CtEDO 20.03.2012 Auto

RADO ET MAURY c. FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
20.03.2012
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2012
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
RADO ET MAURY c. FRANCE (CtEDO, 2012)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 25333/09 Sylvaine RADO și Jacqueline MAURY împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 20 martie 2012 într-o cameră compusă din Dean Spielmann, președinte, Elisabet Fura, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Ann Power-Forde, Ganna Yudkivska, Andre Potocki, judecători, și Stephen Phillips, grefier adjunct al secțiunii, Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 6 aprilie 2009, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurente, După ce au intenționat, face următoarea decizie: Sylvaine Rado și Jacqueline Maury sunt resortisanți francezi, născuți în 1937 și 1940, care locuiesc la Paris. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Ricard, avocat la Paris. Guvernul francez ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 septembrie 1989, recurentele au obținut un permis de construcție a unei clădiri pe un teren situat în Levallois-Perret. La 25 februarie 1991, acest permis a fost modificat. La 23 aprilie 1991 și 27 octombrie 1992, administrarea notifiei lor de recuperare a plății pentru depășirea plafonului legal al densității, impozit prevăzut la articolul L. 112-2 din Codul de urbanism. La 26 aprilie 1994, recurentele au sesizat Tribunalul Administrativ din Paris pentru a obține descărcarea de gestiune a acestei plăți, pe motiv că anunțul de recuperare fusese semnat de o autoritate incompetentă. La 19 octombrie 1994, directorul departamentului pentru echipamente le-a acordat o reducere parțială. Prin hotărârea din 24 iunie 1998, Tribunalul Administrativ din Paris a acceptat cererea recurentelor și le-a acordat descărcarea de gestiune pentru plata plății în limitele dezmățării acordate deja la 19 octombrie 1994. El a considerat că, spre deosebire de articolul R. 333-6 din Codul urbanismului, anunțul de recuperare fusese semnat efectiv de o autoritate incompetentă. La 21 decembrie 1998, secretarul de la Casa Interjet a apelat la această hotărâre. La 31 decembrie 1998, legea finanțelor rectificative nr. 92-1267 din 30 În decembrie 1998 a intrat în vigoare. art. 50 din acesta prevedea că, cu excepția deciziilor de justiție trecute în forță de lucru judecat, obligațiile erau considerate legale în pofida competenței semnatarului de aviz de impunere sau de titlu de rețetă. La 18 august 1999, în executarea hotărârii din 24 iunie 1998, descărcarea de gestiune a cheltuielilor în litigiu a fost pronunțată. Prin două hotărâri din 15 februarie 2001, Curtea Administrativă din Paris a anulat hotărârea din 24 iunie 1998 și le-a pus în sarcina recurentelor, în temeiul articolului 50 din Legea din 31 decembrie 1998. iulie 2004, recurentele au primit un aviz de recuperare a dobânzilor de întârziere în valoare de 1 033 515,44 EUR. Aceste dobânzi de întârziere au fost calculate începând cu 1 aprilie 1991 și 1 octombrie 1992. La 18 octombrie 2004, recurentele au sesizat Tribunalul Administrativ de la Paris și au solicitat descărcarea de gestiune a dobânzilor de întârziere recuperate, invocând faptul că aceste dobânzi nu puteau să curgă încă din 1991 și 1992, în timp ce suma principală n . .. a fost mai mică decât data intrării în vigoare a legii de validare retroactivă din 31 decembrie 1998. Prin hotărârea din 22 decembrie 2005, Tribunalul Administrativ de la Versailles le-a respins cererea. În primul rând, a considerat că dispozițiile articolului 50 din Legea din 30 decembrie 1998 aveau ca unic obiectiv reglementarea anumitor proceduri de impozitare și că acestea nu modificau aprecierea față de acțiunile contribuabililor anterior publicării lor. Recurentele care îndeplinesc toate condițiile de fond pentru a fi supuse plății pentru depășirea plafonului legal de densitate pus în sarcina lor în cadrul lucrărilor executate și autorizate printr-un permis de construcție eliberat la 28 septembrie 1989 și modificat la 25 februarie 1991, consideră că administrația le-a pus în mod valabil în sarcina acestor interese de întârziere. Instanța a precizat că aceste interese au început să curgă de la datele de eligibilitate stabilite de dispozițiile în vigoare atunci ale Codului de l'aurbanism, în timp ce întârzierea ar fi cauzată de neregulile procedurii urmate de administrație și validate de legislator. În plus, el a considerat că art. 6 din Convenția nr. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . prin hotărârea din 24 octombrie 2008, Consiliul a respins recursul recurentelor, confirmând termenii hotărârii Tribunalului Administrativ. Dreptul intern relevant Articolele din Codul urbanismului se citesc după cum urmează: L. 112-2 Limplicarea unei construcții a unei densități care depășește plafonul legal este condiționată de plata de către beneficiarul autorizației de a construi o sumă egală cu valoarea terenului a cărui achiziție ar fi necesară pentru ca densitatea construcției să nu depășească acest plafon. Atribuirea, în mod expres sau tacit, a permisului de construcție antrenează pentru beneficiarul autorizației de a construi obligația de a efectua această retea. Cu toate acestea, această obligație nu se aplică clădirilor construite de stat, regiunilor, departamentelor sau comunelor, nici clădirilor construite de instituțiile publice administrative, atunci când sunt alocate unui serviciu public sau de utilitate generală și nu sunt productive de venit. În condițiile prevăzute la articolul L. 112-1, se poate decide că obligația care rezultă din primele două paragrafe ale prezentului articol nu se aplică imobilelor sau părților de clădiri afectate de proprietate. În plus, autoritatea competentă poate decide că obligația de drenare nu se aplică construcțiilor construite într-o zonă de amenajare concertată. Această decizie produce efecte cât mai curând posibil în cazul în care programul de echipamente publice și, în cazul în care este stabilit, planul de amenajare a zonei au fost aprobate. Aceasta rămâne aplicabilă până la expirarea valabilității actului de înființare a zonei. R. 333-6 Responsabilul cu serviciul de la ë t e din departament, însărcinat cu l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cazul în care se aplică articolul R. 424-1, primarul este numit responsabil cu serviciul de la que que été du departament, responsabil cu urbanismul, și informează primarul cu privire la suma de plată în aceleași condiții. De asemenea, el informează reclamantul cu privire la aceasta. Serviciul de Impozitare informează persoana obligată cu privire la cuantumul plății. Plata se efectuează în condițiile definite la al doilea și al treilea paragraf din articolul L. 333-2. În cazul în care hotărârea instanței judecătorești din statul membru în cauză nu este mai susceptibilă de recurs sau recurs în casare, serviciul fiscal procedează, dacă este cazul, la plata unei sume suplimentare sau la restituirea sumei în exces. Plata complementului trebuie efectuată în condițiile prevăzute la al patrulea paragraf al articolului L. 333-2. Dispoziția relevantă din art. 1727 din Codul general al impozitului pe profit (precum CGI) privind dobânda de întârziere se citește după cum urmează: IV. - 1. Ipoteca de întârziere se calculează începând cu prima zi a lunii următoare celei în care impozitul trebuia achitat până în ultima zi a lunii de plată. (...) La art. 317 În cazul în care autoritatea competentă a statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social, autoritatea competentă a statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru în care se află sediul social al statului membru respectiv. 98-1267 pentru 1998 din 30 decembrie 1998 se citește după cum urmează (...) sub rezerva hotărârilor judecătorești trecute în forță de lucru judecat, se consideră a fi regulamentare obligațiile menționate la articolul L. 255 A din cartea de proceduri fiscale, așezate și lichidate înainte de publicarea prezentei legi în Jurnalul Oficial al Republicii Franceze, ca atare ar fi contestate pentru un motiv întemeiat pe lipsa semnăturii sau incompetenței semnatarului de aviz de impunere sau de incompetența semnatarului titlului de retetă. GRIFS Invochează art. 6 (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, recurentele se plâng de punerea în sarcina lor a unor dobânzi de întârziere anterioare legii finanțelor rectificative din 31 decembrie 1998, în timp ce aceste interese sunt legate de drepturi principale care nu au devenit restante decât din cauza aplicării retroactive a acestei legi în timpul procedurii. Recurentele denunță o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Curtea amintește că, în cadrul componentei sale civile, art. 6 1 nu se aplică litigiilor fiscale ( Ferra zini c. Italia [GC], n 44775/98, § 29, CEDH 2001 VII). De asemenea, nu se aplică în speță în domeniul penal, penalitățile aplicate recurentelor în cadrul redresării în litigiu fiind dobânzi de întârziere, care nu au un obiect punitiv (a se vedea în special, Mieg de Boofzheim c. Franța (dec.), n 52938/99, CEDH 2002 X și SCI Parc de Vallauris c. Franța (dec.), n 31050/06, 9 decembrie 2008). Prin urmare, acest litigiu este incompatibil cu dispozițiile Convenției și trebuie declarat inadmisibil în conformitate cu art. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Recurentele susțin că, din momentul în care dobânda de întârziere vizează doar să repare prejudiciile de orice natură suferite de către contribuabili din cauza nerespectării obligațiilor lor de a plăti impozitul la datele legale În acest sens, este necesar să se elimine domeniul impozitării pentru a intra în domeniul obligațiilor civile, astfel încât dreptul statelor de a reglementa utilizarea bunurilor își găsește limita în conformitate cu dreptul bunurilor (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, § 73, seria A n 52). Acestea adaugă că măsura în cauză este lipsită de proporționalitate și că faptul de a acorda un efect retroactiv plății penalităților de întârziere nu este necesar pentru recuperarea impozitelor. A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauza C-364/03, ECLI:EU:C:2003:291, punctul 66. Recurentele susțin că punerea în sarcina lor obligaia de a repara prejudiciul cauzat Trezoreriei publice prin întârzierea în colectarea impozitelor prin ridicarea ratei dobânzilor într-o perioadă în care acestea nu erau obligate să plătească principalul drept, principalul n ë fiind decis că ulterior printr-o lege retroactivă nu răspunde niciunei imperative. O astfel de obligație este în mod evident disproporționată. În opinia lor, caracterul exigibil al impunerilor în litigiu dispăruse de la ordonanța juridică prin efect al descărcării de gestiune pronunțate de instanța administrativă. Guvernul susține că dobânda de întârziere nu a fost pusă în sarcina recurentelor retroactiv. Aceste dobânzi, prevăzute de Codul General al Impozitelor, începuseră să curgă de la data dexigabilitate a taxei de d.d.urbanism, adică la expirarea termenelor prevăzute de dreptul intern. Potrivit acestuia, art. 50 din Legea finanțelor rectificative din 30 Decembrie 1998 nu a avut un impact asupra acestei date de exigibilitate și obligația de a plăti retea i-ar fi preexistent din momentul în care a obținut permisul de construcție. El nu ar fi avut nici un efect decât asupra validității titlului de autentificare a acestei creanțe. În consecință și în măsura în care legea finanțelor rectificative nu a prevăzut o amânare a legalității taxelor, punctul de plecare al calculării dobânzilor de întârziere, constituit din prima zi a lunii următoare datei de exigibilitate, nu a fost nici el modificat. Acesta arată că dobânzile de întârziere sunt doar un accesoriu al impozitului datorat în principal, au caracterul unei despăgubiri civile și sunt datorate de drept. El adaugă că, în special, art. 50 din Legea din 30 decembrie 1998 nu a adus atingere dreptului recurentelor. În cele din urmă, guvernul consideră că măsura de validare efectuată prin lege nu este disproporționată. Această măsură urmărește un obiectiv de interes general, și anume plata impozitului în cel mai scurt timp și cu respectarea egalității contribuabililor în fața cheltuielilor publice. El adaugă că art. 50 nu priva contribuabilii de posibilitatea de a contesta impozitul prin orice mijloace de fond sau prin alte mijloace de procedură. Curtea amintește că orice ingerință în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor, inclusiv atunci când aceasta urmărește să asigure plata impozitelor sau a altor contribuții, trebuie să asigure un echilibru corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor ; în toate cazurile, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea, în special, mutatis mutandis, Hotărârile Național & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Regatul Unit, din 23 octombrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-VII, p. 2353-2354, §§ 79-80; și Buffalo Srl în lichidare c. Italia, n 38746/97, § 32, 3 iulie 2003; a se vedea, de asemenea, Deciziile Orion Břeclav, SRO c. Republica Cehă, n 43783/98, 13 ianuarie 2004, Yrjo Paulow c. Finlanda 53434/99, 14 februarie 2006 și SCI Parc de Vallauris Cu toate acestea, în această privință, trebuie să se țină seama de marja de apreciere deosebit de largă de care dispun statele părți în materie fiscală: Curtea trebuie să respecte la fel de multă apreciere din partea legiuitorului în astfel de domenii, cu excepția cazului în care aceasta este de bază pe termen scurt National & Director Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society menționate anterior, § 80, și SCI Parc de Vallauris , menționat anterior) Curtea arată că cauza recurentelor nu se referă la impozitarea principală, datorată pentru depășirea plafonului legal de densitate, ci la dobânzile de întârziere aferente. Într-adevăr, recurentele nu contestă intervenția legislativă în curs de procedură în fața instanțelor administrative și a cărei instanță administrativă a tras consecințele în hotărârile sale din 15 februarie 2001. Acestea se plâng de punerea în sarcina lor a unor dobânzi de întârziere înainte de Legea finanțelor rectificative din 30 decembrie 1998, considerând că aceste dobânzi sunt legate de drepturi în principal care nu au devenit restante decât din cauza aplicării retroactive a legii respective. Cu toate acestea, Curtea constată că dobânda de întârziere solicitată recurentelor nu este decât suma datorată în temeiul impozitării. În temeiul articolului 1727 din Codul General al Impozitelor, acestea încep să curgă începând din prima zi a lunii următoare celei în care taxa trebuia achitată. Legea finanțelor rectificative din 30 decembrie 1998 nu a derogat de la această regulă. Desigur, părțile și-au exprimat punctul de vedere cu privire la data de exigibilitate. În această privință, Curtea arată că tribunalul administrativ din Paris și apoi Consiliul de Stat au hotărât că dispozițiile articolului 50 din Legea din 30 Decembrie 1998 nu viza decât reglementarea anumitor proceduri de impozitare, fără a modifica aprecierea de a aborda aspectele contribuabililor înainte de publicarea acestora. După ce au constatat că recurentele nu au contestat plata impozitului în acțiunea principală și au reamintit data eliberării permisului de construcție, acestea au dedus că dobânda de întârziere trebuie calculată în temeiul normelor aplicabile începând cu 1 aprilie 1991 și 1 octombrie 1992, și nu de la data intrării în vigoare a legii de validare, ci au precizat că dobânda de întârziere se datorează faptului că a fost stabilită o întârziere, indiferent de aprecierea administrației fiscale asupra comportamentului contribuabilului și au concluzionat că administrația nu a adus atingere articolului 1 din Protocolul nr. Curtea împărtășește această analiză și subliniază în special, împreună cu judecătorii interni, că legea din 30 decembrie 1998 a avut ca efect, în ceea ce privește procedurile pendinte la data intrării sale în vigoare, reglementarea celor care erau contestate pentru un motiv întemeiat pe lipsa semnăturii sau pe incompetența semnatarului anunțului de impunere. Comisia constată că nici art. 50 din această lege de validare, nici instanțele interne nu vor fi puse ulterior în sarcina recurentelor dobânzile de întârziere. Intervenția legislativă nu a afectat în mai mare măsură condițiile în care se pot solicita dobânzi de întârziere contribuabililor și reglementarea aplicabilă, în ceea ce privește data care trebuie utilizată pentru calcularea acestora, nu a fost modificată. Pe de altă parte, Curtea constată că recurentele aveau posibilitatea de a contesta validarea retroactivă a impunerii în fața instanțelor administrative, ceea ce ar fi putut face din moment ce dobânda de întârziere este că : or, din documentele prezentate în sprijinul motivului pe care nu le-au prevăzut în casare după hotărârile Tribunalului Administrativ din 15 februarie 2001 pentru a se plânge, chiar și având în vedere consecințele asupra intereselor de întârziere, de la aplicarea imediată a legii de validare la procedura judiciară în curs privind impozitarea. În plus, recurentele au putut să sesizeze din nou instanțele interne, și anume instanța administrativă și Consiliul de Stat, pentru a critica în mod special interesele de întârziere solicitate de administrație pentru perioada anterioară intrării în vigoare a legii din 30 decembrie 1998. În aceste circumstanțe și având în vedere în special marja de apreciere deosebit de largă de care dispune statul pârât, Curtea consideră că recuperarea dobânzilor de întârziere pentru perioada anterioară adoptării legii finanțelor rectificative din 30 decembrie 1998 nu a adus atingere dreptului recurentelor la respectarea bunurilor lor. Prin urmare, rezultă că această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stephen Phillips Dean Spielmann grefier adjunct

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă