CAUZA MALLAH c. FRANȚA (Cererea n o 29681/08) HOTĂRÂRE STRASBOURG 10 noiembrie 2011 DEFINITIV 08/03/2012 Această hotărâre a devenit definitiv în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției. Ea poate suferi retușuri de formă. În cauza Mallah c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), ședința în cameră compusă din: Elisabet Fura, președintă, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Ann Power-Forde, Ganna Yudkivska, judecători, și de Claudia Westerdiek, grefa de secțiune, După ce a deliberat în cameră de consiliu la 11 octombrie 2011, Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată: PROCEDURĂ
1.La originea acestei cauze se află o cerere (n o 29681/08) îndreptată împotriva Republicii Franceze și care a fost depusă la Curte de un ressortisant marocan, Dl. El Houssine Mallah ("reclamantul"), la 18 mai 2008 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").
2.Reclamantul este reprezentat de Doamna M. Tubiana, avocat la Paris. Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, Doamna E. Belliard, directoare a Afacerilor Juridice la Ministerul Afacerilor Externe.
3.Invocând art. 8 al Convenției, reclamantul se plânge de faptul că condamnarea sa penală ar fi constituit o ingerință disproporționată în viața sa familială.
4.La 14 iunie 2010, președintele secțiunii a cincea a decis să comunice cererea Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a mai decis că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului. FAPTE I.
5. Reclamantul, de naționalitate marocană, s-a născut în 1957 și locuiește la Ajaccio.
6.Locuiește în mod regulat în Franța de mai bine de treizeci de ani. El și soția sa găzduiau cei cinci copii ai lor, inclusiv F., cu vârsta de douăzeci și doi de ani, care locuiește în mod regulat în Franța din naștere.
7.La 28 august 2003, F. s-a căsătorit cu B.A., resortisant marocan care locuiește în Maroc. Au întreprins demersuri pentru ca acesta din urmă să se poată alătura în Franța la titlul reîntroducerii familiale.
8.La 10 decembrie 2005, B.A. a intrat în mod regulat în Franța cu un viз de trei luni pentru a o găsi pe F., care locuia la casa părinților săi (reclamantul și soția sa).
9.La 10 martie 2006, după expirarea vizei sale, B.A. a rămas în Franța alături de F., care era atunci însărcinată.
10.La 19 aprilie 2006, poliția de frontieră a Corsicanul de Sud a primit o scrisoare anonimă denunțând prezența unei persoane fără acte la domiciliul reclamantului.
11.La 25 aprilie 2006, la ora șase, polițiști s-au prezentat la domiciliul reclamantului și au efectuat o percheziție în cadrul unei anchete preliminare inițiate de procurorul Republicii din Ajaccio. Au pus B.A. și reclamantul sub arest preventiv.
12.La 18 mai 2006, reclamantul a refuzat o măsură de compoziție penală propusă de procurorul Republicii. La 24 iulie 2006, acesta din urmă l-a citat pe reclamant să se prezinte în fața tribunalului de judecată penal din Ajaccio la 8 septembrie 2006 pentru asistență la șederea iregulată a unui străin, infracțiune prevăzută la articolul L. 622-1 din codul intrării și sejurului străinilor și dreptului de azil.
13.La 10 august 2006, B.A. și soția sa au depus o cerere de reîntroducere familială.
14.La 30 august 2006, procurorul Republicii i-a trimis reclamantului o scrisoare informând-ul că a decis să renunțe la urmărire împotriva sa, ținând seama de noile elemente aduse la cunoștința sa cu privire la situația administrativă a ginerelui său, B.A. Scrisoarea se citește după cum urmează: "Ținând seama de noile elemente aduse la cunoștința mea cu privire la situația administrativă a ginerelui dumneavoastră, [B.A.], infracțiunea de asistență la șederea iregulată nu-mi mai pare constituită. Procedura împotriva dumneavoastră face prin urmare obiectul unei decizii de clasare fără urmărire la această dată."
15.În ciuda acestei scrisori, tribunalul de judecată penală, sesizat cu citația procurorului din 24 iulie 2006, a pronunțat o sentință la 8 septembrie 2006, în care a declarat reclamantul vinovat de infracțiunea de asistență la șederea iregulată a unui străin și l-a scutit de pedeapsă din cauza încetării infracțiunii, în aplicarea articolului 132-59 din codul penal.
16.La 11 septembrie 2006, reclamantul a declarat apel împotriva sentinței.
17.La 10 octombrie 2006, cererea de reîntroducere familială a lui B.A. și soției sale a fost acceptată.
18.La 14 noiembrie 2006, F. și B.A. au avut un fiu.
19.Prin hotărâre din 11 aprilie 2007, curtea de apel din Bastia a confirmat sentința, scutind de pedeapsă reclamantul cu motivul că comportamentul acestuia a fost dictat doar de generozitate.
20.La 12 aprilie 2007, reclamantul a declarat cassare, denunțând o încălcare a articolului 8 al Convenției.
21.Prin hotărâre din 5 decembrie 2007, Curtea de Casație a declarat cassarea inadmisibilă. II.
22. Dispoziții ale codului intrării și sejurului străinilor și dreptului de azil în vigoare la momentul faptelor se citesc după cum urmează: Articolul L. 622-1 "Orice persoană care va fi, prin asistență directă sau indirectă, ușurat sau încercat să ușureze intrarea, circulația sau sejurul iregulat al unui străin în Franța va fi pedepsit cu închisoare de cinci ani și amendă de 30 000 euro." Articolul L. 622-4 "(...) Nu poate da naștere la urmărire penală pe baza articolelor L. 622-1 la L. 622-3 asistența la sejurul iregulat al unui străin atunci când este făcută de: 1 o Ascendenții sau descendenții străinului, soțul acestuia, frații și surorile străinului sau soțul acestora, cu excepția cazului în care soții sunt separați de acasă, au domiciliu distinct sau au fost autorizați să locuiască separat; 2 o Soțul străinului, cu excepția cazului în care soții sunt separați de acasă, au fost autorizați să locuiască separat sau în care convietuirea a încetat, sau de persoana care locuiește notoric în situație maritală cu el; 3 o Orice persoană fizică sau morală, atunci când actul reproșat era, în fața unui pericol actual sau imediat, necesar pentru salvgardarea vieții sau integrității fizice a străinului, cu excepția cazului în care există desproporție între mijloacele folosite și gravitatea amenințării sau a dat naștere unei contrapreștații directe sau indirecte."
23.Extrase din propunerea de lege tendând să excludă voluntarii și asociațiile din domeniul infracțiunii de asistență la intrare, circulație și sejur iregulat al străinilor în Franța (textul n o 291 (2008-2009), anexa la procesul-verbal al ședinței din 18 martie 2009). "Infracțiunea de asistență la intrare, circulație și sejur iregulat al unui străin în Franța și-are originile în ordonanța din 2 noiembrie 1945 privind condițiile de intrare și sejur în Franța ale străinilor. Obiectivul legitim urmărit era de a lupta împotriva rețelelor organizate (traficanti, transportatori, angajatori...) care ajută, în schimbul unor sume importante, străinii să intre sau să rămână ilegal pe teritoriu (...) De atunci, această dispoziție a suferit numeroase și profunde modificări. Reformele legislative succesive nu au făcut decât să consolideze toate dispozitivele de control și represiune împotriva străinilor fără a-i cruța pe aceia care, regrupați sau nu în asociații, vin în ajutorul lor. Unul dintre simbolurile acestei tendințe represive este tristul faimos "delict de solidaritate" definit, din codificarea din 2003 a ordonanței din 1945, la articolul L. 622-1 din codul intrării și sejurului străinilor și dreptului de azil (CESEDA). Este pe baza acestui articol că din ce în ce mai mulți oameni au putut fi amenințați cu urmărire penală, arestați, puși sub arest, interogați, pentru că au ajutat străini în situație iregulată. Într-adevăr, politica cifrelor dusă de guvern privind expulzarea din teritoriu duce la considerarea ca delinvenți nu doar ai străinilor în situație iregulată ci și al persoanelor care le oferă asistență dezinteresat. Acest delict nu mai vizează deci doar rețelele mafie care profită, în scopuri lucrative, de disperarea străinilor; sunt de asemenea vizate persoane fizice sau morale care, din omenire, dau dovadă de solidaritate și-și oferă sprijinul străinilor lipsiți de resurse, ceea ce nu este acceptabil. Acest rol umanitar este indispensabil în fața penuriei în care se află aceste persoane care-și riscă viața pentru a fugi de războaie, foamete sau mizerie și a câștiga o lume pe care o speră mai bună. Această politică represivă dusă privind imigrația atât la nivel național cât și european, departe de a rezolva problema mai globală a migrațiilor și care nu a dovedit încă eficacitate în ceea ce privește demontarea rețelelor de traficanti, nu face decât să agraveze situația materială, socială, juridică, a celor fără acte (...)". 24. art. 132-59 din codul penal este redactat după cum urmează: "Scutirea de pedeapsă poate fi acordată atunci când apare că reintegrizarea vinovatului este dobândită, că paguba cauzată a fost reparată și că tulburarea rezultată din infracțiune a încheiat. Instanța care pronunță o scutire de pedeapsă poate decide că decizia sa nu va fi menționată în registrul penal. Scutirea de pedeapsă nu se extinde la plata cheltuielilor procesului." ÎN DREPT I.
25. Reclamantul denunță o încălcare a articolului 8 al Convenției, care se citește după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la respectul vieții sale private și familiale, al domiciliului și al corespondenței sale. 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât pentru cât timp această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."
26.Guvernul se opune acestei teze. A. Privind aplicabilitatea articolului 8
27.Bazânduse pe jurisprudența Curții, Guvernul susține că cererea este inadmisibilă pentru incompatibilitate ratione materiae (Abdulaziz, Cabales și Balkandali c. Regatul Unit, 28 mai 1985, seria A n o 94, Cauza "relativă la anumite aspecte ale regimului lingvistic al învățământului în Belgia" c. Belgia (fond), 23 iulie 1968, p. 33, § 7, seria A n o 6, și Slivenko c. Letonia [GC], n o 48321/99, § 94, CEDO 2003-X). Potrivit acestuia, relația invocată de reclamant nu intră în definiția "vieții familiale" dată de Curte care restricționează această noțiune la celula formată de tată, mamă și copii minori. Or, în speță, legăturile familiale invocate de reclamant sunt acelea care unesc un socru și ginerele acestuia. Guvernul precizează că acesta din urmă s-a căsătorit cu fiica reclamantului în 2003, că a ajuns în Franța la sfârșitul anului 2005 și că a ședut mai mult de trei luni la reclamant. Nu ar exista nici o legătură de dependență directă între reclamant și ginerele acestuia.
28.Potrivit reclamantului, jurisprudența citată de Guvern nu este relevantă.
29.În conformitate cu jurisprudența sa, Curtea constată că chestiunea existenței sau absenței unei "vieți familiale" este în primul rând o chestiune de fapt, care depinde de existența unor legături personale apropiate (Marckx c. Belgia, 13 iunie 1979, § 31, seria A n o 31, și K. și T. c. Finlanda [GC], n o 25702/94, § 150, CEDO 2001-VII).
30.Curtea amintește că noțiunea de "familie" vizată de art. 8 nu se limitează doar la relații bazate pe căsătorie, ci poate cuprinde alte legături "familiale" de facto, atunci când părțile conviețuiesc în afara oricărei legături marital (vezi, printre altele, Johnston și alții c. Irlanda, 18 decembrie 1986, § 55, seria A n o 112, Keegan c. Irlanda, 26 mai 1994, § 44, seria A n o 290, Kroon și alții c. Țările de Jos, 27 octombrie 1994, § 30, seria A n o 297-C, și X, Y și Z c. Regatul Unit, 22 aprilie 1997, § 36, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-II).
31.În speță, Curtea constată că rezultă din dosarul că reclamantul și soția sa găzduiau cei cinci copii ai lor, inclusiv F., precum și ginerele lor B.A. Deoarece acesta din urmă locuia sub acoperiș familial cu reclamantul, fapt care constituie de altfel obiectul litigiului, că F. și B.A. se căsătoriseră de doi ani, că au întreprins demersuri administrative la titlul reîntroducerii familiale și, în sfârșit, că așteptau un copil, Curtea consideră că existența unei legături familiale între reclamant și ginerele acestuia B.A. este stabilită. art. 8 este deci aplicabil în speță.
32.Curtea constată că cererea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Ea constată de asemenea că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă. B. Privind fondul
33.Reclamantul susține că condamnarea sa atinge respectul vieții sale familiale. El explică că la momentul faptelor el și soția sa găzduiau fiica lor și că au primit la domiciliul lor soțul acesteia, care era atunci autorizat să rămână pe teritoriul francez pentru o durată de trei luni pentru ca ei să poată avea o viață comună. Reclamantul evocă de asemenea circumstanțe particulare. El indică că fiica sa era însărcinată, că sarcina prezenta complicații medicale și că demersuri administrative la titlul reîntroducerii familiale erau în curs. El adaugă că B.A. a rămas pe teritoriul francez doar pentru a fi alături de soția sa însărcinată și bolnavă, și că a locuit la domiciliul reclamantului pentru unica rație că soția sa locuia acolo. Reclamantul adaugă că faptele se orientau către o clasare fără urmărire din cauza legăturii de rudenie între el și B.A. și din regularizarea situației acestuia, ceea ce poziția procuraturii confirmă.
34.Guvernul susține că condamnarea penală a reclamantului a fost pronunțată pe baza articolului L. 622-1 din codul intrării și sejurului străinilor și dreptului de azil și că urmăreau un scop legitim, și anume protecția ordinii publice și prevenirea infracțiunilor penale. El adaugă că măsura litigioasă era proporționată cu scopul urmărit. Guvernul amintește în privința acestuia că legiuitor a prevăzut imunități pentru membrii familiei apropiate a străinului la articolul L. 622-4 din codul citat. El subliniază că în speță reclamantul nu intra în cadrul imunităților și că motivul invocat de el, și anume solidaritatea familială, este indiferent, deoarece nu este acoperit de o imunitate penală oferită de lege.
35.Curtea amintește că art. 8 al Convenției tinde în esență la protejarea individului împotriva posibilelor ingerințe arbitrare ale puterilor publice. Ea generează, în plus, obligații pozitive inerente unui "respect" efectiv al vieții familiale. Într-un caz ca și în altul, trebuie avut în vedere echilibrul just care trebuie menținut între interesele concurente ale individului și ale societății în ansamblu.
36.În speță, Curtea observă că după ce au constatat că reclamantul a găzduit ginerele B.A. chiar și știind situația iregulată a acestuia, instanțele interne l-au declarat vinovat de asistență la șederea iregulată, în timp ce pronunțau o scutire de pedeapsă, prin aplicarea articolelor L. 622-1 din codul intrării și sejurului străinilor și dreptului de azil (în continuare CESEDA) și 132-59 din codul penal (vezi paragrafele 22 și 24 mai sus).
37.Ea constată că părțile sunt de acord asupra faptului că condamnarea penală a reclamantului constituie o ingerință în sensul articolului 8. Curtea împărtășește acest punct de vedere.
38.Ea constată că această ingerință era prevăzută de articolul L. 622-1 al CESEDA și că urmăreau un scop legitim, și anume protecția ordinii publice și prevenirea infracțiunilor penale.
39.Rămâne deci de determinat dacă un echilibru just a fost menținut între interesele în prezență, reamintindu-se că autoritățile naționale se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a se pronunța asupra necesității, într-o societate democratică, a unei ingerințe în exercitarea unui drept protejat de art. 8 și asupra proporționalității măsurii în cauză cu scopul legitim urmărit (Slivenko c. Letonia [GC], n o 48321/99, § 113, CEDO 2003-X și Berrehab c. Țările de Jos, 21 iunie 1988, seria A n o 138, § 28).
40.Curtea constată că prin crearea delictului de asistență la intrare, circulație și sejur iregulat al unui străin în Franța, obiectivul legiuitorului era de a lupta împotriva imigrației clandestine și rețelelor organizate cum ar fi traficanii care ajută, în schimbul unor sume importante, străinii să intre sau să rămână ilegal pe teritoriu (vezi §23 mai sus). Ea constată că un mecanism de impunitate legală a fost prevăzut pentru membrii familiei mai apropiați ai străinului în situație iregulată, și anume ascendenții străinului, descendenții săi, frații și surorile sale, precum și soțul sau persoana care locuiește notoric în situație maritală cu el (vezi §22 mai sus). Cu toate acestea, în speță, trebuie constatat că în pofida legăturii familiale care-l unește cu ginerele, reclamantul nu intra în categoria persoanelor fixate de lege și nu putea deci beneficia de imunitate penală. La fel ca și Guvernul, Curtea constată că delictul fiind constituit cu privire la lege, care este de altfel suficient de clară și previzibilă, instanțele interne nu puteau decât să se pronunțe în sensul răspunderii penale a reclamantului. Cu toate acestea, ținând seama de circumstanțele particulare ale speciei și de comportamentul reclamantului care nu a fost dictat decât de generozitate, instanțele au asortit declarația de culpabilitate cu o scutire de pedeapsă, prin aplicarea articolului 132-59 din codul penal. Procurorul Republicii hotărâse clasarea fără urmărire a cauzei (vezi §14 mai sus). De aceea, Curtea estimează că autoritățile au menținut un echilibru just între diferitele interese în prezență, și anume necesitatea de a păstra ordinea publică și de a preveni infracțiunile penale pe de o parte, și de a proteja dreptul reclamantului la respectul vieții sale familiale, pe de altă parte.
41.Prin urmare, măsura luată împotriva reclamantului nu a adus o atingere disproporționată dreptului acestuia la respectul vieții sale familiale. De altfel, ea nu a avut decât consecințe limitate asupra registrului penal al acestuia.
42.Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Declară, la unanimitate, cererea admisibilă; 2. Decide, cu patru voturi împotriva a trei, că nu a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 10 noiembrie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Claudia Westerdiek Elisabet Fura Grefa Președintă La prezenta hotărâre se găsește atasat, în conformitate cu articolele 45 § 2 ale Convenției și 74 § 2 ale regulamentului, expunerea opiniei disident a judecătoarei Ann Power-Forde. E.F.S. C.W.
(Traducere) Nu mă alătur opiniei majorității în speță. Socotesc într-adevăr că a existat o încălcare a drepturilor pe care reclamantul le are din art. 8. Rezultă din dosar că acesta din urmă, care locuiește în Franța de mai mult de 30 de ani, este tatăl a cinci copii pe care i-a crescut în această țară din nașterea lor. În 2003, fiica sa F. s-a căsătorit cu un resortisant marocan. La scurt timp după, cuplul a cerut autorităților franceze reîntroducerea familială. Soțul lui F. a intrat în mod regulat pe teritoriul francez în 2005, în posesia unui viз de trei luni. În martie 2006, după expirarea vizei sale, a rămas în Franța lângă familia soției sale în timp ce aceasta era însărcinată și sarcina cunoștea complicații medicale.
Într-o dimineață, la ora șase, reclamantul a primit la domiciliul său o vizită de la poliție, care primise o scrisoare anonimă. Suspectat că găzduiește un străin în sejur iregulat pe teritoriul Statului pârât – o infracțiune sub articolul L.622-1 din codul intrării și sejurului străinilor – a fost interogat pe această temă. La scurt timp după, poliția l-a luat pe el și pe ginerele, din domiciliul familial și apoi i-a pus sub arest preventiv. Ulterior, reclamantul a fost urmărit pentru aceeași infracțiune prevăzută la articolul L.622-1. În cele din urmă, a fost declarat vinovat de faptele care i se imputau, în timp ce, paralel, autoritățile examinaseră și acceptaseră cererea de reîntroducere familială formată de ginerele.
Dosarul arată că "ingerința" comisă în speță de autorități în viața familială a reclamantului nu era proporționată și, în opinia mea, Statul pârât nu a reușit să stabilească în ce mod o ingerință atât de gravă ar fi fost "necesară într-o societate democratică". În timp ce "străinul" în cauză era ginerele care locuia la domiciliul familial la o vreme în care soția sa cunoștea o sarcină dificilă, reclamantul – socrul acestuia – a fost totuși considerat de autorități drept un criminal și tratat ca atare. A fost deranjat dimineața devreme de poliție, apoi interogat, arestat, pus sub arest preventiv, urmărit în cadrul unei proceduri care a durat 20 de luni, înainte de a fi în cele din urmă declarat vinovat de o infracțiune penală.
Majoritatea nu a văzut nici o ingerință disproporționată în viața familială a persoanei în cauză care ar fi constituit o încălcare a articolului 8 al Convenției. Nu pot fi de acord cu ea. Cu respectul cuvenit colegilor mei din majoritate, raționamentul lor se bazează pe o concepție mai degrabă "pozitivistă" a legii în cauză. S-a mulțumit doar să constate că legătura familială între reclamant și ginerele nu intra în categoriile fixate de lege și că nu a putut prin urmare beneficia de imunitate penală (§ 40). Pentru ea, un echilibru just a fost menținut doar datorită faptului că condamnarea reclamantului nu a fost asortită nici cu o pedeapsă, cu alte cuvinte deoarece scutirea de pedeapsă pronunțată prin aplicarea articolului 132-59 din codul penal a atenuat consecințele condamnării sale.
Contrar majorității, socotesc că, prin gravitatea sa, ingerința în speță era complet disproporționată și nu a fost stabilit că ar fi fost necesară într-o societate democratică. Se poate într-adevăr întreba în ce mod exista o "nevoie socială imperioasă" să aresteze, să încarcereze, să urmărească și să condamne reclamantul ca pe un criminal. Ce pericol sau risc a creat el pentru societate prin a permite ginerelui să rămână sub acoperiș în timp ce soția acestuia, fiica sa, cunoștea o sarcină dificilă și o cerere de reîntroducere familială a fost adresată autorităților și era în curs de examinare? O ultimă observație pare sa se impună. Dacă, în general, legile privind imigrația pot urmări scopuri legitime, incluzând în special prevenirea traficului de ființe umane, dispoziții ale articolului L.622-1, pentru care au fost aplicate în speță, sunt în special extinse în sfera lor de aplicare.
Acest articol prevede că orice persoană care va fi, prin asistență directă sau indirectă, ușurat sau încercat să ușureze intrarea, circulația sau sejurul iregulat al unui străin în Franța va fi pedepsit cu închisoare de cinci ani și amendă de 30 000 euro [1]. Interpretarea și aplicarea sa în cazul reclamantului evidențiază, în opinia mea, caracterul în general problematic al acestei legi și arată cu claritate că o modificare a textului se impune pentru ca o răspuns proporționat să poată fi dat și un echilibru just menținut în fiecare caz în parte. Legislația în cauză a fost obiectul multor critici și opinii negative, în special din partea organelor cum ar fi Comisia națională consultativă pentru drepturile omului [2]. În opinia mea, dispoziții ale acesteia sunt redactate într-un mod atât de vag și general încât "calitatea legii" poate fi pusă în discuție în cadrul unui examen condus pe terenul articolului 8 al Convenției.
Pare că, de îndată ce este stabilit că o persoană – oricine – a, prin asistență directă sau indirectă, ușurat sau încercat să ușureze sejurul iregulat al unui imigrant în Franța, condițiile infracțiunii au fost îndeplinite, solicitând o condamnare. Dar ce înseamnă să "ajuți" sau să "ușurezi" sejurul iregulat al unui imigrant? Să-i cumperi o cartelă telefonică cu care va putea telefona acasă, să-i oferi un pulover cald sau o farfurie de supă iarna sau să-l găzduiești o noapte de Crăciun [3], este "a ajuta" sau "a ușura" – direct sau indirect – sejurul lui în Franța? Nimic în legislație nu indică opusul și nu permite judecătorului să țină seama de motive umanitare atunci când se pronunță asupra culpabilității unei persoane urmărite pe baza acestor dispoziții.
Condamnarea reclamantului în speță este o ilustrare și arată că calitatea legii în cauză este pentru a spune puțin problematică. În opinia mea, dispoziții prea generale și fără nuanță sunt incompatibile cu respectul drepturilor omului într-un stat supus imperiului dreptului. [1] Există o categorie îngustă de persoane în raport cu care dispoziția nu este aplicabilă, dar aceasta nu are nici o importanță în speță. [2] http://www.cncdh.fr/IMG/pdf/Avis_sur_l_aide_a_l_entree_a_la_circulation_et_au_sejour_irreguliers_191109.pdf [3] Această chestiune a fost pusă de judecătorul Spielmann cu privire la o legislație similară într-un articol intitulat "Două observații privind art. 33-2 al legii din 18 august 1995 care aduce modificări legii modificate din 28 martie 1972 privitoare la: 1) intrare și sejur al străinilor 2) control medical al străinilor 3) angajarea forței de muncă străine", publicat în Buletinul Cercului Franțois Laurent, (Luxemburg), 1995, p. 249-253.
AFFAIRE MALLAH c. FRANCE (Requête n o 29681/08) ARRÊT STRASBOURG 10 novembre 2011 DÉFINITIF 08/03/2012 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Mallah c. France, La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant en une chambre composée de : Elisabet Fura, présidente, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Ann Power-Forde, Ganna Yudkivska, juges, et de Claudia Westerdiek, greffière de section, Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 octobre 2011, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 29681/08) dirigée contre la République française et dont un ressortissant marocain, M. El Houssine Mallah (« le requérant »), a saisi la Cour le 18 mai 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant est représenté par M e M. Tubiana, avocat à Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me E. Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa condamnation pénale aurait constitué une ingérence disproportionnée dans sa vie familiale.
4.Le 14 juin 2010, le président de la cinquième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.
5. Le requérant, de nationalité marocaine, est né en 1957 et réside à Ajaccio.
6.Il réside régulièrement en France depuis plus de trente ans. Lui et son épouse hébergeaient leurs cinq enfants, dont F., âgée de vingt-deux ans, qui réside régulièrement en France depuis sa naissance.
7.Le 28 août 2003, F. se maria avec B.A., ressortissant marocain résidant au Maroc. Ils entreprirent des démarches afin que ce dernier puisse la rejoindre en France au titre du regroupement familial.
8.Le 10 décembre 2005, B.A. entra régulièrement en France avec un visa de trois mois pour retrouver F., qui résidait chez ses parents (le requérant et son épouse).
9.Le 10 mars 2006, après l’expiration de son visa, B.A. resta en France auprès de F. qui était alors enceinte.
10.Le 19 avril 2006, la police aux frontières de Corse du Sud reçut un courrier anonyme dénonçant la présence d’une personne sans papiers au domicile du requérant.
11.Le 25 avril 2006, à six heures, des policiers se présentèrent au domicile du requérant et effectuèrent une perquisition dans le cadre d’une enquête préliminaire diligentée par le procureur de la République d’Ajaccio. Ils placèrent B.A. et le requérant en garde à vue.
12.Le 18 mai 2006, le requérant refusa une mesure de composition pénale proposée par le procureur de la République. Le 24 juillet 2006, ce dernier fit citer le requérant devant le tribunal correctionnel d’Ajaccio le 8 septembre 2006 pour aide au séjour irrégulier d’un étranger, infraction prévue à l’article L. 622-1 du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile.
13.Le 10 août 2006, B.A. et son épouse déposèrent une demande de regroupement familial.
14.Le 30 août 2006, le procureur de la République adressa au requérant un courrier l’informant qu’il avait décidé d’abandonner les poursuites à son encontre, eu égard à de nouveaux éléments portés à sa connaissance quant à la situation administrative de son gendre, B.A. Ce courrier se lit comme suit : « Eu égard aux nouveaux éléments portés à ma connaissance, quant à la situation administrative de votre gendre, [B.A.], le délit d’aide au séjour irrégulier ne me paraît plus constitué. La procédure à votre encontre fait en conséquence l’objet d’une décision de classement sans suite à ce jour. »
15.Nonobstant ce courrier, le tribunal correctionnel, saisi de la citation du procureur de la République du 24 juillet 2006, rendit un jugement le 8 septembre 2006, dans lequel il déclara le requérant coupable du délit d’aide au séjour irrégulier d’un étranger et le dispensa de peine en raison de la cessation de l’infraction, en application de l’article 132-59 du code pénal.
16.Le 11 septembre 2006, le requérant interjeta appel du jugement.
17.Le 10 octobre 2006, la demande de regroupement familial de B.A. et de son épouse fut accueillie.
18.Le 14 novembre 2006, F. et B.A. eurent un fils.
19.Par un arrêt du 11 avril 2007, la cour d’appel de Bastia confirma le jugement, dispensant de peine le requérant au motif que son comportement avait été dicté uniquement par la générosité.
20.Le 12 avril 2007, le requérant se pourvut en cassation, dénonçant une violation de l’article 8 de la Convention.
21.Par un arrêt du 5 décembre 2007, la Cour de cassation déclara le pourvoi non admis. II.
22. Les dispositions du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile telles qu’en vigueur au moment des faits se lisent comme suit : Article L. 622-1 « Toute personne qui aura, par aide directe ou indirecte, facilité ou tenté de faciliter l’entrée, la circulation ou le séjour irréguliers, d’un étranger en France sera punie d’un emprisonnement de cinq ans et d’une amende de 30 000 Euros.
» Article L. 622-4 « (...) Ne peut donner lieu à des poursuites pénales sur le fondement des articles L. 622-1 à L. 622-3 l’aide au séjour irrégulier d’un étranger lorsqu’elle est le fait : 1 o Des ascendants ou descendants de l’étranger, de leur conjoint, des frères et sœurs de l’étranger ou de leur conjoint, sauf si les époux sont séparés de corps, ont un domicile distinct ou ont été autorisés à résider séparément ; 2 o Du conjoint de l’étranger, sauf si les époux sont séparés de corps, ont été autorisés à résider séparément ou si la communauté de vie a cessé, ou de la personne qui vit notoirement en situation maritale avec lui ; 3 o De toute personne physique ou morale, lorsque l’acte reproché était, face à un danger actuel ou imminent, nécessaire à la sauvegarde de la vie ou de l’intégrité physique de l’étranger, sauf s’il y a disproportion entre les moyens employés et la gravité de la menace ou s’il a donné lieu à une contrepartie directe ou indirecte.
»
23.Extraits de la proposition de loi tendant à exclure les bénévoles et les associations du champ d’application du délit d’aide à l’entrée, à la circulation et au séjour irréguliers des étrangers en France (texte n o 291 (2008-2009), annexe au procès-verbal de la séance du 18 mars 2009). « Le délit d’aide à l’entrée, à la circulation et au séjour irréguliers d’un étranger en France trouve son origine dans l’ordonnance du 2 novembre 1945 relative aux conditions d’entrée et de séjour en France des étrangers. L’objectif légitime recherché était de lutter contre les réseaux organisés (passeurs, transporteurs, employeurs ...) qui aident, en contrepartie de sommes importantes, les étrangers à entrer ou à se maintenir illégalement sur le territoire (...) Depuis, cette disposition a subi de nombreuses et profondes modifications. Les réformes législatives qui se sont succédées n’ont fait que renforcer tous les dispositifs de contrôle et de répression envers les étrangers sans épargner ceux qui, regroupés ou non en association, leur viennent en aide. Un des symboles de cette tendance répressive est le tristement célèbre « délit de solidarité » défini, depuis la codification en 2003 de l’ordonnance de 1945, à l’article L. 622-1 du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile (CESEDA). C’est sur le fondement de cet article que de plus en plus de personnes ont pu se retrouver menacées de poursuites pénales, arrêtées, placées en garde à vue, mises en examen, pour avoir aidé des étrangers en situation irrégulière. En effet, la politique du chiffre menée par le gouvernement en matière d’expulsion du territoire conduit à considérer comme des délinquants non seulement les étrangers en situation irrégulière mais également les personnes qui leur apportent une aide de façon désintéressée. Ce délit ne vise donc plus seulement les réseaux mafieux qui profitent, à des fins lucratives, de la détresse des étrangers ; sont également visées les personnes physiques ou morales qui, par humanité, témoignent de leur solidarité et apportent leur soutien aux étrangers démunis, ce qui n’est pas acceptable. Ce rôle humanitaire est indispensable face au dénuement dans lequel se trouvent ces personnes qui risquent leur vie pour fuir guerres, famines ou misère, et gagner un monde qu’elles espèrent meilleur. Cette politique répressive menée en matière d’immigration tant au plan national qu’européen, loin de remédier à la question plus globale des migrations et qui n’a pas encore fait la preuve de son efficacité s’agissant du démantèlement de réseaux de passeurs, ne fait qu’aggraver la situation matérielle, sociale, juridique, des sans papiers (...) »
24.L’article 132-59 du code pénal est ainsi libellé : « La dispense de peine peut être accordée lorsqu’il apparaît que le reclassement du coupable est acquis, que le dommage causé est réparé et que le trouble résultant de l’infraction a cessé. La juridiction qui prononce une dispense de peine peut décider que sa décision ne sera pas mentionnée au casier judiciaire. La dispense de peine ne s’étend pas au paiement des frais du procès. » EN DROIT I.
25. Le requérant dénonce une violation de l’article 8 de la Convention, qui se lit comme suit : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »
26.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur l’applicabilité de l’article 8
27.S’appuyant sur la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement soutient que la requête est irrecevable pour incompatibilité ratione materiae ( Abdulaziz , Cabales et Balkandali c. Royaume-Uni , 28 mai 1985, série A n o 94, Affaire « relative à certains aspects du régime linguistique de l’enseignement en Belgique » c. Belgique (fond), 23 juillet 1968, p. 33, § 7, série A n o 6, et Slivenko c. Lettonie [GC], n o 48321/99, § 94, CEDH 2003 ‑ X). Selon lui, la relation invoquée par le requérant n’entre pas dans la définition de la « vie familiale » donnée par la Cour qui restreint cette notion à la cellule formée par le père, la mère et les enfants mineurs. Or, en l’espèce, les liens familiaux invoqués par le requérant sont ceux qui unissent un beau-père et son gendre. Le Gouvernement précise que ce dernier s’est marié avec la fille du requérant en 2003, qu’il est arrivé en France à la fin de l’année 2005 et qu’il n’a séjourné qu’un peu plus de trois mois chez le requérant. Il n’existerait aucun lien de dépendance direct entre le requérant et son gendre.
28.Selon le requérant, la jurisprudence citée par le Gouvernement n’est pas pertinente.
29.Conformément à sa jurisprudence, la Cour relève que la question de l’existence ou de l’absence d’une « vie familiale » est d’abord une question de fait, qui dépend de l’existence de liens personnels étroits ( Mar ckx c. Belgique , 13 juin 1979, § 31, série A n o 31, et K. et T. c. Finlande [GC], n o 25702/94, § 150, CEDH 2001-VII).
30.La Cour rappelle que la notion de « famille » visée par l’article 8 ne se borne pas aux seules relations fondées sur le mariage, mais peut englober d’autres liens « familiaux » de facto , lorsque les parties cohabitent en dehors de tout lien marital (voir, entre autres, Johnston et autres c. Irlande , 18 décembre 1986, § 55, série A n o 112, Keegan c. Irlande , 26 mai 1994, § 44, série A n o 290, Kroon et autres c. Pays-Bas , 27 octobre 1994, § 30, série A n o 297 ‑ C, et X, Y et Z c. Royaume-Uni , 22 avril 1997, § 36, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II).
31.En l’espèce, la Cour relève ainsi qu’il ressort du dossier que le requérant et son épouse hébergeaient leurs cinq enfants, dont F., ainsi que leur gendre B.A. Dès lors que ce dernier résidait sous le toit familial avec le requérant, fait qui constitue d’ailleurs l’objet du litige, que F. et B.A. étaient mariés depuis deux ans, qu’ils avaient entrepris des démarches administratives au titre du regroupement familial et enfin, qu’ils attendaient un enfant, la Cour considère que l’existence d’un lien familial entre le requérant et son gendre B.A. est établi. L’article 8 est donc applicable en l’espèce.
32.La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond
33.Le requérant soutient que sa condamnation porte atteinte au respect de sa vie familiale. Il explique qu’au moment des faits son épouse et lui-même hébergeaient leur fille et qu’ils ont accueilli à leur domicile l’époux de celle-ci, lequel était alors autorisé à rester sur le territoire français pour une durée de trois mois afin qu’ils puissent avoir une vie commune. Le requérant fait également état de circonstances particulières. Il indique que sa fille était enceinte, que sa grossesse présentait des complications médicales et que des démarches administratives au titre du regroupement familial étaient en cours. Il ajoute que B.A. n’est resté sur le territoire français que pour être aux côtés de son épouse enceinte et malade, et qu’il a vécu au domicile du requérant pour l’unique raison que son épouse y habitait. Le requérant ajoute que les faits tendaient vers un classement sans suite en raison du lien de parenté entre lui-même et B.A. et de la régularisation de la situation de ce dernier, ce que la position du ministère public confirme.
34.Le Gouvernement soutient que la condamnation pénale du requérant a été prononcée sur le fondement de l’article L. 622-1 du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile et qu’elle poursuivait un but légitime, à savoir la protection de l’ordre public et la prévention des infractions pénales. Il ajoute que la mesure litigieuse était proportionnée au but recherché. Le Gouvernement rappelle à cet égard que le législateur a prévu des immunités pour les membres de la famille proche de l’étranger à l’article L. 622-4 du code précité. Il souligne qu’en l’espèce le requérant ne rentrait pas dans le cadre des immunités et que le mobile qu’il a invoqué, à savoir la solidarité familiale, est indifférent, dès lors qu’il n’est pas couvert par une immunité pénale offerte par la loi.
35.La Cour rappelle que l’article 8 de la Convention tend pour l’essentiel à prémunir l’individu contre d’éventuelles ingérences arbitraires des pouvoirs publics. Il engendre de surcroît des obligations positives inhérentes à un « respect » effectif de la vie familiale. Dans un cas comme dans l’autre, il faut avoir égard au juste équilibre à ménager entre les intérêts concurrents de l’individu et de la société dans son ensemble.
36.En l’espèce, la Cour observe qu’après avoir constaté que le requérant avait hébergé son gendre B.A. alors même qu’il connaissait sa situation irrégulière, les juridictions internes l’ont déclaré coupable d’aide au séjour irrégulier, tout en prononçant une dispense de peine, par application des articles L. 622-1 du code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile (ci-après CESEDA) et 132-59 du code pénal (voir paragraphes 22 et 24 ci-dessus).
37.Elle constate que les parties s’accordent sur le fait que la condamnation pénale du requérant constitue une ingérence au sens de l’article 8. La Cour partage ce point de vue.
38.Elle relève que cette ingérence était prévue par l’article L. 622-1 du CESEDA et qu’elle poursuivait un but légitime, à savoir la protection de l’ordre public et la prévention des infractions pénales.
39.Reste donc à déterminer si un juste équilibre a été ménagé entre les intérêts en présence, étant rappelé que les autorités nationales jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour se prononcer sur la nécessité, dans une société démocratique, d’une ingérence dans l’exercice d’un droit protégé par l’article 8 et sur la proportionnalité de la mesure en question au but légitime poursuivi ( Slivenko c. Lettonie [GC], n o 48321/99, § 113, CEDH 2003-X et Berrehab c. Pays-Bas , 21 juin 1988, série A n o 138, § 28).
40.La Cour constate qu’en créant le délit d’aide à l’entrée, à la circulation et au séjour irréguliers d’un étranger en France, l’objectif du législateur était de lutter contre l’immigration clandestine et les réseaux organisés tels que les passeurs qui aident, en contrepartie de sommes importantes, les étrangers à entrer ou à se maintenir illégalement sur le territoire (voir paragraphe 23 ci-dessus). Elle note qu’un mécanisme d’impunité légale a été prévu pour les membres de la famille les plus proches de l’étranger en situation irrégulière, à savoir les ascendants de l’étranger, ses descendants, ses frères et sœurs, ainsi que son conjoint ou la personne qui vit notoirement en situation maritale avec lui (voir paragraphe 22 ci-dessus). Toutefois, en l’espèce, il faut constater qu’en dépit du lien familial qui l’unit à son gendre, le requérant n’entrait pas dans la catégorie des personnes fixée par la loi et ne pouvait donc bénéficier de l’immunité pénale. A l’instar du Gouvernement, la Cour relève que le délit étant constitué au regard de la loi, qui est au demeurant suffisamment claire et prévisible, les juridictions internes ne pouvaient que statuer dans le sens de la responsabilité pénale du requérant. Cependant, tenant compte des circonstances particulières de l’espèce et du comportement du requérant qui n’avait été dicté uniquement par la générosité, les juridictions ont assorti la déclaration de culpabilité d’une dispense de peine, par application de l’article 132-59 du code pénal. Le procureur de la République avait décidé le classement sans suite de l’affaire (voir paragraphe 14 ci-dessus). Dès lors, la Cour estime que les autorités ont ménagé un juste équilibre entre les divers intérêts en présence, à savoir la nécessité de préserver l’ordre public et de prévenir les infractions pénales d’une part, et de protéger le droit du requérant au respect de sa vie familiale, d’autre part.
41.Partant, la mesure prise à l’égard du requérant n’a pas porté une atteinte disproportionnée à son droit au respect de sa vie familiale. De surcroît, elle n’a eu que des conséquences limitées sur son casier judiciaire.
42.Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 8 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, 1. Déclare, à l’unanimité, la requête recevable ; 2. Dit , par six voix contre une, qu’il n’y a pas eu violation de l’article 8 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 novembre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Elisabet Fura Greffière Présidente Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion dissidente de la juge Ann Power-Forde. E.F.S. C.W.
(Traduction) Je ne partage pas l’opinion de la majorité en l’espèce. J’estime en effet qu’il y a eu violation des droits que le requérant tire de l’article 8. Il ressort du dossier que ce dernier, qui réside en France depuis plus de 30 ans, est père de cinq enfants qu’il a élevés dans ce pays depuis leur naissance. En 2003, sa fille F. épousa un ressortissant marocain. Peu après, le couple demanda aux autorités françaises le regroupement familial. L’époux de F. entra régulièrement sur le territoire français en 2005, muni d’un visa de trois mois. En mars 2006, après l’expiration de son visa, il resta en France auprès de la famille de son épouse alors que celle-ci était enceinte et que sa grossesse connaissait des complications médicales.
Un matin, à 6 heures, le requérant reçut à son domicile la visite de la police, qui avait reçu un courrier anonyme. Soupçonné d’héberger un étranger en séjour irrégulier sur le territoire de l’Etat défendeur – une infraction relevant de l’article L.622-1 du code de l’entrée et du séjour des étrangers –, il fut interrogé à ce sujet. Peu après, la police l’emmena, lui et son gendre, hors du domicile familial puis les mit en garde à vue. Par la suite, le requérant fut poursuivi pour cette même infraction prévue à l’article L.622-1. Au bout du compte, il fut reconnu coupable des faits qui lui étaient reprochés alors que, parallèlement, les autorités avaient finalement examiné et accepté la demande de regroupement familial formée par son gendre.
Le dossier montre que l’« ingérence » commise en l’espèce par les autorités dans la vie familiale du requérant n’était pas proportionnée et, à mon sens, l’Etat défendeur n’est pas parvenu à établir en quoi une ingérence aussi grave aurait été « nécessaire dans une société démocratique ». Alors que l’« étranger » en question était son gendre qui logeait au domicile familial à une époque où son épouse connaissait une grossesse difficile, le requérant – son beau-père – a pourtant été considéré par les autorités comme un criminel et traité comme tel. Il fut dérangé au petit matin par la police puis interrogé, arrêté, mis en garde à vue, poursuivi dans le cadre d’une procédure qui dura 20 mois, avant d’être finalement reconnu coupable d’une infraction pénale.
La majorité n’y a vu aucune ingérence disproportionnée dans la vie familiale de l’intéressé qui aurait été constitutive d’une violation de l’article 8 de la Convention. Je ne puis me rallier à elle. Avec le respect que je dois à mes collègues de la majorité, leur raisonnement repose sur une conception plutôt « positiviste » de la loi en question. Elle s’est contentée de relever que le lien familial entre le requérant et son gendre n’entrait pas dans les catégories fixées par la loi et qu’il n’avait donc pas pu bénéficier d’une impunité pénale (§ 40). Pour elle, un juste équilibre avait été ménagé du seul fait que la condamnation du requérant n’avait été assortie d’aucune peine, autrement dit parce que la dispense de peine prononcée par application de l’article 132-59 du code pénal avait atténué les conséquences de sa condamnation.
Contrairement à la majorité, j’estime que, de par sa gravité, l’ingérence en l’espèce était totalement disproportionnée et qu’il n’a pas été établi qu’elle fût nécessaire dans une société démocratique. On peut en effet se demander en quoi il y avait un « besoin social impérieux » d’arrêter, d’incarcérer, de poursuivre et de condamner le requérant comme un criminel. Quel danger ou risque avait-il fait courir à la société en permettant à son gendre de rester sous son toit alors que l’épouse de celui-ci, sa fille, connaissait une grossesse difficile et qu’une demande de regroupement familial avait été adressée aux autorités et était en cours d’examen ? Une dernière observation semble s’imposer.
Si, de manière générale, les lois en matière d’immigration peuvent poursuivre des buts légitimes, y compris notamment la prévention du trafic d’êtres humains, les dispositions de l’article L.622-1, dont il avait été donné application en l’espèce, sont particulièrement étendues dans leur portée. Cet article prévoit que toute personne qui aura, par aide directe ou indirecte, facilité ou tenté de faciliter l’entrée, la circulation ou le séjour irréguliers d’un étranger en France sera punie d’un emprisonnement de cinq ans et d’une amende de 30 000 Euros [1] . Son interprétation et son application dans le cas du requérant mettent en lumière, selon moi, le caractère globalement problématique de cette loi et montrent à l’évidence qu’une modification du texte s’impose de manière à ce qu’une réponse proportionnée puisse être apportée et un juste équilibre ménagé dans chaque cas d’espèce.
La législation en question a fait l’objet de nombreuses critiques et opinions négatives, notamment de la part d’organes tels que la Commission nationale consultative des droits de l’homme [2] . A mon sens, ses dispositions sont libellées de manière tellement vague et générale que la « qualité de la loi » peut être mise en cause dans le cadre d’un examen conduit sur le terrain de l’article 8 de la Convention. Il apparaîtrait que, dès lors qu’il est établi qu’une personne – n’importe qui – a, par aide directe ou indirecte, facilité ou tenté de faciliter le séjour irrégulier d’un immigré en France, les conditions de l’infraction ont été réunies, appelant une condamnation.
Mais que veut dire « aider » ou « faciliter » le séjour irrégulier d’un immigré ? Lui acheter une carte téléphonique grâce à laquelle il pourra appeler chez lui, lui offrir un pull-over chaud ou un bol de soupe en hiver ou l’héberger un soir de Noël [3] , est-ce « aider » ou « faciliter » – directement ou indirectement – son séjour en France ? Rien dans la législation n’indique le contraire ni ne permet au juge de tenir compte de motifs humanitaires lorsqu’il statue sur la culpabilité d’une personne poursuivie sur la base de ces dispositions. La condamnation du requérant en l’espèce en est une illustration et montre que la qualité de la loi en cause est pour le moins problématique. A mes yeux, ses dispositions trop générales et sans nuances sont incompatibles avec le respect des droits de l’homme dans un Etat régi par la prééminence du droit.
[1] Il existe une catégorie étroite de personnes à l'égard desquelles la disposition n'est pas applicable mais elle n'est d’aucun intérêt en l’espèce. [2] http://www.cncdh.fr/IMG/pdf/Avis_sur_l_aide_a_l_entree_a_la_circulation_et_au_sejour_irreguliers_191109.pdf [3] Cette question avait été posée par le juge Spielmann au sujet d’une législation analogue dans un article intitulé « Deux remarques au sujet de l’article 33-2 de la loi du 18 aout 1995 portant modification de la loi modifiée du 28 mars 1972 concernant : 1) l’entrée et le séjour des étrangers 2) le contrôle médical des étrangers 3) l’emploi de la main d’œuvre étrangère », publié dans le Bulletin du Cercle François Laurent, (Luxembourg), 1995, p. 249-253.