- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 27 septembrie 2011
- Stat pârât
- FRA
- Concluzia
- Inadmisibil
Mitre împotriva Franței
Traducere în română AI
SECȚIUNEA A CINCEA
DECIZIE
PRIVIND ADMISIBILITATEA
requetei n° 43918/09 prezentată de Jacques MITRE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a cincea), sedință pe data de 27 septembrie 2011 într-o cameră compusă din: Dean Spielmann, președinte, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Boštjan M. Zupančič, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Angelika Nußberger, judecători, și Claudia Westerdiek, grefieră de secțiune, Având în vedere requeta sus-amintită introdusă pe 15 iulie 2009, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantul, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie: PE FAPT Reclamantul, d-l Jacques Mitre, este cetățean francez, născut în 1953 și locuitor la Avrainville.
A fost reprezentat în fața Curții de d-na Y. Galland, avocat la Strasbourg. Guvernul francez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, d-na E. Belliard, directoare a afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 23 martie 1992, reclamantul a încheiat cu societatea C. un contract intitulat "contract de vânzare", în vederea construirii unei cabane din lemn masiv de model anumit pe un teren al cărui proprietar era. Contractul preciza, de asemenea, că "constituirea dosarelor administrative necesare obținerii permisului de construire" intra în misiunea societății C. Societatea a livrat elementele din lemn fără a proceda la construcție.
Considerând că convenția litigioasă era de fapt un contract de construire a unei case individuale, reclamantul a dat în judecată societatea C. (la o dată neprecizată, reclamantul situând începutul procedurii la 12 iulie 1994) în vederea executării contractului. Printr-o sentință din 7 decembrie 1994, tribunalul de circumscripție din Nancy l-a respins pe reclamant cu privire la cererile sale și l-a condamnat să plătească soldul prețului de vânzare, pe motiv că era vorba de un contract de vânzare prevăzând doar livrarea elementelor necesare construirii cabanei. La 19 octombrie 1998, curtea de apel din Nancy a confirmat această sentință, considerând că societatea C., deși vânduse cabana, furnizase planurile de asamblare și îl asistase pe client în demersurile sale administrative, nu avea intenția de a asigura construcția aceleia.
La 3 mai 2001, Curtea de Casație a anulat hotărârea curții de apel, pe motivul că aceasta reținuse calificarea de contract de vânzare în timp ce constata că societatea se angajase să construiască o cabană, și anume printr-o convenție corespunzând unui contract de construire a unei case individuale. Curtea de Casație a menționat că judecătorii de apel constataseră, de asemenea, că acest contract prevedea că stipulațiile și indicațiile sale trebuiau să prevaleze asupra oricărei alte piese contractuale. Părțile au fost trimise din nou în fața curții de apel din Colmar, în fața căreia reclamantul a reluat procesul. A cerut curții de apel să condamne societatea C. să efectueze lucrările în decurs de doi luni de la pronunțarea hotărârii, sub astreinte și după repriză de către aceasta a structurii principale.
A solicitat, de asemenea, ca aceste lucrări să fie realizate sub controlul unui expert, cu sarcina de a indica lucrările de repriză care trebuiau realizate și de a controla buna finalizare a întregii realizări, sub sarcina acestuia de a-și depune raportul după recepția lucrărilor. A cerut, în fine, să fie compensat de societatea C. pentru diverse capitole de prejudiciu rezultând din neefectuarea lucrărilor. La 20 ianuarie 2003, curtea de apel din Colmar a pronunțat o hotărâre explicit calificată "înainte de a pronunța pe fond". A considerat că convenția litigioasă era un contract de construire a unei case individuale și, în consecință, a alocat reclamantului suma de 38.637 euro (EUR) cu titlu de daune-interese, în special pentru pierderea folosinței bunului.
De altfel, a desemnat un expert cu sarcina de a examina starea temeliei deja construite, de a depune în acest scop, în fața ei, un pre-raport în decurs de două luni, de a efectua un control al bunei finalizări a lucrărilor de realizare a construcției definite de contract. Hotărârea ordona expertului să raporteze despre desfășurarea misiunii sale într-un raport de depus la grefa curții de apel. Societatea C. a fost condamnată să efectueze lucrările sub astreinte, inclusiv acelea eventual recomandate de expert, cu mențiunea, pe de o parte, a obținerii unui permis de construire, și pe de altă parte, a depunerii pre-raportului expertului. La 13 martie 2003, expertul a depus pre-raportul său. La 20 iunie 2003, misiunea expertului a fost extinsă, de către magistratul responsabil de urmărirea dosarului la curtea de apel, la estimarea calității lemnului inițial și a posibilității de a construi un imobil identic cu un imobil construit cu lemn nou.
La 9 august 2004, expertul a informat curtea de apel că nu putea continua misiunea sa, din lipsă de angajament de către întreprindere de a executa lucrările descrise în devizul descriptiv. Reclamantul și avocatul său au solicitat în mod repetat magistratului responsabil de urmărirea dosarului în fața curții de apel (responsabil de controlul desfășurării procedurilor în curs) să reinscrie dosarul pentru deliberare, considerând că, în absența depunerii raportului expertului, curtea de apel nu se descărcaseși de sarcina sa. Au precizat că societatea C. nu avusese inițiativele necesare pentru reluarea lucrărilor. La 14 februarie 2006, magistratul a refuzat înlocuirea expertului, considerând că blocajul situației nu îi era imputabil.
La 8 februarie 2007, reclamantul a adresat o scrisoare expertului. I-a precizat, în special, că, conform legii din 19 decembrie 1990 privind contractul de construire a unei case individuale, era responsabilitatea întreprinzătorului, care semnase dosarul inițial al permisului de construire (în 1992), de a semna al doilea dosar. A indicat că, de altfel, fusese împuternicit în acest scop pe societatea C. pe 4 martie 2004. La 22 martie 2007, reclamantul a dat în judecată Statul în fața tribunalului de circumscripție din Nancy în responsabilitate pentru culpă gravă a serviciului public de justiție. Se plângea, în special, de durata procedurii atât în fața curții de apel din Nancy, cât și în fața celei din Colmar, evocând o situație de blocaj.
La 26 noiembrie 2007, avocatul reclamantului a cerut ca expertul să depună un nou pre-raport privind starea temeliei și calitatea lemnului. La 4 februarie 2008, magistratul responsabil de urmărirea dosarului a refuzat reinscrierea dosarului pentru deliberare. A estimat că hotărârea din 20 ianuarie 2003, oricând ar fi fost calificată, se pronunțase definitiv asupra tuturor punctelor litigiei de care era saisit curtea de apel. A adăugat că dificultățile întâmpinate de reclamant priveau executarea acestei hotărâri, misiunea expertului (care depusese de mult pre-raportul su privind starea temeliei) presupunând că toate lucrările prescrise de hotărâre să fie întreprinse. A precizat, în fine, că extinderea misiunii expertului se încadra în cadrul controlului bunei finalizări a lucrărilor și nu necesita depunerea unui nou pre-raport.
De altfel, la 19 mai 2008, tribunalul de circumscripție din Nancy a respins cererea reclamantului cu privire la responsabilitatea Statului. La 16 octombrie 2008, consilierul reclamantului, invocând din nou un blocaj al situației și recunoscând că curtea de apel se descărcaseși de sarcina sa, a cerut magistratului responsabil de urmărirea dosarului să-l invite pe expert să-și depună raportul. La 28 noiembrie 2008, la cererea acestui magistrat, expertul și-a depus raportul în starea în care se afla, fără a-și putea duce la bun sfârșit misiunea de control al bunei finalizări a lucrărilor, din lipsă de diligență a întreprinzătorului de a depune permisul de construire și de a realiza lucrările.
Printr-o scrisoare adresată pe 4 iunie 2009 consilierului reclamantului, judecătorul responsabil de urmărirea dosarului la curtea de apel a refuzat din nou să reînscrie dosarul, amintind din nou că, potrivit lui, și cum avocatul convenit, curtea de apel se descărcaseși de sarcina sa. Printr-o hotărâre din 11 martie 2010, curtea de apel din Nancy a confirmat sentința pronunțată pe 19 mai 2008 de tribunalul de circumscripție din Nancy. A estimat că grieful privind procedura anterioară în fața ei, încheiat prin hotărârea din 19 octombrie 1998, era inadmisibil datorită prescripției de patru ani a creanțelor Statului. Privind procedura în fața curții de apel din Colmar, a considerat că aceasta fusese condusă în termene corecte până la hotărârea din 20 ianuarie 2003. Referitor la perioada ulterioară acestei hotărâri, curtea de apel, se referind la scrisoarea avocatului reclamantului și la depunerea raportului în starea în care se afla de către expert.
A adăugat că hotărârea din 2003, deși prevedea diverse dispoziții pentru a duce la bun sfârșit finalizarea șantierului, și în ciuda menționării eronate a unei calificări "înainte de a pronunța pe fond" pe prima pagină, pronunțase cererile pe fond și hotărâse asupra cheltuielilor și costurilor, punând astfel capăt fazei propriu-zis judiciare. De aceea, judecătorii de apel, observând că reclamantul nu sesizon pe o jurisdicție competentă pentru dificultățile de execuție și nici nu avea în vedere responsabilitatea expertului, au considerat că nu exista nici culpă gravă, nici refuz de justiție, așa cum se plângea reclamantul.
Reclamantul, dorindu-și să formeze un recurs de casație împotriva acestei hotărâri, s-a adresat biroului de asistență juridică din fața Curții de Casație, invocând, în special, că intenționează să se plângă de "punerea în discuție" a hotărârii "înainte de a pronunța pe fond" din 20 ianuarie 2003 de către judecătorul responsabil de urmărirea dosarului din curtea de apel din Colmar. Printr-o decizie notificată pe 18 octombrie 2010, și confirmată de primul președinte al Curții de Casație pe 5 aprilie 2011, președintele biroului de asistență juridică din fața acestei Curți a respins cererea de asistență juridică a reclamantului pentru lipsa unei cauze serioase de casație susceptibile de a fi invocate.
B. Dreptul și practica interne relevante 1 Dreptul intern relevant a) Codul de procedură civilă Articolele relevante ale Codului de procedură civilă se redactează după cum urmează: art. 153 "Decizia care ordonează o măsură de probațiune nu descarcă judecătorul de sarcină. Decizia indică data la care dosarul va fi reînscrins pentru un nou examen." art. 272, alineatul 1 "Decizia care ordonează expertiza poate fi atacată cu apel independent de sentința pe fond cu autorizația președintelui curții de apel dacă se justifică cu un motiv grav și legitim." art. 461 "Este responsabilitatea oricărui judecător să-și interpreteze decizia dacă aceasta nu este atacată cu apel. Cererea de interpretare se formulează prin simplă cerere de către una din părți sau prin cerere comună.
Judecătorul se pronunță după ce aud sau cheamă părțile." art. 462 "Erorile și omisiunile materiale care afectează o sentință, chiar dacă au căpătat autoritate de lucru judecat, pot fi oricând reparate de jurisdicția care a pronunț-o sau de cea căreia i se apelează, conform ceea ce dosarul relevă sau, în lipsa acesteia, conform ceea ce rațiunea cere. Judecătorul este sesizat prin simplă cerere de către una din părți sau prin cerere comună; poate de asemenea să se autosesizeze. Judecătorul se pronunță după ce aud sau chemă părțile. Cu toate acestea, atunci când este sesizat prin cerere, se pronunță fără ședință, dacă nu consideră necesar să audă părțile. Decizia rectificatoare se menționează pe original și pe expediții ale sentinței.
Se notifică ca sentința. Dacă decizia rectificată a căpătat autoritate de lucru judecat, decizia rectificatoare poate fi atacată doar prin recurs de casație." art. 480 "Sentința care tranchează în dispozitivul ei tot sau parte din principalul, sau cea care se pronunță asupra unei excepții de procedură, a unei excepții de neaderență sau asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritatea lucrului judecat în raport cu contestația pe care o tranchează. Principalul se înțelege ca obiectul litigiei, așa cum este determinat de art. 4." art. 481 "Sentința, de la pronunțare, descarcă judecătorul de sarcina legată de contestația pe care o tranchează. Cu toate acestea, judecătorul are puterea de a-și retracta decizia în caz de opoziție, de a treia persoană opoziție sau de recurs în revizuire.
Poate de asemenea s-o interpreteze sau s-o rectifice sub distincțiile stabilite de articolele 461 la 464." art. 482 "Sentința care se limitează, în dispozitivul ei, la a ordona o măsură de probațiune sau o măsură provizoriu nu are, pe principalul, autoritatea lucrului judecat." art. 483 "Hotărârea înainte de a pronunța pe fond nu descarcă judecătorul de sarcină." art. 536 "Calificarea inexactă a unei sentințe de către judecătorii care au pronunț-o este fără efect asupra dreptului de a exercita un recurs (...)" b) Codul organizării judiciare Articolul L. 213-6 al Codului organizării judiciare se redactează după cum urmează: "Judecătorul de execuție cunoaște, în mod exclusiv, de dificultățile referitoare la titluri executive și de contestațiile care apar cu ocazia executării forțate, chiar dacă privesc fondul dreptului, cu excepția acelor care scapă competenței jurisdicțiilor de ordinea judecătorească (...)" c) Dispoziții care reglementează specific căile de execuție art. 35 al legii nr. 91-650 din 9 iulie 1991 privind reforma procedurilor civile de execuție se redactează după cum urmează: "Astreinta, chiar și dacă definitivă, este lichidată de judecătorul de execuție,
cu excepția cazului în care judecătorul care a ordonat-o rămâne sesizat al dosarului sau și-a rezervat în mod expres puterea." Dispoziții relevante ale decretului nr. 92-755 din 31 iulie 1992 se redactează după cum urmează: art. 8 "(...) Judecătorul de execuție nu poate nici să modifice dispozitivul deciziei de justiție care servește ca temei urmăririi, nici să suspende executarea acesteia. Cu toate acestea, după notificarea somației sau a actului de sechestru, după caz, are competență să acorde o perioadă de indulgență." art. 24 "Cu excepția dispoziției contrare, judecătorul de execuție se pronunță ca judecător al principalului." 2. Jurisprudența internă relevantă Într-o hotărâre din 5 mai 1978 (recurs nr. 77-11.254, Bull.
1978, II, nr. 118), Curtea de Casație afirmă, în special, că "nu constituie o decizie care ordonează o expertiză în sensul articolului 272 al noului Cod de procedură civilă, decizia judecătorului responsabil de urmărirea dosarului care ordonează executarea de lucrări sub verificarea unui expert anterior desemnat în referat". De altfel, într-o hotărâre din 21 iunie 1978 (recurs nr. 77-10.966, Bull. 1978, II, nr. 264), a judecat că o curte de apel, descărcată de contestația tranșată de o hotărâre anterioară care ordonase executarea de lucrări sub astreinte, nu putea, dacă era sesizată de cereri bazate pe neexecutarea lucrărilor ordonate, admite punerea în cauză a unui terț pe baza evoluției litigiei.
3. Doctrina Jurisclaseur, în fascicolul nr. 660 (9, 1995) intitulat "măsuri de probațiune executate de un tehnician" și subtitlat "intervenția tehnicianului în probațiunea litigiei", precizează, în special, că "orice intervenție a unui tehnician într-o litie, chiar și pe ordinul judecătorului, nu constituie neapărat o măsură de probațiune (...) Acesta este (...) cazul atunci când judecătorul comite expertul pentru a asigura 'buna finalizare' a lucrărilor pe care le-a ordonat (...) Într-adevăr, pentru jurisprudență și pentru majoritatea doctrinei (...), tehnicianul care a primit o astfel de misiune execută un mandat judiciar de un tip particular și nu o măsură de probațiune (...)" Lucrarea d-nilor Flamme, Contractul de lucrări : cincisprezece ani de jurisprudență 1975-1990 (Maison Larcier ed., 1991, §§ 63-64), menționează următoarele: "63. Constatarea bunei finalizări - Atunci când condamnă întreprinzătorul să remediezie în natură defectele sau deficiențele constatate, judecătorul se poate îndepărta atingând mainile cu privire la continuare, și anume cu privire la eficacitatea reparației, deci cu privire la rezultatul așteptat, proprietarul construcției fiind în acest caz redus la o nouă acțiune dacă reparația efectuată nu-l satisface.
Judecătorul poate de asemenea, cu condiția de a nu consimți o adevărată delegare a puterilor sale și, prin urmare, de a-și rezerva 'ultimul cuvânt', comite un tehnician - în general, dar nu neapărat expertul judiciar care identificase dezordinile și cauzele lor și preconizase remedii - în scopul de a dirija lucrările de reparare, de a controla sau supraveghea executarea lor, sau pur și simplu de a constata 'buna finalizare' pentru a permite judecătorului să concluzioneze.
64. Lipsind, atât în Franța cât și în Belgia, de orice alt temei juridic decât imperium-ul roman de care este investit judecătorul, misiuni care, departe de a intra în cadrul probațiunii unui dosar, însoțesc executarea unei sentințe pe fond, sunt măsuri 'după ce se pronunță pe fond' care ies din domeniul expertiței judiciare propriu-zise (...) Cât privește responsabilitățile susceptibile de a fi suportate de 'tehnicianul' încărcat cu una sau mai multe din misiunile sus-menționate, ele vor depinde, evident, de întinderea acestora." Starea dreptului descrisă în acest articol este anterioară instituirii de către legea din 9 iulie 1991 sus-amintită a judecătorului de execuție. GRIEFURI 1. Invocând art. 6 al Convenției, reclamantul se declară victimă a unui "refuz de justiție" din cauza caracterului incomplet și chiar contradictoriu al expertiței și al refuzului curții de apel de a continua procedura.
2. Reclamantul invocă, în plus, art. 1 al Protocolului nr. 1 pentru a se plânge de absența unui rezultat al procedurii și că motivele hotărârii de apel ar prejudicia dreptul său de proprietate. PE DREPT 1. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său de acces la un tribunal. Invocă art. 6 § 1 al Convenției ale cărui dispoziții relevante în cauza de față se redactează după cum urmează: "Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)" 1. Tezele părților Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, în măsura în care nu a dus la bun sfârșit procedura pe care a inițiat-o pe baza responsabilității Statului pentru disfuncționare a serviciului public de justiție.
Face, în special, valabil că era responsabilitatea reclamantului nu doar să conteste refuzul de asistență juridică de către biroul de asistență juridică din fața Curții de Casație, ci și să introducă un recurs de casație. De altfel, Guvernul consideră cererea abuzivă, considerând că reclamantul, care și-a văzut toate cererile tranșate pe fond, se plânge de fapt de absența executării de către întreprinzător a dispoziției hotărârii curții de apel din Colmar.
Dar, pentru Guvern, această problemă cade sub competența judecătorului de execuție pe care reclamantul nu l-a sesizat, deși acesta putea în același timp să se pronunțe pe principalul, interpretând dacă era necesar decizia în cauză, și să lichideze astreinta puse în sarcina societății C. Presupunând că excepțiile de inadmisibilitate să nu fie reținute de Curte, Guvernul relevă că hotărârea, a cărei calificare de "înainte de a pronunța pe fond" apare doar în titlu nerevestit cu autoritate de lucru judecat, nu a ordonat doar o expertiză, ci a pus capăt instanței, după ce tranșase toate punctele în litigiu. Este prin urmare, așa cum au recunoscut curtea de apel sesizată cu recursul în responsabilitate, dar și consilierul reclamantului, o hotărâre pe fond.
Guvernul deduce de aici că această hotărâre, de altfel definitivă și, în orice caz, insusceptibilă de atac - în măsura în care fusese pronunțată la renvoi din partea Curții de Casație și se conforma hotărârii acesteia - punea capăt instanței. Cât despre magistratul intervenit după pronunțarea hotărârii, Guvernul sustine că acționa ca magistrat responsabil de controlul expertiază. De altfel, pentru Guvern, reclamantul contesta executarea hotărârii și nu soluția juridică pe care o deduce, fiind precizat, oricum, că calificarea unei hotărâri este fără efect asupra dreptului de a exercita un recurs. În aceste condiții, pentru Guvern, reclamantul nu este îndreptățit să se plângă de un refuz de justiție, având obținut satisfacție pe fond; era responsabilitatea lui de a se asigura de eficacitatea urmărilor acestei hotărâri, dacă era necesar sesizând judecătorul de execuție.
Reclamantul contestă aceste excepții. Face mai întâi valabil că recursul în responsabilitate se referea doar la durata excesivă a procedurii și nu la problema accesului la un tribunal, refuzul judecătorului responsabil de urmărirea dosarului de a reinscrie dosarul pe rolul curții de apel nefiind, pe cealaltă parte, susceptibil de atac. Privitor la a doua excepție, aceasta cade sub incidența fondului grefului. Cu privire la bine-founded-ul grefului, reclamantul estimează că putea pe bună dreptate crede că litigiul care-l opunea societății C. nu fusese tranșat în întregime și în mod definitiv de hotărârea curții de apel.
Pe lângă faptul că această hotărâre fusese calificată "înainte de a pronunța pe fond", estimează că era responsabilitatea expertului comis de curtea de apel să se pronunțe asupra responsabilității întreprinzătorului în degradarea temeliei, apoi, cu extinderea misiunii sale de către judecătorul responsabil de urmărirea dosarului cu privire la calitatea lemnului de construcție și reutilizarea sa, ceea ce induce că o decizie ulterioară intervine. Reclamantul adaugă că extinderea misiunii a fost hotărâtă de magistratul responsabil de urmărirea dosarului în calitate de magistrat, demonstrând că hotărârea din 20 ianuarie 2003 era într-adevăr o decizie înainte de a pronunța pe fond. Reclamantul face încă valabil că doar printr-o scrisoare din 4 februarie 2008 judecătorul responsabil de urmărirea dosarului s-a prevalat de caracterul definitiv al hotărârii.
Din aceasta concluzionează că, pe parcursul mai mult de cinci ani, a fost indus în eroare și pe bună dreptate a crezut că trebuie să aștepte o nouă decizie a curții de apel, abținîndu-se prin urmare de a sesiza o altă jurisdicție, deoarece acțiunea sa s-ar fi lovit de operarea excepției de litis-pendență. 2. Aprecierea Curții Curtea nu consideră necesar, în cauza de față, să se pronunțe asupra excepțiilor ridicate de Guvern, deoarece consideră că grieful este, în orice caz, manifest nefondat pentru motivele expuse mai jos. Curtea amintește de la început jurisprudența sa constantă conform căreia nu-i aparține să se substituie jurisdicțiilor interne. Responsabilitatea fundamentală a autorităților naționale, în special a curților și tribunalelor, este de a interpreta legislația internă.
De altfel, "dreptul la un tribunal", al cărui drept de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări admise implicit, în special cât privește condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece prin natura sa necesită o reglementare de către Stat, care se bucură la acest privat de o anumită marjă de apreciere (a se vedea, printre altele, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, 19 februarie 1998, § 34, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I). Într-adevăr, dreptul de acces la un tribunal este afectat atunci când reglementarea sa încetează să servească scopurile securității juridice și ale unei bune administrări a justiției și constituie un fel de barieră care împiedică justiciabilul de a-și vedea disputa tranșată pe fond de către jurisdicția competentă.
În cauza de față, Curtea observă că curtea de apel din Colmar era sesizată de reclamant prin reluare de instanță după o hotărâre a Curții de Casație, care censurase calificarea de contract de vânzare a acordului litigios. Acțiunea reclamantului urmăreau obținerea, în același timp, a executării contractului, sub controlul unui expert de asemenea încărcat cu definirea extinderii obligației întreprinzătorului în reasumarea lucrărilor, și a compensării prejudiciului invocat datorită acestui defect de execuție. Curte observă că hotărârea curții de apel, deși calificată înainte de a pronunța pe fond, s-a pronunțat asupra ansamblului acestor cereri. Astfel, misiunea expertului se limita - chiar dacă-i revenia, dintr-un punct de vedere exclusiv tehnic, să precizeze extinderea exactă a lucrărilor - la controlul executării dispoziției hotărârii care ordona, sub astreinte, societății C. să efectueze aceste lucrări.
Faptul că judecătorul responsabil de urmărirea dosarului al curții de apel a, mai târziu, adus o precizare privind extinderea constatărilor tehnice de efectuat nu este, în ochii Curții, de natură să pună în discuție această apreciere. Cert este, Curtea admite că, în ciuda conținutului hotărârii curții de apel, sesizonul acestui judecător, adăugat la menționarea "înainte de a pronunța pe fond" figurând în capul hotărârii, putea genera îndoială cu privire la portata exactă a acesteia. Rămâne că, în realitate, reclamantul nu contestă aprecierea, făcută în 2008 de judecătorul responsabil de urmărirea dosarului, a calificării hotărârii curții de apel, judecător care estimase că hotărârea sus-amintită se pronunțase definitiv asupra punctelor în litigiu.
Prin urmare, recunoaște precis că nu este în cauză decât o problemă de execuție a hotărârii, plângându-se doar că a fost informat tardiv cu privire la realitatea calificării acesteia și că, din acest motiv doar, a fost indus în eroare, ceea ce l-ar fi împiedecat să exercite mai devreme căile de atac adecvate. Curte observă că unicele contestații sau cereri ale reclamantului, inclusiv atunci când se refereau la desfășurarea expertiței în curs, vizau de fapt doar defectul de execuție a lucrărilor de către societatea C. În aceste condiții, și presupunând chiar că putut fi în îndoială privitor la calificarea hotărârii, reclamantul, care era asistat de un avocat din care beneficia de sfaturi iluminate, dispunea de posibilitatea fie de a face rectificată sau interpretată hotărârea curții de apel, fie de a sesiza judecătorul de execuție, sub condiția ca acesta din urmă să se declare, dacă era necesar, incompetent, în special pentru a lichida astreinta.
Curte observă, de altfel, că consilierul reclamantului însuși a ajuns în final să admită că jurisdicția de apel se descărcaseși de sarcina sa, și aceasta chiar dacă expertul nu depusese încă raportul. De aceea, Curtea consideră că reclamantul nu poate se plângă că a suferit o îngrădire a dreptului lui de acces la judecătorul competent. Rezultă de aici că acest grief este manifest nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. 2. Reclamantul alege de asemenea o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care era competentă să cunoască de pretențiile formulate, Curtea nu a relevat nicio aparență de încălcare a dispoziției articolului 1 al Protocolului nr. 1. Rezultă de aici că acest grief este manifest nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Grefieră Președinte
CINQUIÈME SECTION
DÉCISION
SUR LA RECEVABILITÉ
de la requête n o 43918/09 présentée par Jacques MITRE contre la France La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 27 septembre 2011 en une chambre composée de : Dean Spielmann, président, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Boštjan M. Zupančič, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Angelika Nußberger, juges, et de Claudia Westerdiek, greffière de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 15 juillet 2009, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Jacques Mitre, est un ressortissant français, né en 1953 et résidant à Avrainville.
Il a été représenté devant la Cour par M e Y. Galland, avocat à Strasbourg. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 23 mars 1992, le requérant conclut avec la société C. un contrat intitulé « contrat de vente », en vue de l’édification d’un chalet en bois massif d’un certain modèle sur un terrain dont il était propriétaire. Le contrat précisait par ailleurs qu’il entrait dans la mission de la société C. de « constituer les dossiers administratifs nécessaires à l’obtention du permis de construire ». La société livra les éléments en bois sans procéder à la construction.
Estimant que la convention litigieuse était en réalité un contrat de construction d’une maison individuelle, le requérant assigna en justice la société C. (à une date non précisée, le requérant situant le début de la procédure au 12 juillet 1994) en exécution du contrat. Par un jugement du 7 décembre 1994, le tribunal de grande instance de Nancy le débouta de ses demandes et le condamna à payer le solde du prix de vente, aux motifs qu’était en jeu un contrat de vente prévoyant uniquement la livraison des éléments nécessaires à la construction du chalet. Le 19 octobre 1998, la cour d’appel de Nancy confirma ce jugement, jugeant que la société C., si elle avait vendu le chalet, fourni les plans d’assemblage et assisté le client dans ses démarches administratives, n’avait pas pour autant entendu assurer la construction de celui-ci.
Le 3 mai 2001, la Cour de cassation cassa l’arrêt de la cour d’appel, aux motifs qu’il avait retenu la qualification de contrat de vente tout en constatant que la société s’était engagée à construire un chalet, et ce par une convention correspondant à un contrat de construction d’une maison individuelle. La Cour de cassation mentionna que les juges d’appel avaient également constaté que ce contrat prévoyait que ses stipulations et indications devaient prévaloir sur toute autre pièce contractuelle. Les parties furent renvoyées devant la cour d’appel de Colmar, devant laquelle le requérant reprit l’instance. Il demanda à la cour d’appel de condamner la société C. à effectuer les travaux dans les deux mois à compter de l’arrêt à intervenir, sous astreinte et après reprise par celle-ci du gros œuvre.
Il sollicita également que ces travaux soient réalisés sous contrôle d’un expert, chargé d’indiquer les travaux de reprise à réaliser et de contrôler la bonne fin de l’ensemble de la réalisation, à charge pour lui de rendre son rapport après réception des travaux. Il demanda enfin à être indemnisé par la société C. de différents chefs de préjudice résultant du défaut de réalisation des travaux. Le 20 janvier 2003, la cour d’appel de Colmar rendit un arrêt expressément qualifié d’« avant dire droit ». Elle jugea que la convention litigieuse était un contrat de construction d’une maison individuelle et alloua en conséquence au requérant la somme de 38 637 euros (EUR) à titre de dommages-intérêts, notamment pour perte de jouissance du bien.
Par ailleurs, elle désigna un expert chargé d’examiner l’état du soubassement déjà construit, de déposer à cette fin, devant elle, un pré-rapport dans un délai de deux mois, de procéder à un contrôle de bonne fin des travaux de réalisation de l’ouvrage défini par le contrat. L’arrêt ordonnait à l’expert de rendre compte du déroulement de sa mission dans un rapport à déposer au greffe de la cour d’appel. La société C. fut condamnée à effectuer les travaux sous astreinte, y compris ceux éventuellement préconisés par l’expert, sous réserve, d’une part de l’obtention d’un permis de construire, et d’autre part du dépôt du pré-rapport de l’expert. Le 13 mars 2003, l’expert déposa son pré-rapport. Le 20 juin 2003, la mission de l’expert fit l’objet d’une extension, par le magistrat de la mise en état de la cour d’appel, à l’estimation de la qualité du bois d’origine et de la possibilité d’édifier un immeuble identique à un immeuble construit avec du bois neuf.
Le 9 août 2004, l’expert fit savoir à la cour d’appel qu’il ne pouvait poursuivre sa mission, faute d’engagement par l’entreprise d’exécuter les travaux décrits dans le devis descriptif. Le requérant et son avocat sollicitèrent à plusieurs reprises le magistrat chargé de la mise en état devant la cour d’appel (chargé de contrôler le déroulement des procédures en cours) pour remettre l’affaire en débat, estimant qu’en l’absence de dépôt du rapport de l’expert, la cour d’appel n’avait pas vidé sa saisine. Ils précisèrent que la société C. n’avait pas entrepris les démarches nécessaires à la reprise des travaux. Le 14 février 2006, le magistrat refusa le remplacement de l’expert, estimant que le blocage de la situation ne lui était pas imputable.
Le 8 février 2007, le requérant adressa un courrier à l’expert. Il lui précisa notamment que, conformément à la loi du 19 décembre 1990 relative au contrat de construction d’une maison individuelle, il appartenait à l’entrepreneur, qui avait signé le dossier de permis de construire initial (en 1992), de signer le second dossier. Il indiqua avoir d’ailleurs donné pouvoir à cette fin à l’entreprise C. le 4 mars 2004. Le 22 mars 2007, le requérant assigna l’État devant le tribunal de grande instance de Nancy en responsabilité pour faute lourde du service public de la justice. Il se plaignait en particulier de la durée de la procédure tant devant la cour d’appel de Nancy que devant celle de Colmar, évoquant une situation de blocage.
Le 26 novembre 2007, l’avocat du requérant demanda que l’expert dépose un nouveau pré-rapport concernant l’état du soubassement et la qualité du bois. Le 4 février 2008, le magistrat chargé de la mise en état refusa la remise en débat de l’affaire. Il estima que l’arrêt du 20 janvier 2003, quelle que soit la qualification qui lui avait été donnée, s’était prononcé définitivement sur tous les points du litige dont la cour d’appel était saisie. Il ajouta que les difficultés rencontrées par le requérant concernaient l’exécution de cet arrêt, la mission de l’expert (qui avait déposé depuis longtemps son pré-rapport sur l’état du soubassement) supposant que l’ensemble des travaux prescrits par l’arrêt soient entrepris.
Il précisa enfin que l’extension de la mission de l’expert s’inscrivait dans le cadre de son contrôle de bonne fin des travaux et ne nécessitait pas le dépôt d’un nouveau pré-rapport. Par ailleurs, le 19 mai 2008, le tribunal de grande instance de Nancy rejeta la demande du requérant au titre de la responsabilité de l’État. Le 16 octobre 2008, le conseil du requérant, arguant à nouveau d’un blocage de la situation et reconnaissant que la cour d’appel avait vidé sa saisine, demanda au magistrat chargé de la mise en état d’inviter l’expert à déposer son rapport. Le 28 novembre 2008, à la demande de ce magistrat, l’expert déposa son rapport en l’état, sans avoir pu mener à bien sa mission de contrôle de bonne fin des travaux, faute de diligence de l’entrepreneur pour déposer le permis de construire et réaliser les travaux.
Par un courrier adressé le 4 juin 2009 au conseil du requérant, le juge de la mise en état de la cour d’appel refusa à nouveau de rappeler l’affaire, rappelant à nouveau que selon lui, et comme l’avocat en avait convenu, la cour d’appel avait vidé sa saisine. Par un arrêt du 11 mars 2010, la cour d’appel de Nancy confirma le jugement rendu le 19 mai 2008 par le tribunal de grande instance de Nancy. Elle estima que le grief concernant la précédente procédure devant elle, conclu par l’arrêt du 19 octobre 1998, était irrecevable du fait de la prescription quadriennale des créances de l’État. Concernant la procédure devant la cour d’appel de Colmar, elle considéra que celle-ci avait été menée dans des délais corrects jusqu’à l’arrêt du 20 janvier 2003. S’agissant enfin de la période ultérieure à cet arrêt, la cour d’appel, se référa au courrier de l’avocat du requérant et au dépôt du rapport en l’état par l’expert.
Elle ajouta que l’arrêt de 2003, bien que prévoyant diverses dispositions pour mener à bien la fin du chantier, et malgré la mention erronée d’une qualification « avant dire droit » sur la première page, avait tranché les demandes au fond et statué sur les frais et dépens, mettant ainsi fin à la phase proprement judiciaire. Dès lors, les juges d’appel, observant que le requérant n’avait pas saisi de juridiction compétente pour les difficultés d’exécution ni mis en cause la responsabilité de l’expert, jugèrent qu’il n’y avait ni faute lourde ni déni de justice comme s’en plaignait le requérant. Le requérant, souhaitant former un pourvoi contre cet arrêt saisit le bureau d’aide juridictionnelle près la Cour de cassation, faisant notamment valoir qu’il entendait se plaindre de la « remise en cause » de l’arrêt « avant dire droit » du 20 janvier 2003 par le juge de la mise en état de la cour d’appel de Colmar.
Par une décision notifiée le 18 octobre 2010, et confirmée par le premier président de la Cour de cassation le 5 avril 2011, le président du bureau d’aide juridictionnelle près cette Cour rejeta la demande d’aide juridictionnelle du requérant pour défaut de moyen sérieux de cassation susceptible d’être invoqué. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1 Le droit interne pertinent a) Le code de procédure civile Les articles pertinents du code de procédure civile sont ainsi libellés : Article 153 « La décision qui ordonne une mesure d’instruction ne dessaisit pas le juge. La décision indique la date à laquelle l’affaire sera rappelée pour un nouvel examen. » Article 272, alinéa 1 « La décision ordonnant l’expertise peut être frappée d’appel indépendamment du jugement sur le fond sur autorisation du premier président de la cour d’appel s’il est justifié d’un motif grave et légitime.
» Article 461 « Il appartient à tout juge d’interpréter sa décision si elle n’est pas frappée d’appel. La demande en interprétation est formée par simple requête de l’une des parties ou par requête commune. Le juge se prononce les parties entendues ou appelées. » Article 462 « Les erreurs et omissions matérielles qui affectent un jugement, même passé en force de chose jugée, peuvent toujours être réparées par la juridiction qui l’a rendu ou par celle à laquelle il est déféré, selon ce que le dossier révèle ou, à défaut, ce que la raison commande. Le juge est saisi par simple requête de l’une des parties, ou par requête commune ; il peut aussi se saisir d’office. Le juge statue après avoir entendu les parties ou celles-ci appelées.
Toutefois, lorsqu’il est saisi par requête, il statue sans audience, à moins qu’il n’estime nécessaire d’entendre les parties. La décision rectificative est mentionnée sur la minute et sur les expéditions du jugement. Elle est notifiée comme le jugement. Si la décision rectifiée est passée en force de chose jugée, la décision rectificative ne peut être attaquée que par la voie du recours en cassation. » Article 480 « Le jugement qui tranche dans son dispositif tout ou partie du principal, ou celui qui statue sur une exception de procédure, une fin de non-recevoir ou tout autre incident a, dès son prononcé, l’autorité de la chose jugée relativement à la contestation qu’il tranche. Le principal s’entend de l’objet du litige tel qu’il est déterminé par l’article 4. » Article 481 « Le jugement, dès son prononcé, dessaisit le juge de la contestation qu’il tranche.
Toutefois, le juge a le pouvoir de rétracter sa décision en cas d’opposition, de tierce opposition ou de recours en révision. Il peut également l’interpréter ou la rectifier sous les distinctions établies aux articles 461 à 464. » Article 482 « Le jugement qui se borne, dans son dispositif, à ordonner une mesure d’instruction ou une mesure provisoire n’a pas, au principal, l’autorité de la chose jugée. » Article 483 « Le jugement avant dire droit ne dessaisit pas le juge.
» Article 536 « La qualification inexacte d’un jugement par les juges qui l’ont rendu est sans effet sur le droit d’exercer un recours (...) » b) Le code de l’organisation judiciaire L’article L. 213-6 du code de l’organisation judiciaire se lit comme suit : « Le juge de l’exécution connaît, de manière exclusive, des difficultés relatives aux titres exécutoires et des contestations qui s’élèvent à l’occasion de l’exécution forcée, même si elles portent sur le fond du droit à moins qu’elles n’échappent à la compétence des juridictions de l’ordre judiciaire (...) » c) Les dispositions régissant spécifiquement les voies d’exécution L’article 35 de la loi n o 91-650 du 9 juillet 1991 portant réforme des procédures civiles d’exécution est rédigé comme suit : « L’astreinte, même définitive, est liquidée par le juge de l’exécution, sauf si le juge qui l’a ordonnée reste saisi de l’affaire ou s’en est expressément réservé le pouvoir.
» Les dispositions pertinentes du décret n o 92-755 du 31 juillet 1992 se lisent comme suit : Article 8 « (...) Le juge de l’exécution ne peut ni modifier le dispositif de la décision de justice qui sert de fondement aux poursuites, ni en suspendre l’exécution. Toutefois, après signification du commandement ou de l’acte de saisie, selon le cas, il a compétence pour accorder un délai de grâce. » Article 24 « Sauf disposition contraire, le juge de l’exécution statue comme juge du principal. » 2. La jurisprudence interne pertinente Dans un arrêt du 5 mai 1978 (pourvoi n o 77-11.254, Bull.
1978, II, n o 118), la Cour de cassation affirme notamment que « ne constitue pas une décision ordonnant une expertise au sens de l’article 272 du nouveau Code de procédure civile, la décision du juge de la mise en état qui ordonne l’exécution de travaux sous la vérification d’un expert précédemment désigné en référé ». Par ailleurs, dans un arrêt du 21 juin 1978 (pourvoi n o 77-10.966, Bull. 1978, II, n o 264), elle a jugé qu’une cour d’appel, dessaisie de la contestation tranchée par un précédent arrêt ayant ordonné l’exécution de travaux sous astreinte, ne pouvait, si elle était saisie de demandes fondées sur l’inexécution des travaux ordonnés, admettre la mise en cause d’un tiers en se fondant sur l’évolution du litige.
3. La doctrine Le Jurisclasseur, dans son fascicule n o 660 (9, 1995) intitulé « mesures d’instruction exécutées par un technicien » et sous-titré « intervention du technicien dans l’instruction du litige », précise notamment que « toute intervention d’un technicien dans un litige, même sur ordre du juge, ne constitue pas nécessairement une mesure d’instruction (...) C’est (...) le cas lorsque le juge commet l’expert pour qu’il assure la « bonne fin » de travaux qu’il a ordonnés (...) En effet, pour la jurisprudence et pour la majorité de la doctrine (...), le technicien qui a reçu une telle mission exécute un mandat judiciaire d’un type particulier et non une mesure d’instruction (...) » L’ouvrage de M. et P.-A Flamme, Le contrat d’entreprise : quinze ans de jurisprudence 1975-1990 (Maison Larcier éd., 1991, §§ 63-64), mentionne ce qui suit : « 63. Constat de bonne fin - Lorsqu’il condamne l’entrepreneur à remédier en nature aux malfaçons ou défauts constatés, le juge peut se laver les mains quant à la suite, c’est-à-dire quant à l’efficacité de la réparation, donc quant au résultat attendu, la maître de l’ouvrage étant en ce cas réduit à une nouvelle action si la réparation effectuée ne le satisfait pas.
Le juge peut aussi, à condition de ne pas consentir une véritable délégation de ses pouvoirs et donc de se réserver le « dernier mot », commettre un technicien – généralement mais non nécessairement l’expert judiciaire ayant identifié les désordres et leurs causes et préconisé des remèdes – à l’effet, cumulativement ou non, soit de diriger les travaux de réfection, soit de contrôler ou surveiller leur exécution, soit tout simplement d’en constater la « bonne fin » pour permettre au juge de conclure.
64. Dépourvues, en France comme en Belgique, de tout autre fondement juridique que l’ imperium romain dont le juge est investi, de telles missions, qui loin d’entrer dans le cadre de l’instruction d’une affaire accompagnent l’exécution d’un jugement au fond, sont des mesures « après dire droit » qui sortent du domaine de l’expertise judiciaire proprement dite (...) Quant aux responsabilités susceptibles d’être encourues par le « technicien » chargé d’une ou plusieurs des missions précitées, elles dépendront évidemment de l’étendue de celles-ci. » L’état du droit décrit dans cet article est antérieur à l’institution par la loi du 9 juillet 1991, précitée, du juge de l’exécution. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se dit victime d’un « déni de justice » en raison du caractère incomplet voire non contradictoire de l’expertise et du refus de la cour d’appel de poursuivre la procédure.
2. Le requérant invoque en outre l’article 1 du Protocole n o 1 pour se plaindre de l’absence d’issue de la procédure et que les motifs de l’arrêt d’appel porteraient atteinte à son droit de propriété. EN DROIT 1. Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit d’accès à un tribunal. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention dont les dispositions pertinentes en l’espèce se lisent comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » 1. Thèse des parties Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes, dans la mesure où il n’a pas mené à son terme la procédure qu’il a engagée sur le fondement de la responsabilité de l’État pour dysfonctionnement du service public de la justice.
Il fait en particulier valoir qu’il appartenait au requérant non seulement de contester le refus d’aide juridictionnelle par le bureau d’aide juridictionnelle près la Cour de cassation, mais encore d’introduire un pourvoi en cassation. De plus, le Gouvernement estime la requête abusive, considérant que le requérant, qui a vu l’ensemble de ses demandes tranchées au fond, se plaint en réalité de l’absence d’exécution par l’entrepreneur des dispositions de l’arrêt de la cour d’appel de Colmar.
Or, pour le Gouvernement, cette question relève de la compétence du juge de l’exécution que le requérant n’a pas saisi, alors que celui-ci pouvait à la fois statuer au principal, interprétant au besoin la décision en cause, et liquider l’astreinte mise à la charge de la société C. A supposer que les exceptions de recevabilité ne soient pas retenues par la Cour, le Gouvernement relève que l’arrêt, dont la qualification d’ « avant dire droit » figure uniquement dans l’en-tête non revêtu de l’autorité de chose jugée, n’a pas uniquement ordonné une expertise, mais a mis fin à l’instance, après avoir tranché l’ensemble des points en litige. Il s’agit donc, ainsi que l’ont reconnu la cour d’appel saisie du recours en responsabilité mais aussi le conseil du requérant, d’un arrêt sur le fond.
Le Gouvernement en déduit que cet arrêt, par ailleurs définitif et, en tout état de cause, insusceptible de recours - dans la mesure où il était intervenu sur renvoi de la Cour de cassation et se conformait à l’arrêt de celle-ci – mettait fin à l’instance. Quant au magistrat intervenu après le prononcé de l’arrêt, le Gouvernement fait valoir qu’il agissait en tant que magistrat chargé du contrôle des expertises. De plus, pour le Gouvernement, le requérant conteste l’exécution de l’arrêt et non la solution juridique qu’il dégage, étant précisé, quoi qu’il en soit, que la qualification d’un arrêt est sans effet sur le droit d’exercer un recours. Dans ces conditions, pour le Gouvernement, le requérant n’est pas fondé à se plaindre d’un déni de justice, ayant obtenu satisfaction sur le fond ; c’est à lui qu’il appartenait de s’assurer de l’effectivité des suites de cet arrêt, au besoin en saisissant le juge de l’exécution.
Le requérant conteste ces exceptions. Il fait d’abord valoir que le recours en responsabilité se rapportait uniquement à la durée excessive de la procédure et non à la question de l’accès à un tribunal, le refus du juge de la mise en état de réinscrire le dossier au rôle de la cour d’appel n’étant, pour sa part, pas susceptible de recours. Quant à la deuxième exception, elle relève selon lui du fond du grief. Sur le bien-fondé du grief, le requérant estime qu’il pouvait légitimement croire que le litige l’opposant à la société C. n’avait pas été tranché entièrement et définitivement par l’arrêt de la cour d’appel.
Outre que cet arrêt avait été qualifié d’ « avant dire droit », il estime qu’il revenait à l’expert commis par la cour d’appel de se prononcer sur la responsabilité de l’entrepreneur dans la dégradation du soubassement, puis, avec l’extension de sa mission par le juge de la mise en état sur la qualité du bois de construction et sa réutilisation, ce qui induisait qu’une décision ultérieure intervienne. Le requérant ajoute que l’extension de mission a été décidée par le magistrat de la mise en état ès qualités, démontrant que l’arrêt du 20 janvier 2003 était bien une décision avant dire droit. Le requérant fait encore valoir que ce n’est que par un courrier du 4 février 2008 que le juge de la mise en état s’est prévalu du caractère définitif de l’arrêt.
Il en conclut que, pendant plus de cinq ans, il a été induit en erreur et a légitimement cru devoir attendre une nouvelle décision de la cour d’appel, s’abstenant par conséquent de saisir une autre juridiction, car son action se serait heurtée au jeu de l’exception de litispendance. 2. Appréciation de la Cour La Cour n’estime pas nécessaire, en l’espèce, de statuer sur les exceptions soulevées par le Gouvernement, car elle considère que le grief est, en tout état de cause, manifestement mal fondé pour les raisons exposées ci-dessous. La Cour rappelle d’emblée sa jurisprudence constante selon laquelle il ne lui appartient pas de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne.
Par ailleurs, le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation (voir, parmi beaucoup d’autres, Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne , 19 février 1998, § 34, Recueil des arrêts et décisions 1998-I). En effet, le droit d’accès à un tribunal se trouve atteint lorsque sa réglementation cesse de servir les buts de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice et constitue une sorte de barrière qui empêche le justiciable de voir la substance de son litige tranchée par la juridiction compétente.
En l’espèce, la Cour observe que la cour d’appel de Colmar était saisie par le requérant en reprise d’instance après un arrêt de la Cour de cassation, laquelle avait censuré la qualification de contrat de vente de l’accord litigieux. L’action du requérant tendait à obtenir à la fois l’exécution du contrat, sous contrôle d’un expert également chargé de définir l’étendue de l’obligation de l’entrepreneur dans la reprise des travaux, et l’indemnisation du préjudice allégué du fait de ce défaut d’exécution. Or, la Cour relève que l’arrêt de la cour d’appel, bien que qualifié d’avant dire droit, s’est prononcé sur l’ensemble de ces demandes. Ainsi la mission de l’expert se bornait - même s’il lui revenait, d’un point de vue exclusivement technique, de préciser l’étendue exacte des travaux - à contrôler l’exécution des dispositions de l’arrêt qui enjoignait, sous astreinte, la société C. à effectuer ces travaux.
Le fait que le juge de la mise en état de la cour d’appel ait, par la suite, apporté une précision quant à l’étendue des constatations techniques à effectuer n’est pas, aux yeux de la Cour, de nature à remettre en cause cette appréciation. Certes, la Cour admet que, malgré la teneur de l’arrêt de la cour d’appel, la saisine de ce juge, ajoutée à la mention « avant dire droit » figurant en tête de l’arrêt, pouvait faire naître un doute quant à la portée exacte de celui-ci. Il reste qu’en réalité, le requérant ne conteste pas l’appréciation, faite en 2008 par le juge de la mise en état, de la qualification de l’arrêt de la cour d’appel, ce juge ayant estimé que ledit arrêt avait statué définitivement sur les points en litige.
Par conséquent, il reconnaît précisément que n’est en cause qu’un problème d’exécution de l’arrêt, se plaignant uniquement d’avoir été avisé tardivement de la réalité de sa qualification et d’avoir, de ce seul fait, été induit en erreur, ce qui l’aurait empêché d’exercer plus tôt les recours adéquats. Or, la Cour observe que les seules contestations ou demandes du requérant, y compris lorsqu’elles concernaient le déroulement de l’expertise en cours, visaient en fait uniquement le défaut d’exécution des travaux par la société C. Dans ces conditions, et à supposer même qu’il ait pu avoir un doute quant à la qualification de l’arrêt, le requérant, qui était assisté d’un avocat dont il bénéficiait des conseils éclairés, disposait de la possibilité soit de faire rectifier ou interpréter l’arrêt de la cour d’appel, soit de saisir le juge de l’exécution, à charge pour ce dernier de se déclarer, le cas échéant, incompétent, en particulier pour liquider l’astreinte.
La Cour note d’ailleurs que le conseil du requérant lui-même a finalement admis que la juridiction d’appel avait vidé sa saisine, et ce alors même que l’expert n’avait pas encore rendu son rapport. Partant, la Cour estime que le requérant ne peut se plaindre d’avoir subi une entrave à son droit d’accès au juge compétent. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. 2. Le requérant allègue également une violation de l’article 1 du Protocole n o 1. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des dispositions de l’article 1 du Protocole n o 1. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Greffière Président