolului 10. Protecția opiniilor personale, asigurată de art. 10, se numără printre obiectivele libertății de reuniune și de asociere după cum o consacră art. 11 (Ezelin c. Franța, 26 aprilie 1991, § 37, seria A n o 202). 1. Teza părților a) Guvernul

Guvernul reamintește că respectarea dreptului garantat de art. 11 implică uneori măsuri pozitive din partea statelor pentru ca exercitarea acestei libertăți să se desfășoare în mod pașnic și fără a prejudicia alte drepturi și libertăți publice.

Guvernul nu contestă că condamnarea reclamantului constituie bine o ingerință în dreptul acestuia la libertatea de reuniune pașnică, întrucât reținerea și plasarea în arest preventiv au pus capăt participării sale la manifestare. Cu toate acestea, el consideră că această ingerință era justificată.

Cu privire mai întâi la baza legală a ingerindei, Guvernul observă că reclamantul a fost urmărit pe baza articolului L. 412-1 din codul rutier.

Guvernul afirmă apoi că măsura litigioasă urmărea bine unul din scopurile legitime enumerate în art. 11 § 2 din Convenție, și anume protecția libertății de circulație pe calea publică și deci apărarea ordinii.

Cu privire la necesitatea măsurii, Guvernul consideră că aceasta ținea de consecințele care ar fi putut fi provocate circulației de operația „melc", care se desfășura într-o luni dimineață, zi în care circulația este de obicei foarte deasă și supusă la frecvente ambuteiaje. El observă că dacă cincizeci de kilometri pe autostradă constituie o distanță modestă în condiții normale, nu este la fel atunci când o operație „melc" se desfășoară pe ea, din cinci ore, la o viteză mai mică decât 10 kilometri pe oră, cu opriri repetate, ceea ce poate provoca mai mult de zece ore de perturbații, chiar o paralizie aproape totală a circulației.

El precizează că forțele de ordine au reamintit de mai multe ori manifestanților că nu aveau dreptul să blocheze cele trei benzi de circulație și că cei implicați, persistând în comportamentul lor, făcuseră deliberat obstacol la trecerea vehiculelor cu intenția de a obstrucționa circulația.

Guvernul reamintește de asemenea că dreptul de a manifesta pe calea publică este supus unui regim declarat reglat de decretul-lege din 23 octombrie 1935 conform căruia orice manifestare pe calea publică trebuie să fii obiectul unei declarații precise la autoritatea competentă (primarul sau prefectul) care are posibilitatea de a o interzice, în baza puterilor sale de poliție, dacă estimează că manifestarea este de natură să tulbure ordinea publică. Guvernul indică de asemenea că nerespectarea acestei obligații este însoțită de sancțiuni penale, prevăzute de art. 431-9 din codul penal.

Guvernul, referin-du-se la jurisprudența Ezelin c. Franța (precitat, §§ 41 și 53), concluzionează că condamnarea reclamantului era proporțională cu scopul urmărit de a nu obstrucționa libertatea de circulație a celorlalți utilizatori ai autostrăzii. b) Reclamantul

Reclamantul contestă argumentul Guvernului constând în a opune două libertăți una alteia, libertatea de a manifesta și libertatea de circulație a celorlalți utilizatori și consideră că trebuie să se caute un echilibru just între exercitarea acestor două libertăți pentru că, în mod necesar, faptul de a manifesta pe calea publică obstrucționează libertatea de circulație.

El observă de asemenea că Guvernul, pentru a legitima condamnarea reclamantului, se bazează pe ipoteze și nu pe realitate. Or, în speță, nu a existat „mai mult de zece ore de perturbări, chiar o paralizie aproape totală a circulației", ci o simplă gênă de o intensitate acceptabilă, așa cum a observat tribunalul de corecționale (§13 de mai sus).

În sfârșit, reclamantul reamintește că manifestarea nu fusese interzisă, atunci când un preaviz de grevă pe plan național fusese depus de salariați la întreprinderile de transport pe 18 noiembrie pentru a pregăti o eventualei acțiune deja pe 25 noiembrie 2002; că manifestarea interveni după eșecul negocierilor pe plan național și că ministrul de Interne, cu ziua înaintea manifestării, pusese în stare de alarmă rutieri împotriva oricărei acțiuni de blocaj și anunțase că preposiționa escadrone de jandarmi mobili și de CRS în jurul punctelor sensibile. Reclamantul consideră ainsi că autorizația administrativă era implicită. 2. Aprecierea Curții

Nu se pretează controverselor între părți că condamnarea reclamantului constituie bine o ingerință a autorităților publice în dreptul său la libertatea de reuniune pașnică, care cuprinde libertatea de manifestare. Această ingerință avea o bază legală, și anume articolul L. 412-1 din codul rutier, privitor la infracțiunea de obstrucție a circulației publice, și așa cum a fost interpretat de tribunalele naționale, la lumina jurisprudenței instanțelor superioare. Ea era deci „prevăzută de lege" în sensul articolului 11 § 2 din Convenție. Rămâne întrebarea dacă ingerința urmărea un scop sau mai multe scopuri legitime și era necesară într-o societate democratică. a) Scop legitim

Conform Curții, ingerința urmărea unul din scopurile enumerate în art. 11 § 2, și anume protecția ordinii și protecția drepturilor și libertăților altora. b) „Necesar într-o societate democratică"

Curtea observă din start că dreptul la libertatea de reuniune este un drept fundamental într-o societate democratică și, la fel ca dreptul la libertatea de exprimare, unu din fundații ale unei asemenea societăți. Prin urmare, nu trebuie să facă obiectul unei interpretări restrictive (Djavit An c. Turcia, n o 20652/92, § 56, CEDO 2003-III). Ca atare, acest drept acoperă atât reuniunile private și acelea ținute pe calea publică, și reuniunile statice și marsurile publice; în plus, poate fi exercitat de indivizi și de organizatori.

Libertatea de reuniune pașnică, al cărei scop este protecția opiniilor personale, face obiectul unui anumit număr de excepții care trebuie cu toate acestea interpretate în mod îngust; în plus, necesitatea restricțiilor trebuie stabilită în mod convingător. Examinând dacă restricțiile la drepturile și libertățile garantate de Convenție pot fi considerate „necesare într-o societate democratică", statele contractante se bucură de o marjă de apreciere anumită dar nu ilimitată. Este de altfel Curții să se pronunțe în mod definitiv cu privire la compatibilitatea restricției cu Convenția și ea o face apreciind, în circumstanțele cauzei, în special dacă ingerința răspunde unui „nevoie socială imperioasă" și dacă este „proporțională cu scopul legitim urmărit" (vezi printre altele, Achouguian c. Armenia, n o 33268/03, § 89, 17 iulie 2008). Proporționalitatea cere să se cântărească imperativele scopurilor enumerate în §2 cu cei ai unei exprimări libere prin cuvântul, gestul sau chiar tăcerea, a opiniilor persoanelor reunite pe stradă sau în alte locuri publice (vezi Ezelin, precitat, § 52).

Curtea recunoaște că orice manifestare într-un loc public este susceptibilă de a provoca o anumită dezordine în desfășurarea vieții cotidiene, inclusiv o perturbație a circulației, și că în absența actelor de violență din partea manifestanților, este important ca autoritățile publice să dovedească o anumită toleranță pentru adunările pașnice, pentru ca libertatea de reuniune să nu fie lipsită de tot conținut (Achouguian c. Armenia, n o 33268/03, § 90, 17 iulie 2008, și Oya Ataman c. Turcia, n o 74552/01, § 42, CEDO 2006-...).

Curtea reamintește de asemenea că libertatea de a participa la o reuniune pașnică are o asemenea importanță încât o persoană nu poate suferi nici o sancțiune pentru a fi participat la o manifestare nepermisă în măsura în care interesatul nu comite el însuși, la acea ocazie, nici un act reprehensibil (Ezelin, precitat, § 53). Ea reiterează de asemenea că este important ca asociațiile și alți organizatori de manifestații să se conformeze regulilor jocului democratic, al căror actori sunt, respectând reglementările în vigoare (Oya Ataman, precitat, § 38).

În speță, așa cum observă Guvernul, Curtea constată că manifestarea nu a fost obiectul unei declarații prealabile formale după cum se cere prin legea internă relevantă în materie. Ea reamintește cu toate acestea că o asemenea situație nu justifică în sine o atingere la libertatea de reuniune (Cisse c. Franța, n o 51346/99, § 50, CEDO 2002-III (fragmente)), cu atât mai mult că în speță, evenimentul fusese larg purtat la cunoștința autorităților publice care dispuneau de puterea lor de poliție administrativă fie pentru a-l interzice, fie pentru a asigura bun derulare. În caz, acele autorități au putut organiza înainte de manifestare măsurile necesare la menținerea securității și ordinii publice, în particular prin plasarea forțelor de poliție în protecție și escortă. Curtea deduce de aici, ca și reclamantul, că manifestarea era dacă nu tacut tolerată, cel puțin neinterzisă, și ea consideră că în venind pe ea acesta era animat de o intenție pașnică.

Curtea constată în acest sens că reclamantul nu a fost condamnat pentru a fi participat la manifestarea din 25 noiembrie 2002 ca atare, ci din cauza unui comportament precis adoptat în cursul manifestării, și anume blocajul unei autostrăzi, provocând prin aceasta o obstrucție mai importantă decât cea pe care o comportă în general exercitarea dreptului de reuniune pașnică (vezi G. c. Germania n o 13079/87, decizie a Comisiei din 6 martie 1989, DR 60, p. 256).

Dacă rezultă bine din elementele dosarului că desfășurarea manifestării, din 6 ore dimineața până la 11 ore, a entranat o gênă parțială a circulației, este de asemenea admis că operația întreprinsă a provocat, de mai multe ori, un blocaj complet al circulației pe autostradă, datorat opririi voluntare a vehiculelor din fruntea cortegiului, inclusiv al reclamantului. Această obstrucție completă a traficului merge în mod evident dincolo de simplă gênă provocată de orice manifestare pe calea publică. Curtea observă că forțele de poliție, care erau prezente pentru a asigura menținerea ordinii și securității publice, nu au procedat la reținerea celor trei manifestanți decât cu scopul de a pune capăt blocajului complet și după ce aceștia fuseseră de mai multe ori avertizați cu privire la interdicția de a se opri pe autostradă și sancțiunile pe care le riscau. Curtea consideră că reclamantul a putut exercita, în acest context, și pentru mai multe ore, dreptul sau la libertatea de reuniune pașnică și că autoritățile au dovedit toleranța necesară care trebuie adoptată față de asemenea adunări (vezi mutatis mutandis Éva Molnár c. Ungaria, n o 10346/05, § 43, 7 octombrie 2008).

În aceste condiții, punând în balanță interesul general la apărarea ordinii și interesul reclamantului și al celorlalți manifestanți să aleagă această formă particulară de manifestare, și ținând seama de puterea de apreciere recunoscută statelor în această materie (Plattform „Arzte für das Leben" c. Austria, 21 iunie 1988, § 34, seria A n o 139), condamnarea penală a reclamantului nu apare disproporționată cu scopurile urmărite (G. c. Germania, precitat).

Prin urmare, nu a existat încălcare a articolului 11 din Convenție. II.

Curtea reamintește că nu îi aparține să cunoască erorile de drept sau de fapt pretins comise de instanțele interne (García Ruiz c. Spania [GC], n o 30544/96, § 28, CEDO 1999-I) și că autoritățile naționale sunt cel mai bine poziționată pentru a aprecia dovezile produse în fața lor (vezi, printre altele, Winterwerp c. Țările de Jos, 24 octombrie 1979, § 40, seria A n o 33).

În speță, Curtea estimă că instanțele s-au pronunțat la sfârșitul unei proceduri contradictorii în cursul căreia diferitele mijloace de probă au fost dezbătute. Reclamantul a putut contesta mijloacele dezvoltate de partea urmărire și face valabile toate observațiile și argumentele pe care le-a estimat necesare și a fost condamnat pe baza dovezilor pe care judecătorii interni le-au estimat suficiente pentru a stabili vinovăția sa. În plus, ea nu găsește în speță nici o aparență de arbitrar în desfășurarea procedurii litigioase.

Rezultă de aici că acest grief trebuie respins ca în mod evident neîntemeiat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la grief-ul tras din art. 11 din Convenție și inadmisibilă pentru rest; 2. Spune că nu a existat încălcare a articolului 11 din Convenție. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 5 martie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 31684/05) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Alain Barraco (« le requérant »), a saisi la Cour le 30 août 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e E. Delgado, avocat à Lyon, et la société civile professionnelle Masse-Dessen et Thouvenin, avocats au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le requérant alléguait en particulier une violation de son droit à la liberté d’expression ainsi qu’à sa liberté de réunion et d’association garantis par les articles 10 et 11 de la Convention.

Le 4 décembre 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Il exerce la profession de chauffeur routier.

Le 25 novembre 2002, le requérant participa à une « opération escargot », dans le cadre d’une journée d’action revendicative nationale organisée ce jour-là à l’appel d’une intersyndicale des transports routiers, suivant un préavis déposé en date du 15 novembre 2002 et appelant « les salariés des entreprises de transport de voyageurs à déposer un préavis de grève par entreprise pour le lundi 18 novembre au matin au plus tard afin de préparer une éventuelle action dès le 25 novembre 2002, ceci afin de respecter le délai légal en vigueur ». Ce jour là, dix-sept automobilistes, dont le requérant, répondant au mot d’ordre syndical, organisèrent sur l’autoroute A46, à partir de 6 heures, l’opération dite « escargot », consistant à circuler sur le trajet entre Chasse-sur-Rhône et Villefranche ‑ sur-Saône, dans le département de l’Isère, en cortège, à vitesse réduite et en occupant plusieurs voies de circulation de front, de manière à ralentir la progression des autres véhicules.

Dans le courant de la matinée, les policiers placés en protection et en escorte, constatèrent que trois véhicules en tête du cortège étaient immobilisés et bloquaient complètement les usagers de la route. Ils procédèrent ainsi à l’interpellation des trois conducteurs, dont le requérant, à 11 h 10.

Le requérant, ainsi que les deux autres intéressés, furent cités à comparaître devant le tribunal de grande instance de Lyon, pour avoir, le 25 novembre 2002, en vue d’entraver la circulation, placé ou tenté de placer sur une voie ouverte à la circulation publique, un objet faisant obstacle au passage des véhicules, ou employé ou tenté d’employer un moyen quelconque pour y mettre un obstacle en l’espèce en s’arrêtant plusieurs fois avec son véhicule.

Par un jugement du 13 novembre 2003, le tribunal de grande instance de Lyon renvoya le requérant des fins de la poursuite.

Le tribunal considéra, en premier lieu, qu’aux termes de l’article 122-4 du code pénal, la personne qui accomplit un acte autorisé par la loi n’est pas pénalement responsable et que selon une jurisprudence bien établie, cette permission pouvait être implicite et résulter d’une loi extra ‑ pénale.

En second lieu, il estima, que si, comme en l’espèce, le délit d’entrave à la circulation visait à assurer la liberté de circulation des personnes et des marchandises sur la voie publique, les prévenus avaient fait valoir que les faits reprochés avaient été accomplis à l’occasion de l’exercice de deux autres libertés fondamentales, en l’espèce le droit de grève et le droit de manifestation, droits également prévus et garantis par la loi et la Constitution. Il estima ensuite qu’il convenait, dans une société démocratique, de conjuguer et de concilier, selon un subtil équilibre, l’exercice concret et effectif de droits protégeant des intérêts juridiques différents mais dont la dignité était également légitime. Considérant les circonstances de l’espèce, les juges relevèrent que les prévenus, chauffeurs ‑ routiers, avaient répondu ce jour-là à un mot d’ordre national de l’intersyndicale ; que s’ils ne contestaient pas avoir roulé à faible allure sur l’autoroute, provoquant ainsi une gêne pour les autres usagers, ceux-ci contestaient la responsabilité du blocage complet de la circulation des autres usagers ; que si le policier interpellateur avait relevé que les trois véhicules en tête du cortège s’étaient arrêtés à plusieurs reprises entraînant des avertissements et des mises en garde de la part des policiers, A. Barraco faisait état de « tractations » avec un inspecteur de police pour laisser exclusivement les véhicules légers circuler sur une voie ; que si la difficulté de la tâche de régulation et de sécurisation par les forces de l’ordre devait être soulignée, il n’était cependant pas possible de déterminer avec certitude, au vu des éléments portés à la connaissance du tribunal, si la responsabilité du blocage complet de la circulation était imputable à une action délibérée des prévenus.

Le tribunal considéra qu’en conséquence, si la gêne même partielle et passagère pouvait sembler, de prime abord, constituer l’élément matériel du délit d’entrave à la circulation routière, il n’en demeurait pas moins qu’il s’agissait là d’une gêne graduée entraînée par la seule faible allure d’un cortège de voitures. Une telle gêne ne mettait pas fondamentalement en cause le principe même de la libre circulation sur la voie publique des personnes et des marchandises et pouvait être mise en balance avec un autre intérêt juridiquement protégé, en l’espèce le droit de grève. En l’espèce il n’y avait pas eu de paralysie, mais une gêne acceptable s’agissant d’un ralentissement d’une durée d’environ deux heures sur une distance relativement courte. Le tribunal conclut que l’autorisation de la loi ainsi alléguée et constatée constituait une cause objective d’irresponsabilité pénale.

Le ministère public interjeta appel du jugement du 13 novembre 2003.

Par un arrêt du 27 mai 2004, la cour d’appel de Lyon infirma le jugement.

Elle considéra, en premier lieu, que le simple fait, reconnu par les prévenus, d’avoir volontairement placé leurs véhicules respectifs sur les chaussées de droite d’une autoroute, voie ouverte à la circulation publique, et de les y avoir fait circuler à une allure très réduite, de l’ordre de 10 kilomètres à l’heure, dans le seul but de ralentir la progression des autres usagers, en mettant obstacle à la circulation de ceux-ci sur lesdites voies à une vitesse normale, caractérisait le délit de gêne à la circulation prévu et réprimé par l’article L. 412-1 du code de la route. Elle ajouta qu’il importait peu que la voie la plus à gauche ait été laissée libre à certains moments, dès lors que la manœuvre volontaire et concertée des prévenus, qui, de leur propre aveu, avait suffi à provoquer une « retenue », avait occasionné une gêne aux autres usagers de l’autoroute.

Elle releva, en second lieu, qu’il résultait des éléments du dossier que l’opération entreprise par les trois prévenus avait provoqué une entrave à la circulation par arrêt complet de celle-ci du fait de l’immobilisation répétée de leurs véhicules sur l’autoroute et que les fonctionnaires de police avaient relaté leur intervention dans les termes suivants : « Constatons que les trois véhicules en tête du cortège, (...), s’immobilisent sur les voies de circulation de l’autoroute, bloquant complètement et volontairement les usagers de la route. Le fait s’étant répété à plusieurs reprises durant le trajet et les chauffeurs ayant été prévenus plusieurs fois de l’interdiction de s’immobiliser sur l’autoroute, des sanctions pouvant être prises à leur encontre, ceux-ci, en connaissance de cause, entravent volontairement la circulation (...) »

La cour d’appel considéra ainsi, qu’en plaçant leurs véhicules de manière à occuper l’ensemble des voies de circulation de l’autoroute et en les immobilisant sur lesdites voies, les prévenus avaient délibérément fait obstacle au passage des véhicules dans le dessein d’entraver leur progression et s’étaient bien rendus coupables du délit poursuivi.

Répondant à l’argument du requérant et de ses co-prévenus tendant à faire valoir que les faits qui leur étaient reprochés avaient été commis dans le cadre de l’exercice de leur droit de grève et qu’il appartenait au juge de trouver un juste équilibre entre les valeurs fondamentales que sont, d’une part, la libre circulation des personnes et des marchandises sur la voie publique et, d’autre part, le droit de grève et de manifestation, la cour d’appel décida que la commission d’infraction à la loi pénale ne saurait être justifiée ni par l’exercice du droit de grève ni par les manifestations sur les voies publiques qui constituent un des modes d’expression de la liberté de réunion et qui sont soumises à une obligation de déclaration préalable.

La cour d’appel déclara ainsi les prévenus coupables du délit et les condamna chacun à trois mois d’emprisonnement avec sursis ainsi qu’à 1 500 euros (EUR) d’amende.

Par un arrêt du 8 mars 2005, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant et l’un de ses co-prévenus.

Le requérant alléguait, notamment, la violation des articles 10 de la Convention et 2 du Protocole n o 4 à la Convention, ainsi que le droit de grève et de manifestation. II.

Le requérant estime incompatible avec ses libertés d’expression, de réunion et d’association syndicale protégées par les articles 10 et 11 de la Convention, la condamnation par la cour d’appel de Lyon, pour délit d’entrave à la circulation publique. Il invoque les articles 10 et 11 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit : Article 10 « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...) » Article 11 « 1. Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association, y compris le droit de fonder avec d’autres des syndicats et de s’affilier à des syndicats pour la défense de ses intérêts. 2. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. (...) » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que cette partie de la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle en premier lieu que, s’agissant d’une manifestation sous la forme de rassemblement et de défilé, la liberté de pensée et la liberté d’expression s’effacent derrière la liberté de réunion pacifique ( Oya Ataman c. Turquie , n o 74552/01, décision sur la recevabilité du 8 mars 2005 – voir Plattform Arzte für das Leben c. Autriche , n o 10126/82, décision de la Commission du 17 octobre 1985, DR 44, p. 65). Par conséquent, elle examinera ces griefs sous l’angle de l’article 11 de la Convention, qui est la lex specialis en l’espèce.

Cependant, malgré son rôle autonome et la spécificité de sa sphère d’application, l’article 11 doit en l’occurrence s’envisager aussi à la lumière de l’article 10. La protection des opinions personnelles, assurée par l’article 10, compte parmi les objectifs de la liberté de réunion et d’association telle que la consacre l’article 11 ( Ezelin c. France , 26 avril 1991, § 37, série A n o 202). 1. Thèse des parties a) Le Gouvernement

Le Gouvernement rappelle que le respect du droit garanti par l’article 11 implique parfois des mesures positives de la part des Etats afin que l’exercice de cette liberté puisse se dérouler de manière pacifique et sans porter atteinte aux autres droits et libertés publiques.

Le Gouvernement ne conteste pas que la condamnation du requérant constitue bien une ingérence dans le droit de celui-ci à la liberté de réunion pacifique, dès lors que son interpellation et son placement en garde à vue ont mis fin à sa participation à la manifestation. Pour autant, il estime que cette ingérence était justifiée.

Concernant d’abord la base légale de l’ingérence, le Gouvernement note que le requérant fut poursuivi sur le fondement de l’article L. 412-1 du code de la route.

Le Gouvernement affirme ensuite que la mesure litigieuse poursuivait bien l’un des buts légitimes énumérés à l’article 11 § 2 de la Convention, à savoir la protection de la liberté de circulation sur la voie publique et donc la défense de l’ordre.

Quant à la nécessité de la mesure, le Gouvernement estime qu’elle tenait aux conséquences qui auraient pu être provoquées pour la circulation par l’opération « escargot », laquelle se déroulait un lundi matin, jour où la circulation est d’habitude extrêmement dense et sujette à de fréquents embouteillages. Il relève que si une cinquantaine de kilomètres sur autoroute constitue une distance modeste dans des conditions normales, il n’en est pas de même lorsqu’une opération « escargot » s’y déroule, depuis cinq heures, à une vitesse inférieure à 10 kilomètres par heure, avec des arrêts répétés, ce qui peut provoquer plus d’une dizaine d’heures de perturbation, voire une paralysie quasi totale de la circulation.

Il précise que les forces de l’ordre avaient rappelé à plusieurs reprises aux manifestants qu’ils n’avaient pas le droit de bloquer les trois voies de circulation et que les intéressés, en persistant dans leur comportement, avaient délibérément fait obstacle au passage des véhicules dans le dessein d’entraver la circulation.

Le Gouvernement rappelle en outre que le droit de manifester sur la voie publique est soumis à un régime déclaratif régi par le décret-loi du 23 octobre 1935 selon lequel toute manifestation sur la voie publique doit faire l’objet d’une déclaration précise auprès de l’autorité compétente (le maire ou le préfet) laquelle dispose de la possibilité de l’interdire, en vertu de son pouvoir de police, si elle estime que la manifestation est de nature à troubler l’ordre public. Le Gouvernement indique également que le non ‑ respect de cette obligation est assorti de sanctions pénales, prévues par l’article 431-9 du code pénal.

Le Gouvernement, se référant à la jurisprudence Ezelin c. France (précité, §§ 41 et 53), en conclut que la condamnation du requérant était proportionnée au but poursuivi de ne pas entraver la liberté de circulation des autres usagers de l’autoroute. b) Le requérant

Le requérant conteste l’argument du Gouvernement consistant à opposer deux libertés entre elles, la liberté de manifester et la liberté de circulation des autres usagers et estime qu’il y a lieu de rechercher un juste équilibre entre l’exercice de ces deux libertés car, nécessairement, le fait de manifester sur la voie publique entrave la liberté de circulation.

Il relève par ailleurs que le Gouvernement, pour légitimer la condamnation du requérant, se base sur des hypothèses et non sur une réalité. Or, en l’espèce, il n’y a pas eu « plus d’une dizaine d’heures de perturbation, voire une paralysie quasi totale de la circulation », mais une simple gêne d’une intensité acceptable, ainsi que l’a relevé le tribunal correctionnel (paragraphe 13 ci-dessus).

Enfin, le requérant rappelle que la manifestation n’avait pas été interdite, alors qu’un préavis de grève sur le plan national avait été déposé par les salariés auprès des entreprises de transport le 18 novembre pour préparer une éventuelle action dès le 25 novembre 2002 ; que la manifestation était intervenue après l’échec des négociations sur le plan national et que le ministre de l’Intérieur, la veille de la manifestation, avait mis en garde les routiers contre toute action de blocage et annoncé avoir prépositionné des escadrons de gendarmerie mobile et de CRS autour des points sensibles. Le requérant estime ainsi que l’autorisation administrative était implicite. 2. Appréciation de la Cour

Il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation du requérant constitue bien une ingérence des autorités publiques dans son droit à la liberté de réunion pacifique, qui englobe la liberté de manifestation. Cette ingérence avait une base légale, à savoir l’article L. 412-1 du code de la route, relatif au délit d’entrave à la circulation publique, et tel qu’interprété par les tribunaux nationaux, à la lumière de la jurisprudence des hautes juridictions. Elle était ainsi « prévue par la loi » au sens de l’article 11 § 2 de la Convention. Reste la question de savoir si l’ingérence poursuivait un ou plusieurs buts légitimes et était nécessaire dans une société démocratique. a) But légitime

Selon la Cour, l’ingérence poursuivait l’un des buts énumérés à l’article 11 § 2, à savoir la protection de l’ordre et la protection des droits et libertés d’autrui. b) « Nécessaire dans une société démocratique »

La Cour observe d’emblée que le droit à la liberté de réunion est un droit fondamental dans une société démocratique et, à l’instar du droit à la liberté d’expression, l’un des fondements de pareille société. Dès lors, il ne doit pas faire l’objet d’une interprétation restrictive ( Djavit An c. Turquie , n o 20652/92, § 56, CEDH 2003 ‑ III). Comme tel, ce droit couvre à la fois les réunions privées et celles tenues sur la voie publique, ainsi que les réunions statiques et les défilés publics ; en outre, il peut être exercé par des individus et par les organisateurs.

La liberté de réunion pacifique, dont l’un des buts est la protection des opinions personnelles, fait l’objet d’un certain nombre d’exceptions qu’il convient toutefois d’interpréter de manière étroite ; de plus, la nécessité des restrictions doit être établie de façon convaincante. En examinant si les restrictions aux droits et libertés garantis par la Convention peuvent passer pour « nécessaires dans une société démocratique », les Etats contractants jouissent d’une marge d’appréciation certaine mais pas illimitée. C’est au demeurant à la Cour de se prononcer de manière définitive sur la compatibilité de la restriction avec la Convention et elle le fait en appréciant, dans les circonstances de la cause, notamment, si l’ingérence correspond à un « besoin social impérieux » et si elle est « proportionnée au but légitime visé » (voir parmi d’autres, Achouguian c. Arménie , n o 33268/03, § 89, 17 juillet 2008). La proportionnalité appelle à mettre en balance les impératifs des fins énumérées au paragraphe 2 avec ceux d’une libre expression par la parole, le geste ou même le silence, des opinions de personnes réunies dans la rue ou en d’autres lieux publics (voir Ezelin , précité, § 52).

La Cour reconnaît que toute manifestation dans un lieu public est susceptible de causer un certain désordre pour le déroulement de la vie quotidienne, y compris une perturbation de la circulation, et qu’en l’absence d’actes de violence de la part des manifestants, il est important que les pouvoirs publics fassent preuve d’une certaine tolérance pour les rassemblements pacifiques, afin que la liberté de réunion ne soit pas dépourvue de tout contenu ( Achouguian c. Arménie , n o 33268/03, § 90, 17 juillet 2008, et Oya Ataman c. Turquie , n o 74552/01, § 42, CEDH 2006 ‑ ...).

La Cour rappelle par ailleurs, que la liberté de participer à une réunion pacifique revêt une telle importance qu’une personne ne peut subir une quelconque sanction pour avoir participé à une manifestation non prohibée dans la mesure où l’intéressé ne commet par lui-même, à cette occasion, aucun acte répréhensible ( Ezelin , précité, § 53). Elle réitère également qu’il est important que les associations et autres organisateurs de manifestations se conforment aux règles du jeu démocratique, dont elles sont les acteurs, en respectant les règlementations en vigueur ( Oya Ataman , précité, § 38).

En l’espèce, comme le relève le Gouvernement, la Cour note que la manifestation n’a pas fait l’objet d’une déclaration préalable formelle comme cela est exigé par le droit interne pertinent en la matière. Elle rappelle toutefois qu’une telle situation ne justifie pas en soi une atteinte à la liberté de réunion ( Cisse c. France , n o 51346/99, § 50, CEDH 2002 ‑ III (extraits)), d’autant qu’en l’espèce, l’événement avait largement été porté à la connaissance des autorités publiques qui disposaient de leur pouvoir de police administrative soit pour l’interdire, soit pour en assurer le bon déroulement. En l’occurrence, lesdites autorités ont pu organiser préalablement à la manifestation les mesures nécessaires au maintien de la sécurité et de l’ordre publics, notamment en plaçant des forces de police en protection et en escorte. La Cour en déduit, comme le requérant, que la manifestation était sinon tacitement tolérée, du moins non interdite, et elle considère qu’en s’y rendant ce dernier était animé d’une intention pacifique.

La Cour constate à cet égard que le requérant n’a pas été condamné pour avoir participé à la manifestation du 25 novembre 2002 en tant que telle, mais en raison d’un comportement précis adopté lors de la manifestation, à savoir le blocage d’une autoroute, causant par là-même une obstruction plus importante que n’en comporte généralement l’exercice du droit de réunion pacifique (voir G. c. Allemagne n o 13079/87, décision de la Commission du 6 mars 1989, DR 60, p. 256).

S’il ressort en effet des éléments du dossier que le déroulement de la manifestation, depuis 6 heures du matin jusqu’à 11 heures, a entraîné une gêne partielle de la circulation, il est également admis que l’opération entreprise a provoqué, à plusieurs reprises, un blocage complet de la circulation sur l’autoroute, dû à l’arrêt volontaire des véhicules en tête du cortège, dont celui du requérant. Cette obstruction complète du trafic va manifestement au-delà de la simple gêne occasionnée par toute manifestation sur la voie publique. La Cour note que les forces de police, qui étaient présentes afin de garantir le maintien de l’ordre et de la sécurité publics, n’ont procédé à l’interpellation des trois manifestants que dans le but de mettre fin au blocage complet et après que ceux-ci eurent été à plusieurs reprises prévenus de l’interdiction de s’immobiliser sur l’autoroute et des sanctions qu’ils encouraient. La Cour considère que le requérant a pu exercer, dans ce contexte, et durant plusieurs heures, son droit à liberté de réunion pacifique et que les autorités ont fait preuve de la tolérance nécessaire qu’il convient d’adopter envers de tels rassemblements (voir mutatis mutandis Éva Molnár c. Hongrie , n o 10346/05, § 43, 7 octobre 2008).

Dans ces conditions, mettant en balance l’intérêt général à la défense de l’ordre et l’intérêt du requérant et des autres manifestants à choisir cette forme particulière de manifestation, et compte tenu du pouvoir d’appréciation reconnu aux Etats en cette matière ( Plattform « Arzte für das Leben » c. Autriche , 21 juin 1988, § 34, série A n o 139), la condamnation pénale du requérant n’apparaît pas disproportionnée aux buts poursuivis ( G. c. Allemagne, précité).

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 11 de la Convention. II.

La Cour rappelle qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de droit ou de fait prétendument commises par les juridictions internes ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I) et que les autorités nationales sont les mieux placées pour apprécier les preuves produites devant elles (voir, entre autres, Winterwerp c. Pays-Bas , 24 octobre 1979, § 40, série A n o 33).

En l’espèce, la Cour estime que les juridictions se sont prononcées à l’issue d’une procédure contradictoire au cours de laquelle les différents moyens de preuve ont été débattus. Le requérant a pu contester les moyens développés par la partie poursuivante et faire valoir toutes les observations et arguments qu’il a estimé nécessaires et a été condamné sur la base de preuves que les juges internes ont estimé suffisantes pour établir sa culpabilité. En outre, elle ne décèle en l’espèce aucune apparence d’arbitraire dans le déroulement de la procédure litigieuse.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 11 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 11 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 mars 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président