MITRE c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
MITRE c. FRANCE (CtEDO, 2011)
SECȚIUNEA A CINCEA
DECIZIE
PRIVIND ADMISIBILITATEA
requetei n° 43918/09
prezentată de Jacques MITRE
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a cincea), sedință pe data de 27 septembrie 2011 într-o cameră compusă din:
Dean Spielmann,
președinte,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Boštjan M. Zupančič,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Angelika Nußberger,
judecători,
și Claudia Westerdiek,
grefieră de secțiune,
Având în vedere requeta sus-amintită introdusă pe 15 iulie 2009,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantul,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
PE FAPT
Reclamantul, d-l Jacques Mitre, este cetățean francez, născut în 1953 și locuitor la Avrainville. A fost reprezentat în fața Curții de d-na Y. Galland, avocat la Strasbourg. Guvernul francez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, d-na E. Belliard, directoare a afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează:
La 23 martie 1992, reclamantul a încheiat cu societatea C. un contract intitulat "contract de vânzare", în vederea construirii unei cabane din lemn masiv de model anumit pe un teren al cărui proprietar era. Contractul preciza, de asemenea, că "constituirea dosarelor administrative necesare obținerii permisului de construire" intra în misiunea societății C.
Societatea a livrat elementele din lemn fără a proceda la construcție.
Considerând că convenția litigioasă era de fapt un contract de construire a unei case individuale, reclamantul a dat în judecată societatea C. (la o dată neprecizată, reclamantul situând începutul procedurii la 12 iulie 1994) în vederea executării contractului.
Printr-o sentință din 7 decembrie 1994, tribunalul de circumscripție din Nancy l-a respins pe reclamant cu privire la cererile sale și l-a condamnat să plătească soldul prețului de vânzare, pe motiv că era vorba de un contract de vânzare prevăzând doar livrarea elementelor necesare construirii cabanei.
La 19 octombrie 1998, curtea de apel din Nancy a confirmat această sentință, considerând că societatea C., deși vânduse cabana, furnizase planurile de asamblare și îl asistase pe client în demersurile sale administrative, nu avea intenția de a asigura construcția aceleia.
La 3 mai 2001, Curtea de Casație a anulat hotărârea curții de apel, pe motivul că aceasta reținuse calificarea de contract de vânzare în timp ce constata că societatea se angajase să construiască o cabană, și anume printr-o convenție corespunzând unui contract de construire a unei case individuale. Curtea de Casație a menționat că judecătorii de apel constataseră, de asemenea, că acest contract prevedea că stipulațiile și indicațiile sale trebuiau să prevaleze asupra oricărei alte piese contractuale. Părțile au fost trimise din nou în fața curții de apel din Colmar, în fața căreia reclamantul a reluat procesul. A cerut curții de apel să condamne societatea C. să efectueze lucrările în decurs de doi luni de la pronunțarea hotărârii, sub astreinte și după repriză de către aceasta a structurii principale. A solicitat, de asemenea, ca aceste lucrări să fie realizate sub controlul unui expert, cu sarcina de a indica lucrările de repriză care trebuiau realizate și de a controla buna finalizare a întregii realizări, sub sarcina acestuia de a-și depune raportul după recepția lucrărilor. A cerut, în fine, să fie compensat de societatea C. pentru diverse capitole de prejudiciu rezultând din neefectuarea lucrărilor.
La 20 ianuarie 2003, curtea de apel din Colmar a pronunțat o hotărâre explicit calificată "înainte de a pronunța pe fond". A considerat că convenția litigioasă era un contract de construire a unei case individuale și, în consecință, a alocat reclamantului suma de 38.637 euro (EUR) cu titlu de daune-interese, în special pentru pierderea folosinței bunului. De altfel, a desemnat un expert cu sarcina de a examina starea temeliei deja construite, de a depune în acest scop, în fața ei, un pre-raport în decurs de două luni, de a efectua un control al bunei finalizări a lucrărilor de realizare a construcției definite de contract. Hotărârea ordona expertului să raporteze despre desfășurarea misiunii sale într-un raport de depus la grefa curții de apel. Societatea C. a fost condamnată să efectueze lucrările sub astreinte, inclusiv acelea eventual recomandate de expert, cu mențiunea, pe de o parte, a obținerii unui permis de construire, și pe de altă parte, a depunerii pre-raportului expertului.
La 13 martie 2003, expertul a depus pre-raportul său.
La 20 iunie 2003, misiunea expertului a fost extinsă, de către magistratul responsabil de urmărirea dosarului la curtea de apel, la estimarea calității lemnului inițial și a posibilității de a construi un imobil identic cu un imobil construit cu lemn nou.
La 9 august 2004, expertul a informat curtea de apel că nu putea continua misiunea sa, din lipsă de angajament de către întreprindere de a executa lucrările descrise în devizul descriptiv.
Reclamantul și avocatul său au solicitat în mod repetat magistratului responsabil de urmărirea dosarului în fața curții de apel (responsabil de controlul desfășurării procedurilor în curs) să reinscrie dosarul pentru deliberare, considerând că, în absența depunerii raportului expertului, curtea de apel nu se descărcaseși de sarcina sa. Au precizat că societatea C. nu avusese inițiativele necesare pentru reluarea lucrărilor.
La 14 februarie 2006, magistratul a refuzat înlocuirea expertului, considerând că blocajul situației nu îi era imputabil.
La 8 februarie 2007, reclamantul a adresat o scrisoare expertului. I-a precizat, în special, că, conform legii din 19 decembrie 1990 privind contractul de construire a unei case individuale, era responsabilitatea întreprinzătorului, care semnase dosarul inițial al permisului de construire (în 1992), de a semna al doilea dosar. A indicat că, de altfel, fusese împuternicit în acest scop pe societatea C. pe 4 martie 2004.
La 22 martie 2007, reclamantul a dat în judecată Statul în fața tribunalului de circumscripție din Nancy în responsabilitate pentru culpă gravă a serviciului public de justiție. Se plângea, în special, de durata procedurii atât în fața curții de apel din Nancy, cât și în fața celei din Colmar, evocând o situație de blocaj.
La 26 noiembrie 2007, avocatul reclamantului a cerut ca expertul să depună un nou pre-raport privind starea temeliei și calitatea lemnului.
La 4 februarie 2008, magistratul responsabil de urmărirea dosarului a refuzat reinscrierea dosarului pentru deliberare. A estimat că hotărârea din 20 ianuarie 2003, oricând ar fi fost calificată, se pronunțase definitiv asupra tuturor punctelor litigiei de care era saisit curtea de apel. A adăugat că dificultățile întâmpinate de reclamant priveau executarea acestei hotărâri, misiunea expertului (care depusese de mult pre-raportul su privind starea temeliei) presupunând că toate lucrările prescrise de hotărâre să fie întreprinse. A precizat, în fine, că extinderea misiunii expertului se încadra în cadrul controlului bunei finalizări a lucrărilor și nu necesita depunerea unui nou pre-raport.
De altfel, la 19 mai 2008, tribunalul de circumscripție din Nancy a respins cererea reclamantului cu privire la responsabilitatea Statului.
La 16 octombrie 2008, consilierul reclamantului, invocând din nou un blocaj al situației și recunoscând că curtea de apel se descărcaseși de sarcina sa, a cerut magistratului responsabil de urmărirea dosarului să-l invite pe expert să-și depună raportul.
La 28 noiembrie 2008, la cererea acestui magistrat, expertul și-a depus raportul în starea în care se afla, fără a-și putea duce la bun sfârșit misiunea de control al bunei finalizări a lucrărilor, din lipsă de diligență a întreprinzătorului de a depune permisul de construire și de a realiza lucrările.
Printr-o scrisoare adresată pe 4 iunie 2009 consilierului reclamantului, judecătorul responsabil de urmărirea dosarului la curtea de apel a refuzat din nou să reînscrie dosarul, amintind din nou că, potrivit lui, și cum avocatul convenit, curtea de apel se descărcaseși de sarcina sa.
Printr-o hotărâre din 11 martie 2010, curtea de apel din Nancy a confirmat sentința pronunțată pe 19 mai 2008 de tribunalul de circumscripție din Nancy. A estimat că grieful privind procedura anterioară în fața ei, încheiat prin hotărârea din 19 octombrie 1998, era inadmisibil datorită prescripției de patru ani a creanțelor Statului. Privind procedura în fața curții de apel din Colmar, a considerat că aceasta fusese condusă în termene corecte până la hotărârea din 20 ianuarie 2003. Referitor la perioada ulterioară acestei hotărâri, curtea de apel, se referind la scrisoarea avocatului reclamantului și la depunerea raportului în starea în care se afla de către expert. A adăugat că hotărârea din 2003, deși prevedea diverse dispoziții pentru a duce la bun sfârșit finalizarea șantierului, și în ciuda menționării eronate a unei calificări "înainte de a pronunța pe fond" pe prima pagină, pronunțase cererile pe fond și hotărâse asupra cheltuielilor și costurilor, punând astfel capăt fazei propriu-zis judiciare. De aceea, judecătorii de apel, observând că reclamantul nu sesizon pe o jurisdicție competentă pentru dificultățile de execuție și nici nu avea în vedere responsabilitatea expertului, au considerat că nu exista nici culpă gravă, nici refuz de justiție, așa cum se plângea reclamantul.
Reclamantul, dorindu-și să formeze un recurs de casație împotriva acestei hotărâri, s-a adresat biroului de asistență juridică din fața Curții de Casație, invocând, în special, că intenționează să se plângă de "punerea în discuție" a hotărârii "înainte de a pronunța pe fond" din 20 ianuarie 2003 de către judecătorul responsabil de urmărirea dosarului din curtea de apel din Colmar.
Printr-o decizie notificată pe 18 octombrie 2010, și confirmată de primul președinte al Curții de Casație pe 5 aprilie 2011, președintele biroului de asistență juridică din fața acestei Curți a respins cererea de asistență juridică a reclamantului pentru lipsa unei cauze serioase de casație susceptibile de a fi invocate.
B.
Dreptul și practica interne relevante
1
Dreptul intern relevant
a)
Codul de procedură civilă
Articolele relevante ale Codului de procedură civilă se redactează după cum urmează:
art. 153
"Decizia care ordonează o măsură de probațiune nu descarcă judecătorul de sarcină.
Decizia indică data la care dosarul va fi reînscrins pentru un nou examen."
art. 272, alineatul 1
"Decizia care ordonează expertiza poate fi atacată cu apel independent de sentința pe fond cu autorizația președintelui curții de apel dacă se justifică cu un motiv grav și legitim."
art. 461
"Este responsabilitatea oricărui judecător să-și interpreteze decizia dacă aceasta nu este atacată cu apel.
Cererea de interpretare se formulează prin simplă cerere de către una din părți sau prin cerere comună. Judecătorul se pronunță după ce aud sau cheamă părțile."
art. 462
"Erorile și omisiunile materiale care afectează o sentință, chiar dacă au căpătat autoritate de lucru judecat, pot fi oricând reparate de jurisdicția care a pronunț-o sau de cea căreia i se apelează, conform ceea ce dosarul relevă sau, în lipsa acesteia, conform ceea ce rațiunea cere.
Judecătorul este sesizat prin simplă cerere de către una din părți sau prin cerere comună; poate de asemenea să se autosesizeze.
Judecătorul se pronunță după ce aud sau chemă părțile. Cu toate acestea, atunci când este sesizat prin cerere, se pronunță fără ședință, dacă nu consideră necesar să audă părțile.
Decizia rectificatoare se menționează pe original și pe expediții ale sentinței. Se notifică ca sentința.
Dacă decizia rectificată a căpătat autoritate de lucru judecat, decizia rectificatoare poate fi atacată doar prin recurs de casație."
art. 480
"Sentința care tranchează în dispozitivul ei tot sau parte din principalul, sau cea care se pronunță asupra unei excepții de procedură, a unei excepții de neaderență sau asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritatea lucrului judecat în raport cu contestația pe care o tranchează.
Principalul se înțelege ca obiectul litigiei, așa cum este determinat de art. 4."
art. 481
"Sentința, de la pronunțare, descarcă judecătorul de sarcina legată de contestația pe care o tranchează.
Cu toate acestea, judecătorul are puterea de a-și retracta decizia în caz de opoziție, de a treia persoană opoziție sau de recurs în revizuire.
Poate de asemenea s-o interpreteze sau s-o rectifice sub distincțiile stabilite de articolele 461 la 464."
art. 482
"Sentința care se limitează, în dispozitivul ei, la a ordona o măsură de probațiune sau o măsură provizoriu nu are, pe principalul, autoritatea lucrului judecat."
art. 483
"Hotărârea înainte de a pronunța pe fond nu descarcă judecătorul de sarcină."
art. 536
"Calificarea inexactă a unei sentințe de către judecătorii care au pronunț-o este fără efect asupra dreptului de a exercita un recurs (...)"
b)
Codul organizării judiciare
Articolul L. 213-6 al Codului organizării judiciare se redactează după cum urmează:
"Judecătorul de execuție cunoaște, în mod exclusiv, de dificultățile referitoare la titluri executive și de contestațiile care apar cu ocazia executării forțate, chiar dacă privesc fondul dreptului, cu excepția acelor care scapă competenței jurisdicțiilor de ordinea judecătorească (...)"
c)
Dispoziții care reglementează specific căile de execuție
art. 35 al legii nr. 91-650 din 9 iulie 1991 privind reforma procedurilor civile de execuție se redactează după cum urmează:
"Astreinta, chiar și dacă definitivă, este lichidată de judecătorul de execuție, cu excepția cazului în care judecătorul care a ordonat-o rămâne sesizat al dosarului sau și-a rezervat în mod expres puterea."
Dispoziții relevante ale decretului nr. 92-755 din 31 iulie 1992 se redactează după cum urmează:
art. 8
"(...)
Judecătorul de execuție nu poate nici să modifice dispozitivul deciziei de justiție care servește ca temei urmăririi, nici să suspende executarea acesteia. Cu toate acestea, după notificarea somației sau a actului de sechestru, după caz, are competență să acorde o perioadă de indulgență."
art. 24
"Cu excepția dispoziției contrare, judecătorul de execuție se pronunță ca judecător al principalului."
2.
Jurisprudența internă relevantă
Într-o hotărâre din 5 mai 1978 (recurs nr. 77-11.254, Bull. 1978, II, nr. 118), Curtea de Casație afirmă, în special, că "nu constituie o decizie care ordonează o expertiză în sensul articolului 272 al noului Cod de procedură civilă, decizia judecătorului responsabil de urmărirea dosarului care ordonează executarea de lucrări sub verificarea unui expert anterior desemnat în referat".
De altfel, într-o hotărâre din 21 iunie 1978 (recurs nr. 77-10.966, Bull. 1978, II, nr. 264), a judecat că o curte de apel, descărcată de contestația tranșată de o hotărâre anterioară care ordonase executarea de lucrări sub astreinte, nu putea, dacă era sesizată de cereri bazate pe neexecutarea lucrărilor ordonate, admite punerea în cauză a unui terț pe baza evoluției litigiei.
3.
Doctrina
Jurisclaseur, în fascicolul nr. 660 (9, 1995) intitulat "măsuri de probațiune executate de un tehnician" și subtitlat "intervenția tehnicianului în probațiunea litigiei", precizează, în special, că "orice intervenție a unui tehnician într-o litie, chiar și pe ordinul judecătorului, nu constituie neapărat o măsură de probațiune (...) Acesta este (...) cazul atunci când judecătorul comite expertul pentru a asigura 'buna finalizare' a lucrărilor pe care le-a ordonat (...) Într-adevăr, pentru jurisprudență și pentru majoritatea doctrinei (...), tehnicianul care a primit o astfel de misiune execută un mandat judiciar de un tip particular și nu o măsură de probațiune (...)"
Lucrarea d-nilor Flamme,
Contractul de lucrări
: cincisprezece ani de jurisprudență 1975-1990
(Maison Larcier ed., 1991, §§ 63-64), menționează următoarele:
"63.
Constatarea bunei finalizări - Atunci când condamnă întreprinzătorul să remediezie în natură defectele sau deficiențele constatate, judecătorul se poate îndepărta atingând mainile cu privire la continuare, și anume cu privire la eficacitatea reparației, deci cu privire la rezultatul așteptat, proprietarul construcției fiind în acest caz redus la o nouă acțiune dacă reparația efectuată nu-l satisface.
Judecătorul poate de asemenea, cu condiția de a nu consimți o adevărată delegare a puterilor sale și, prin urmare, de a-și rezerva 'ultimul cuvânt', comite un tehnician - în general, dar nu neapărat expertul judiciar care identificase dezordinile și cauzele lor și preconizase remedii - în scopul de a dirija lucrările de reparare, de a controla sau supraveghea executarea lor, sau pur și simplu de a constata 'buna finalizare' pentru a permite judecătorului să concluzioneze.
64.
Lipsind, atât în Franța cât și în Belgia, de orice alt temei juridic decât imperium-ul roman de care este investit judecătorul, misiuni care, departe de a intra în cadrul probațiunii unui dosar, însoțesc executarea unei sentințe pe fond, sunt măsuri 'după ce se pronunță pe fond' care ies din domeniul expertiței judiciare propriu-zise (...)
Cât privește responsabilitățile susceptibile de a fi suportate de 'tehnicianul' încărcat cu una sau mai multe din misiunile sus-menționate, ele vor depinde, evident, de întinderea acestora."
Starea dreptului descrisă în acest articol este anterioară instituirii de către legea din 9 iulie 1991 sus-amintită a judecătorului de execuție.
GRIEFURI
1.
Invocând art. 6 al Convenției, reclamantul se declară victimă a unui "refuz de justiție" din cauza caracterului incomplet și chiar contradictoriu al expertiței și al refuzului curții de apel de a continua procedura.
2.
Reclamantul invocă, în plus, art. 1 al Protocolului nr. 1 pentru a se plânge de absența unui rezultat al procedurii și că motivele hotărârii de apel ar prejudicia dreptul său de proprietate.
PE DREPT
1.
Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de acces la un tribunal. Invocă art. 6 § 1 al Convenției ale cărui dispoziții relevante în cauza de față se redactează după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"
1.
Tezele părților
Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, în măsura în care nu a dus la bun sfârșit procedura pe care a inițiat-o pe baza responsabilității Statului pentru disfuncționare a serviciului public de justiție. Face, în special, valabil că era responsabilitatea reclamantului nu doar să conteste refuzul de asistență juridică de către biroul de asistență juridică din fața Curții de Casație, ci și să introducă un recurs de casație.
De altfel, Guvernul consideră cererea abuzivă, considerând că reclamantul, care și-a văzut toate cererile tranșate pe fond, se plânge de fapt de absența executării de către întreprinzător a dispoziției hotărârii curții de apel din Colmar. Dar, pentru Guvern, această problemă cade sub competența judecătorului de execuție pe care reclamantul nu l-a sesizat, deși acesta putea în același timp să se pronunțe pe principalul, interpretând dacă era necesar decizia în cauză, și să lichideze astreinta puse în sarcina societății C.
Presupunând că excepțiile de inadmisibilitate să nu fie reținute de Curte, Guvernul relevă că hotărârea, a cărei calificare de "înainte de a pronunța pe fond" apare doar în titlu nerevestit cu autoritate de lucru judecat, nu a ordonat doar o expertiză, ci a pus capăt instanței, după ce tranșase toate punctele în litigiu. Este prin urmare, așa cum au recunoscut curtea de apel sesizată cu recursul în responsabilitate, dar și consilierul reclamantului, o hotărâre pe fond.
Guvernul deduce de aici că această hotărâre, de altfel definitivă și, în orice caz, insusceptibilă de atac - în măsura în care fusese pronunțată la renvoi din partea Curții de Casație și se conforma hotărârii acesteia - punea capăt instanței. Cât despre magistratul intervenit după pronunțarea hotărârii, Guvernul sustine că acționa ca magistrat responsabil de controlul expertiază. De altfel, pentru Guvern, reclamantul contesta executarea hotărârii și nu soluția juridică pe care o deduce, fiind precizat, oricum, că calificarea unei hotărâri este fără efect asupra dreptului de a exercita un recurs.
În aceste condiții, pentru Guvern, reclamantul nu este îndreptățit să se plângă de un refuz de justiție, având obținut satisfacție pe fond; era responsabilitatea lui de a se asigura de eficacitatea urmărilor acestei hotărâri, dacă era necesar sesizând judecătorul de execuție.
Reclamantul contestă aceste excepții. Face mai întâi valabil că recursul în responsabilitate se referea doar la durata excesivă a procedurii și nu la problema accesului la un tribunal, refuzul judecătorului responsabil de urmărirea dosarului de a reinscrie dosarul pe rolul curții de apel nefiind, pe cealaltă parte, susceptibil de atac. Privitor la a doua excepție, aceasta cade sub incidența fondului grefului.
Cu privire la bine-founded-ul grefului, reclamantul estimează că putea pe bună dreptate crede că litigiul care-l opunea societății C. nu fusese tranșat în întregime și în mod definitiv de hotărârea curții de apel. Pe lângă faptul că această hotărâre fusese calificată "înainte de a pronunța pe fond", estimează că era responsabilitatea expertului comis de curtea de apel să se pronunțe asupra responsabilității întreprinzătorului în degradarea temeliei, apoi, cu extinderea misiunii sale de către judecătorul responsabil de urmărirea dosarului cu privire la calitatea lemnului de construcție și reutilizarea sa, ceea ce induce că o decizie ulterioară intervine. Reclamantul adaugă că extinderea misiunii a fost hotărâtă de magistratul responsabil de urmărirea dosarului în calitate de magistrat, demonstrând că hotărârea din 20 ianuarie 2003 era într-adevăr o decizie înainte de a pronunța pe fond.
Reclamantul face încă valabil că doar printr-o scrisoare din 4 februarie 2008 judecătorul responsabil de urmărirea dosarului s-a prevalat de caracterul definitiv al hotărârii. Din aceasta concluzionează că, pe parcursul mai mult de cinci ani, a fost indus în eroare și pe bună dreptate a crezut că trebuie să aștepte o nouă decizie a curții de apel, abținîndu-se prin urmare de a sesiza o altă jurisdicție, deoarece acțiunea sa s-ar fi lovit de operarea excepției de litis-pendență.
2.
Aprecierea Curții
Curtea nu consideră necesar, în cauza de față, să se pronunțe asupra excepțiilor ridicate de Guvern, deoarece consideră că grieful este, în orice caz, manifest nefondat pentru motivele expuse mai jos.
Curtea amintește de la început jurisprudența sa constantă conform căreia nu-i aparține să se substituie jurisdicțiilor interne. Responsabilitatea fundamentală a autorităților naționale, în special a curților și tribunalelor, este de a interpreta legislația internă. De altfel, "dreptul la un tribunal", al cărui drept de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări admise implicit, în special cât privește condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece prin natura sa necesită o reglementare de către Stat, care se bucură la acest privat de o anumită marjă de apreciere (a se vedea, printre altele, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, 19 februarie 1998, § 34, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I). Într-adevăr, dreptul de acces la un tribunal este afectat atunci când reglementarea sa încetează să servească scopurile securității juridice și ale unei bune administrări a justiției și constituie un fel de barieră care împiedică justiciabilul de a-și vedea disputa tranșată pe fond de către jurisdicția competentă.
În cauza de față, Curtea observă că curtea de apel din Colmar era sesizată de reclamant prin reluare de instanță după o hotărâre a Curții de Casație, care censurase calificarea de contract de vânzare a acordului litigios. Acțiunea reclamantului urmăreau obținerea, în același timp, a executării contractului, sub controlul unui expert de asemenea încărcat cu definirea extinderii obligației întreprinzătorului în reasumarea lucrărilor, și a compensării prejudiciului invocat datorită acestui defect de execuție. Curte observă că hotărârea curții de apel, deși calificată înainte de a pronunța pe fond, s-a pronunțat asupra ansamblului acestor cereri. Astfel, misiunea expertului se limita - chiar dacă-i revenia, dintr-un punct de vedere exclusiv tehnic, să precizeze extinderea exactă a lucrărilor - la controlul executării dispoziției hotărârii care ordona, sub astreinte, societății C. să efectueze aceste lucrări. Faptul că judecătorul responsabil de urmărirea dosarului al curții de apel a, mai târziu, adus o precizare privind extinderea constatărilor tehnice de efectuat nu este, în ochii Curții, de natură să pună în discuție această apreciere.
Cert este, Curtea admite că, în ciuda conținutului hotărârii curții de apel, sesizonul acestui judecător, adăugat la menționarea "înainte de a pronunța pe fond" figurând în capul hotărârii, putea genera îndoială cu privire la portata exactă a acesteia.
Rămâne că, în realitate, reclamantul nu contestă aprecierea, făcută în 2008 de judecătorul responsabil de urmărirea dosarului, a calificării hotărârii curții de apel, judecător care estimase că hotărârea sus-amintită se pronunțase definitiv asupra punctelor în litigiu. Prin urmare, recunoaște precis că nu este în cauză decât o problemă de execuție a hotărârii, plângându-se doar că a fost informat tardiv cu privire la realitatea calificării acesteia și că, din acest motiv doar, a fost indus în eroare, ceea ce l-ar fi împiedecat să exercite mai devreme căile de atac adecvate.
Curte observă că unicele contestații sau cereri ale reclamantului, inclusiv atunci când se refereau la desfășurarea expertiței în curs, vizau de fapt doar defectul de execuție a lucrărilor de către societatea C.
În aceste condiții, și presupunând chiar că putut fi în îndoială privitor la calificarea hotărârii, reclamantul, care era asistat de un avocat din care beneficia de sfaturi iluminate, dispunea de posibilitatea fie de a face rectificată sau interpretată hotărârea curții de apel, fie de a sesiza judecătorul de execuție, sub condiția ca acesta din urmă să se declare, dacă era necesar, incompetent, în special pentru a lichida astreinta.
Curte observă, de altfel, că consilierul reclamantului însuși a ajuns în final să admită că jurisdicția de apel se descărcaseși de sarcina sa, și aceasta chiar dacă expertul nu depusese încă raportul.
De aceea, Curtea consideră că reclamantul nu poate se plângă că a suferit o îngrădire a dreptului lui de acces la judecătorul competent.
Rezultă de aici că acest grief este manifest nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.
2.
Reclamantul alege de asemenea o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.
Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care era competentă să cunoască de pretențiile formulate, Curtea nu a relevat nicio aparență de încălcare a dispoziției articolului 1 al Protocolului nr. 1.
Rezultă de aici că acest grief este manifest nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Dean Spielmann
Grefieră
Președinte