AFFAIRE SARTORY c. FRANCE

AFFAIRE SARTORY c. FRANCE (CtEDO, 2009)

CINCEA SECȚIUNEA A CINCEA CAUZA SARTORY c. FRANȚA (solicitarea nr. 40589/07) HOTĂRÂREA STRASBURG Septembrie 2009 DEFINITIVF 01/03/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Sartory c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), care se află într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Renate Jaeger, Jean-Paul Costa, Rait Maruste, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Zdravka Kalaydjieva, judecători, și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune După ce au deliberat în camera consiliului la 1 septembrie 2009, Rend la hotărârea pe care o avem aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se găsește o cerere (n 40589/07) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, Guy Sartory ( În acest sens, reclamantul a declarat că a încălcat art. 6 din convenție din cauza duratei excesive a procedurii de fond în fața instanțelor administrative, ceea ce i-ar fi făcut să piardă orice șansă de a beneficia de o carieră profesională normală. La 14 februarie 2008, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. DE FAPT, recurentul, Guy Sartory, este un resortisant francez, născut în 1955 și rezident în Fontaine. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: intrat în poliția națională în 1980 în calitate de investigator al poliției, reclamantul a fost promovat la gradul de inspector de poliție în mai 1983. În 1992, când era în funcție de Grenoble, a fost obligat, în calitate de delegat al sindicatului, să participe la o denunțare colectivă a autorităților judiciare ale statelor membre de deturnare de fonduri ale comisarului de poliție responsabil cu administrarea secției de poliție din acest oraș. (Acesta din urmă ar fi fost ulterior condamnat de tribunalul corecțional din Lyon și revocat). Reprobându-l pe reclamant să fie la originea dezvăluirii unui organism de presă de informații privind funcționarea serviciilor de poliție din Grenoble, ministrul de la . La 18 septembrie 1995, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ în legătură cu o acțiune în anulare a acestui decret. 10. printr-o hotărâre din 22 aprilie 1998, instanța administrativă a respins cererea sa. 11. Prin hotărârea din 23 aprilie 2002, Curtea Administrativă din Lyon, sesizată de reclamant la 2 iulie 1998, a anulat hotărârea și la: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Procedura în despăgubire 12. La 10 decembrie 2002, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Grenoble cu privire la mai multe cereri pentru ca statul să fie obligat să plătească o despăgubire de 30 489,80 EUR ( 417, 52 EUR în despăgubirea prejudiciilor morale și financiare, precum și a pierderii șansei de a urma o carieră normală a unui ofițer de poliție. 13. Prin hotărârea din 13 ianuarie 2006, instanța a decis că ar trebui transmisă cererea reclamantului cu privire la durata procedurii Consiliului de Stat, acesta din urmă fiind competent, de la data intrării în vigoare a decretului nr. 2005-911 din 29 iulie 2005, pentru a cunoaște în primul și în ultimă instanță acțiunile în răspundere îndreptate împotriva instanțelor administrative, pe o durată excesivă a procedurii în fața instanțelor administrative; în această privință, hotărârea a fost astfel motivată (...) că, în termenii articolului 10 din decretul menționat anterior: Cu toate acestea, dispozițiile capitolului II se aplică cererilor de punere în aplicare a responsabilității în materie de răspundere a statului pe durata excesivă a procedurii în fața instanței administrative care nu au fost înscrise, la data publicării prezentului decret, într-o instanță administrativă. Cu privire la data intrării în vigoare a decretului menționat anterior, cererea dlui Sartory privind punerea în discuție a responsabilității la adresa statului, ca urmare a duratei excesive a procedurilor în fața instanțelor administrative nu a fost încă înscrisă pe rolul unei instanțe de judecată din Ceans ; că, prin urmare, în temeiul articolului R. 311-1 menționat anterior, aceste concluzii ar trebui să fie retrimise Consiliului da ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 376,08 EUR.L Hotărârea din 13 ianuarie 2006 a fost înregistrată la 17 februarie 2006 în cadrul Secretariatului Juridic al Consiliului de Stat. La 6 septembrie 2006, Ministerul Justiției a prezentat observații în care a recunoscut durata neobișnuită de lungă a procedurii în fața instanței administrative de apel, în timp ce a precizat că o sumă de 5 Prin hotărârea din 16 mai 2007, Consiliul de Stat a recunoscut responsabilitatea statului și a acordat reclamantului o despăgubire de 3 000 EUR. În special, acesta a considerat că rezultă din principiile generale care guvernează funcționarea instanțelor administrative că justițiabilii au dreptul la judecarea cererilor lor fără o perioadă de timp rezonabilă și că, în cazul în care necunoașterea acestei obligații nu afectează validitatea hotărârii judecătorești luate pe parcursul procedurii, justițiabilii trebuie totuși să poată asigura respectarea acesteia. ; astfel, atunci când necunoașterea dreptului la un termen rezonabil de judecată a cauzat un prejudiciu direct și cert unui justițiar, acesta poate obține repararea prejudiciului cauzat astfel de funcționarea defectuoasă a serviciului public al justiției. În ceea ce privește circumstanțele din speță, Consiliul de Stat și-a exprimat punctul de vedere după cum urmează: În ceea ce privește măsura în care aceasta rezultă din faptul că domnul Sartory a depus la 18 septembrie 1995 o cerere de anulare a hotărârii ministeriale din 25 august 1994 în fața Tribunalului Administrativ din Lyon, care a pronunțat la 22 aprilie 1998 La 2 iulie 1998, Tribunalul Administrativ al aceluiași oraș, care este pronunțat printr-o decizie din 23 aprilie 2002 ; că, în circumstanțele din speță, durata generală a procedurilor de primă instanță și de recurs este excesivă, având în vedere în special impactul mai ales asupra vieții profesionale și personale a persoanei vizate și în timp ce judecata cauzei nu prezenta dificultăți speciale; . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Sartory are motive să susțină că dreptul său la o perioadă rezonabilă de judecată a fost ignorat; că se va face o apreciere justă din partea prejudiciului său, care rezultă din durata excesivă a procedurii contencioasă prin acordarea unei despăgubiri de 3 000 EUR. □ Dreptul intern relevant Articolul R. 311-1 din Codul de Justiție administrativă (Modificat prin Decretul nr. 2005-911 din 28 iulie 2005 și a intrat în vigoare la 1 septembrie 2005) Consiliul de Stat este competent să cunoască prima și ultima instanță: (...) acțiuni în răspundere îndreptate împotriva statului pe o durată excesivă a procedurii în fața instanței administrative (...) ÎN CEEA CE PRIVEȘTE VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 16. Reclamantul consideră că cauza sa, în cadrul procedurii administrative pe fond, nu a fost ascultată într-un termen rezonabil, așa cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 17. Referindu-se la jurisprudența Curții, în special la hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], n 64886/01, CEDO 2006 V), guvernul, care recunoaște că art. 6 se aplică în speță, consideră totuși că reclamantul și-a pierdut calitatea de victimă în sensul articolului 34 din convenție. Potrivit acestuia, acțiunea de despăgubire introdusă în fața Consiliului de Stat a îndeplinit toate condițiile stabilite de Curte, autoritățile franceze având constatat și îndreptat în mod corespunzător și suficient încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție. 18. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 34 din Convenție, aceasta poate fi sesizat de orice persoană fizică (...) care se pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre părțile înalți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în protocoalele sale (...) În această privință, Comisia recunoaște că, în primul rând, este de competența autorităților naționale să soluționeze o presupusă încălcare a Convenției. Prin urmare, întrebarea dacă un solicitant poate pretinde că este victima încălcării pretinse se află în toate etapele procedurii în temeiul Convenției (Bourdov c. Rusia, nr 59498/00, § Cu toate acestea, o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, să-i retragă calitatea de victimă a unei victime decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, și au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, printre altele, Cocchiarella, menționat anterior, § 71). 19. a fost recunoscută de către autorități, cel puțin în esență, o încălcare a unui drept protejat de convenție și în cazul în care redresarea poate fi considerată adecvată și suficientă (a se vedea, printre altele, Cocchiarella menționată anterior, § 84; Delle Cave și Corrado c. Italia, nr 14626/03, §§ 25-31, 5 iunie 2007, CEDH 2007 ...). Constatarea încălcării 20. Constatarea încălcării de către autoritățile naționale nu este controversată, deoarece, în hotărârea sa din 16 mai 2007, Consiliul de Stat a considerat că dreptul reclamantului la un termen rezonabil de judecată a fost ignorat. Caracterul adecvat și suficient al redresării 21. Curtea amintește că, chiar dacă o acțiune trebuie privită ca o cale de atac trebuie privită ca o cale de atac efectivă Prin urmare, în cazul în care acest lucru permite fie să intervină mai devreme hotărârea instanțelor sesizate, fie să ofere justițiabilului despăgubiri adecvate pentru întârzierile deja acuzate, această concluzie nu este valabilă decât în măsura în care acțiunea de despăgubire rămâne ea însăși o cale de atac eficientă, adecvată și accesibilă pentru a sancționa durata excesivă a unei proceduri judiciare Pentru a stabili dacă redresarea încălcării a fost adecvată și suficientă, Curtea examinează durata procedurii de despăgubire, cuantumul eventualei despăgubiri acordate și, dacă este cazul, întârzierea plății respectivei despăgubiri (Cocchiarella, citată anterior, §§ 86-107 23. Reclamantul denunță durata procedurii globale și se plânge de valoarea despăgubirii care i-a fost acordată de Consiliul de Stat, și anume 3 În opinia sa, această sumă este modestă și nu ar acoperi decât cheltuielile de procedură. El adaugă că modul în care această sumă nu poate decât să fie satisfăcută de o justiție anormal de lentă care îi motivează pe justițiabili să renunțe la drepturile lor. 24. Curtea amintește că poate accepta pe deplin faptul că un stat care are mai multe căi de atac, printre care un intendent să accelereze procedura și un de natură de natură compensatorie și ale cărui decizii, în conformitate cu tradiția juridică și cu nivelul de trai al țării, sunt rapide, motivate și executate cu cele mai bune intenții, acordă sume care, deși sunt inferioare celor stabilite de Curte, nu sunt iraționale. Cu toate acestea, în cazul în care nu toate cerințele enumerate mai sus au fost îndeplinite prin acțiunea internă, este posibil ca suma de la care justițiabilul să mai poată încă să se sustragă victimei. În acest caz, Curtea constată că procedura de soluționare a litigiilor a început la data de 10 noiembrie. decembrie 2002 cu sesizarea instanței administrative care a transmis cererea de despăgubire a reclamantului către Consiliu la data de 13 ianuarie 2006 și a fost încheiată la data de 16 mai 2007, data la care a fost pronunțat recursul de către Consiliu. Prin urmare, procedura a durat patru ani, cinci luni și șase zile, ceea ce constituie o perioadă excesivă pentru acest tip de acțiune. Curtea constată, de asemenea, că această întârziere nu este imputabilă reclamantului. 26. Curtea arată că suma plătită reclamantului, și anume 3 000 EUR, ar fi putut constitui o redresare adecvată în cazul în care procedura de soluționare nu ar fi fost prea lentă, iar acest lucru nu este cazul în speță. Curtea consideră că instanțele interne au lipsit de cele mai bune dispoziții pentru a se pronunța asupra acțiunii de despăgubire care, prin natura sa, necesită o decizie rapidă (Cocchiarella, § 97), și că Consiliul de Stat ar fi trebuit să acorde o sumă mai mare reclamantului pentru a acoperi întârzierea suplimentară, astfel încât acesta să nu fie penalizat a doua oară. 27. Având în vedere întârzierea excesivă a procedurii de soluționare a litigiilor, Curtea constată că redresarea, în speță, nu a fost adecvată și că reclamantul se poate pretinde încă victimă, în sensul articolului 34 din convenție, a unei încălcări a dreptului său de a vedea cauza sa examinată într-un termen rezonabil. 28. Curtea constată că respondența nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de neîndeplinire. Pe fond 30. În acest sens, se pune la dispoziția înțelepciunii Curii cu privire la acest punct. 31. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de domeniul de aplicare al litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 32, Curtea constată că durata procedurii principale, singură în cauză în speță, se întinde pe mai mult de șase ani și șapte luni la două grade de jurisdicție: a început la 18 septembrie 1995, cu sesizarea Tribunalului Administrativ din Lyon și sa Curtea arată, de asemenea, că Consiliul de Stat a considerat că durata acestei proceduri era excesivă, după ce a subliniat că cauza nu prezenta dificultăți speciale și a constatat impactul măsurii asupra vieții profesionale și personale a reclamantului. 34. Curtea reamintește că este de competența statelor contractante de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta dreptul fiecăruia de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (a se vedea, printre altele, Frydlender, menționat anterior, § 45). O astfel de celeritate este deosebit de necesară în materie de litigii legate de ocuparea forței de muncă, chemând prin natura sa o decizie rapidă, ținând seama de natura procedurii pentru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1981, § 50 și 52, seria A n 42, și Julien c. Franța, n 50331/99, § 31, aprilie 2003). 35. În speță, Curtea constată că litigiul pentru reclamant era important și că a trebuit să aștepte mai mult de șase ani pentru a obține anularea mutației sale. Comisia observă, de asemenea, că procedura în despăgubire a prejudiciilor care rezultă din această măsură, inițiată la 10 decembrie 2002, este în continuare în curs de desfășurare, Ministerul de la Ö Õ care a luat în considerare apelul la hotărârea care dă câștig de cauză reclamantului (a se vedea § 14 de mai sus). 36. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil 37. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 38. În temeiul articolului 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 39. Curtea constată că reclamantul, invitat să-și prezinte cererea de satisfacție echitabilă înainte de 15 septembrie 2008, nu a dat curs, în pofida scrisorilor de relansare din 3 octombrie și 7 noiembrie 2008. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. PE CESAR, CURȚIA, LA L , în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 24 septembrie 2009, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen președinte

CINQUIÈME SECTION

AFFAIRE SARTORY c. FRANCE

(Requête n

o

40589/07)

ARRÊT

STRASBOURG

24

septembre

2009

DÉFINITIF

01/03/2010

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Sartory c. France,

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Renate Jaeger,

Jean-Paul Costa,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Zdravka Kalaydjieva,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1

er

septembre 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

40589/07) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Guy

Sartory («

le requérant

»), a saisi la Cour le 7 septembre 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

E. Santoni, avocat à Grenoble. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M

me

E. Belliard, Directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

3.

Le requérant alléguait la violation de l’article 6 de la Convention en raison de la durée excessive de la procédure au fond devant les juridictions administratives, ce qui lui aurait fait perdre toute chance de bénéficier d’une carrière professionnelle normale.

4.

Le 14 février 2008, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

EN FAIT

5.

Le requérant, M. Guy Sartory, est un ressortissant français, né en 1955 et résidant à Fontaine.

A.

Les circonstances de l’espèce

6.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

7.

Entré dans la police nationale en 1980 en qualité d’enquêteur de police, le requérant fut promu au grade d’inspecteur de police en mai 1983. Il indique qu’en 1992, alors qu’il était en fonction à Grenoble, il fut amené, en sa qualité de délégué syndical, à participer à une dénonciation collective aux autorités judiciaires d’actes de détournement de fonds commis par le commissaire de police en charge de la gestion du commissariat de cette ville

(ce dernier aurait par la suite été condamné par le tribunal correctionnel de Lyon et révoqué).

8.

Reprochant au requérant d’être à l’origine de la divulgation à un organe de presse d’informations sur le fonctionnement des services de police de Grenoble, le ministre de l’Intérieur prit, le 25 août 1994, un arrêté ordonnant sa «

mutation dans l’intérêt du service

»

à Lyon.

1.

La procédure principale

9.

Le 18 septembre 1995, le requérant saisit le tribunal administratif de Lyon d’un recours en annulation de cet arrêté.

10.

Par un jugement du 22 avril 1998, le tribunal administratif rejeta sa demande.

11.

Par un arrêt du 23 avril 2002, la cour administrative d’appel de Lyon, saisie par le requérant le 2 juillet 1998, annula le jugement et l’arrêté, au motif que les faits retenus pour justifier la mutation étaient, soit insuffisamment établis, soit insusceptibles de révéler un comportement de nature à porter au bon fonctionnement du service une atteinte telle que l’éloignement dans l’intérêt du service s’imposait.

2.

La procédure en réparation

12.

Le 10 décembre 2002, le requérant saisit le tribunal administratif de Grenoble de plusieurs demandes tendant à ce que l’Etat soit condamné à lui verser une indemnité de 30

489,80 euros («

EUR

») en réparation des préjudices nés du fait de la durée de jugement de sa demande d’annulation de l’arrêté du 25 août 1994 et une indemnité de 148

417, 52 EUR en réparation des préjudices moral et financier ainsi que de sa perte de chance de suivre une carrière normale d’un officier de police.

13.

Par un jugement du 13 janvier 2006, le tribunal décida qu’il y avait lieu de transmettre la demande du requérant relative à la durée de la procédure au Conseil d’Etat,

ce dernier étant compétent, depuis l’entrée en vigueur du décret n

o

2005-911 du 29 juillet 2005, pour connaître en premier et dernier ressort des actions en responsabilité dirigées contre l’Etat pour une durée excessive de la procédure devant les juridictions administratives

; sur ce point, le jugement était ainsi motivé

:

«

(...) qu’aux termes de l’article 10 du décret précité

: «

Le présent décret entre en vigueur le 1

er

septembre 2005. Toutefois, les dispositions de son chapitre II sont applicables aux requêtes tendant à la mise en jeu de la responsabilité de l’Etat pour durée excessive de la procédure devant la juridiction administrative qui n’ont pas été inscrites, à la date de publication du présent décret, au rôle d’une audience d’un tribunal administratif

;

Considérant qu’à la date d’entrée en vigueur du décret précité, la requête de M.

Sartory tendant à la mise en cause de la responsabilité de l’Etat du fait de la durée excessive des procédures devant les juridictions administratives n’était pas encore inscrite au rôle d’une audience du tribunal de céans

; que, dès lors en application de l’article R. 311-1 précité, il y a lieu de renvoyer ces conclusions au Conseil d’Etat (...) »

14.

Par ailleurs, le tribunal estima que l’illégalité de l’arrêté du 25

août

1994 était constitutive d’une faute de nature à engager la responsabilité de l’Etat et condamna ce dernier à verser au requérant 42

376,08 EUR. L’appel interjeté par le ministère de l’Intérieur contre ce jugement est toujours pendant.

15.

Le jugement du 13 janvier 2006 fut enregistré le 17 février 2006 au secrétariat du contentieux du Conseil d’Etat. Le 6 septembre 2006, le ministère de la Justice soumit des observations dans lesquelles il reconnut la durée anormalement longue de la procédure devant la cour administrative d’appel, tout en précisant qu’une somme de 5

000 EUR représenterait une indemnisation équitable. Par arrêt du 16 mai 2007, le Conseil d’Etat reconnut la responsabilité de l’Etat et alloua une indemnité de 3

000 EUR au requérant. Il jugea notamment qu’il résulte des principes généraux qui gouvernent le fonctionnement des juridictions administratives que les justiciables ont droit à ce que leurs requêtes soient jugées sans un délai raisonnable, et que si la méconnaissance de cette obligation est sans incidence sur la validité de la décision juridictionnelle prise à l’issue de la procédure, les justiciables doivent néanmoins pouvoir en faire assurer le respect

; ainsi, lorsque la méconnaissance du droit à un délai raisonnable de jugement a causé un préjudice direct et certain à un justiciable, celui-ci peut obtenir réparation du dommage ainsi causé par le fonctionnement défectueux du service public de la justice. S’agissant des circonstances de l’espèce, le Conseil d’Etat s’exprima comme suit

:

«

Considérant qu’il résulte de l’instruction que M. Sartory a introduit le 18

septembre 1995 une demande tendant à l’annulation de l’arrêté ministériel du 25

août 1994 devant le tribunal administratif de Lyon, qui y a statué le 22 avril 1998

; que l’intéressé a relevé appel de ce jugement le 2 juillet 1998 devant la cour administrative d’appel de cette même ville, qui s’est prononcée par une décision du 23

avril 2002

; que, dans les circonstances de l’espèce, la durée globale des procédures de première instance et d’appel est excessive, eu égard notamment à l’incidence de l’arrêté attaqué sur la vie professionnelle et personnelle de l’intéressé et alors que le jugement de l’affaire ne présentait pas de difficultés particulières

; qu’ainsi, M.

Sartory est fondé à soutenir que son droit à un délai raisonnable de jugement a été méconnu

; qu’il sera fait une juste appréciation de la part de son préjudice qui résulte de la durée excessive de la procédure contentieuse en lui allouant une indemnité de 3

000 EUR. »

B.

Le droit interne pertinent

Article R. 311-1 du code de justice administrative

(Modifié par le décret n

o

2005-911 du 28 juillet 2005 et entré en vigueur le 1

er

septembre

2005)

«

Le Conseil d’Etat est compétent pour connaître en premier et dernier ressort :

(...)

7

o

Des actions en responsabilité dirigées contre l’Etat pour durée excessive de la procédure devant la juridiction administrative (...)

»

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

16.

Le requérant estime que sa cause, dans le cadre de la procédure administrative au fond, n’a pas été entendue dans un délai raisonnable, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

A.

Sur la recevabilité

17.

Se référant à la jurisprudence de la Cour, et notamment à l’arrêt

Cocchiarella c.

Italie

([GC], n

o

64886/01, CEDH 2006

‑

V), le Gouvernement, qui reconnaît que l’article 6 est applicable en l’espèce, estime toutefois que le requérant a perdu la qualité de victime au sens de l’article 34 de la Convention. Selon lui, le recours indemnitaire introduit devant le Conseil d’Etat a satisfait à l’ensemble des conditions fixées par la Cour, les autorités françaises ayant constaté et redressé de manière appropriée et suffisante la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

18.

La Cour rappelle que, selon l’article 34 de la Convention, elle «

peut être saisie d’une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles (...)

». A cet égard, elle reconnaît qu’il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. Il s’ensuit que la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention (

Bourdov c. Russie

, n

o

59498/00, §

30, CEDH 2002-III). Toutefois, une décision ou mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «

victime

» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, et réparé la violation de la Convention (voir, entre autres,

Cocchiarella

, précité, § 71).

19.

Il appartient à la Cour d’examiner

a posteriori

s’il y a eu reconnaissance par les autorités, au moins en substance, d’une violation d’un droit protégé par la Convention et si le redressement peut être considéré comme approprié et suffisant (voir, entre autres,

Cocchiarella

,

précité, § 84;

Delle Cave et Corrado c. Italie

, n

o

14626/03, §§

25-31, 5

juin

2007, CEDH 2007

‑

...).

a)

Le constat de la violation

20.

Le constat de violation par les autorités nationales ne prête pas à controverse puisque, dans son arrêt du 16 mai 2007, le Conseil d’Etat a considéré que le droit du requérant à un délai raisonnable de jugement avait été méconnu.

b)

Le caractère approprié et suffisant du redressement

21.

La Cour rappelle que, même si un recours doit être regardé comme «

effectif

» dès lors qu’il permet, soit de faire intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir au justiciable une réparation adéquate pour les retards déjà accusés, cette conclusion n’est valable que pour autant que l’action indemnitaire demeure elle-même un recours efficace, adéquat et accessible permettant de sanctionner la durée excessive d’une procédure judiciaire

(

Cocchiarella

, précité, § 86).

22.

Afin de déterminer si le redressement de la violation était approprié et suffisant, la Cour se livre à un examen de la durée de la procédure d’indemnisation, du montant de l’indemnisation éventuellement accordée ainsi que, le cas échéant, du retard dans le paiement de ladite indemnité (

Cocchiarella

, précité, §§ 86-107).

23.

Le requérant dénonce la durée de la procédure globale et se plaint du montant de l’indemnité qui lui a été accordée par le Conseil d’Etat, à savoir 3

000 EUR. Cette somme est, selon lui, modique et ne couvrirait que les frais de procédure. Il ajoute que la modicité de cette somme ne peut qu’inciter l’Etat français à se satisfaire d’une justice anormalement lente qui incite les justiciables à renoncer à faire valoir leurs droits.

24.

La Cour rappelle qu’elle peut parfaitement accepter qu’un Etat qui s’est doté de différents recours, dont un tendant à accélérer la procédure et un de nature indemnitaire, et dont les décisions, conformes à la tradition juridique et au niveau de vie du pays, sont rapides, motivées, et exécutées avec célérité, accorde des sommes qui, tout en étant inférieures à celles fixées par la Cour, ne sont pas déraisonnables. Cependant, lorsque les exigences énumérées ci-dessus n’ont pas toutes été respectées par le recours interne, il est envisageable que le montant à partir duquel le justiciable pourra encore se prétendre «

victime

» soit plus élevé. Il est même possible de concevoir que la juridiction fixant le montant de l’indemnisation fasse état de son propre retard et qu’elle accorde une réparation particulièrement élevée afin de combler ce retard supplémentaire (

Cocchiarella,

précité, §§

97-98).

25.

En l’espèce, la Cour constate que la procédure d’indemnisation a débuté le 10

décembre 2002 avec la saisine du tribunal administratif – qui n’a transmis la demande d’indemnisation du requérant au Conseil d’Etat que le 13 janvier 2006 –, et s’est achevée le 16 mai 2007, date de l’arrêt rendu par le Conseil d’Etat. La procédure a donc duré quatre ans, cinq mois et six jours, ce qui constitue une durée excessive pour ce type de recours. La Cour note également que ce retard n’est pas imputable au requérant.

26.

La Cour relève que la somme versée au requérant, à savoir 3

000

EUR, aurait pu constituer un redressement adéquat dans l’hypothèse où la procédure d’indemnisation n’avait pas été d’une lenteur excessive. Or, ce n’est pas le cas en l’espèce. La Cour estime que les juridictions internes ont manqué de célérité pour statuer sur le recours indemnitaire qui, par sa nature, exige une décision rapide (

Cocchiarella,

précité, § 97), et que le Conseil d’Etat aurait dû octroyer une somme plus élevée au requérant pour combler le retard supplémentaire, afin de ne pas le pénaliser une seconde fois.

27.

Compte tenu de la lenteur excessive de la procédure d’indemnisation, la Cour constate que le redressement, en l’espèce, n’était pas adéquat et que le requérant peut toujours se prétendre victime, au sens de l’article 34 de la Convention, d’une violation de son droit à voir sa cause examinée dans un délai raisonnable.

28.

Partant, la Cour rejette l’exception du Gouvernement.

c)

Conclusion

29.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

30.

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour sur ce point.

31.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes, ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

32.

La Cour note que la durée de la procédure principale, seule en cause en l’espèce, s’étend sur plus de six ans et sept mois pour deux degrés de juridiction

: elle a débuté le 18

septembre 1995,

avec la saisine du tribunal administratif de Lyon et s’est achevée le 23 avril 2002, date de l’arrêt rendu par la cour administrative d’appel de Lyon.

33.

La Cour relève également que le Conseil d’Etat a considéré que la durée de cette procédure était excessive, après avoir souligné que l’affaire ne présentait pas de difficultés particulières et constaté l’incidence de la mesure sur la vie professionnelle et personnelle du requérant.

34.

La Cour rappelle qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (voir, entre autres,

Frydlender

, précité, §

45). Une telle célérité est particulièrement nécessaire en matière de litiges relatifs à l’emploi,

appelant par nature une décision rapide, compte tenu de l’enjeu de la procédure pour l’intéressé, sa vie personnelle et familiale ainsi que sa carrière professionnelle (voir notamment

Obermeier

c.

Autriche

, arrêt du 28

juin 1990, § 72,

série A n

o

179,

Buchholz c.

Allemagne

, arrêt du 6

mai

1981, §§ 50 et 52, série A n

o

42, et

Julien c.

France

, n

o

50331/99, §

31,

8

avril 2003).

35.

En l’espèce, la Cour constate que l’enjeu du litige pour le requérant était important et qu’il a dû attendre plus de six ans pour obtenir l’annulation de sa mutation. Elle note d’ailleurs que la procédure en réparation des préjudices résultant de cette mesure, initiée le 10 décembre 2002, est toujours pendante, le ministère de l’Intérieur ayant interjeté appel du jugement donnant gain de cause au requérant (voir § 14 ci-dessus).

36.

Compte tenu ce qui précède, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

37.

Partant, il y a eu

violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

38.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

39.

La Cour constate que le requérant, invité à présenter sa demande de satisfaction équitable avant le 15 septembre 2008, n’a pas donné suite, et ce malgré les lettres de relance des 3 octobre et 7 novembre 2008. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

, à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

24 septembre 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président