CtEDO 13.09.2011 AI

LIENHARDT c. FRANCE

RESPONDENT
FRA
HOTĂRÂRE
13.09.2011
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
LIENHARDT c. FRANCE (CtEDO, 2011)
HUDOC · oficial

cererii nr. 12139/10

prezentată de Luc LIENHARDT

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), ședând la 13 septembrie 2011 într-o cameră compusă din:

Dean Spielmann, președinte,

Jean-Paul Costa,

Karel Jungwiert,

Boštjan M. Zupančič,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Ann Power,

Angelika Nußberger,

judecători,

și din Claudia Westerdiek, grefieră,

Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 17 februarie 2010,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:

FAPT

Reclamantul, dnnl Luc Lienhardt, este un cetățean francez, născut în 1959 și locuiesc la Lyon. A fost reprezentat în fața Curții de Dna S. Cormier, avocat la Lyon. Guvernul francez (denumit în continuare "Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, Dna E. Belliard, directoare a afacerilor juridice la ministerul afacerilor externe.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Din 3 octombrie 2004 până la 22 noiembrie 2005, reclamantul a fost pus în custodie preventivă în penitenciarul Saint-Paul din Lyon, astazi dezafectat.

La 23 septembrie 2005, la cererea reclamantului, judecătorul referendului tribunalului administrativ din Lyon a ordonat o expertiză în scopul de a determina volumul și numărul de persoane deținute în celula pe care o ocupa, precum și starea acesteia și a zonelor comune.

La 19 ianuarie 2006, expertul repartizat a prezentat raportul. A precizat că efectivul penitenciarului era cuprins între 772 și 804 deținuți, în timp ce capacitatea administrativă era de 360 de locuri. A menționat că celula reclamantului, pe care acesta declara că o împarte cu doi codetinuți, avea o suprafață de 7,55 m2, cu excepția embrazurii ușii, pentru o înălțime sub plafon de 4,27 m. Era echipată cu trei paturi supraetajate, cea mai înaltă situată la 1,85 m de la sol. Era prevăzută cu un colț cu toalete (aparent închis printr-un simplu perdeu) după care se găseau un mic chiuvetă și un dulap de depozitare. Iluminarea și ventilația proveneau dintr-o fereastră de 1,30 m pe 1 m, prevăzută cu gratii și pânză de sârmă. Un tub fluorescent asigura de asemenea iluminarea.

Raportul sublinia umiditatea și starea insuficientă de întreținere a dușurilor, a cărei ventilație era descrisă ca insuficientă. Curțile clădirii în care era deținut reclamantul, pline de deșeuri, au fost considerate insuficient întreținute de expert, care pointed, de asemenea, lipsa de întreținere a două celule de așteptare de 4,50 m2 pe care le-a vizitat, de asemenea.

Mai general, referitor la zonele comune, nu formula observații particulare decât referitoare la "celulele de decompresie" ale serviciului de sănătate și la zona vizitelor. Referitor la celulele de decompresie, ocupate de deținuți (unu singur per celulă) după un sfat medical, a remarcat o suprafață de 7 m2 cu sol gol, o bancă din beton și un colț cu toalete grilajate. Nu a menționat totuși niciun defect de întreținere și nu a precizat dacă reclamantul a fost deținut acolo. Zona vizitelor a fost, în schimb, prezentată ca fiind în stare foarte proastă de întreținere, general murdară și foarte prost aerisită.

De altfel, raportul de expertiză psihiatrică complementară predat la 20 septembrie 2006 în cadrul investigației penale împotriva reclamantului menționa că acesta din urmă prezentas e în detenție o criză deliranta care a durat aproape trei luni fără a fi supusă niciunei ingrijiri corespunzătoare. Tot s-ar fi revenit treptat în ordine în mod natural.

La 25 martie 2008, reclamantul a depus o plângere cu constituire de parte civilă în fața decanului judecătorilor de investigație din Lyon sub calificările de condiții de cazare incompatibile cu demnitatea umană, precum și torturi și acte de barbarie.

Printr-o scrisoare din 26 mai 2008, a sesizat ministrul justiției, cu o cerere de indemnizație a prejudiciului suferit din cauza condițiilor sale de detenție.

La 22 iulie 2008, ministrul a respins cererea, estimând că nicio vinovăție nu era imputabilă administrației.

La 18 septembrie 2008, a introdus o cerere în fața tribunalului administrativ din Lyon.

Prin sentință din 16 noiembrie 2010, astazi definitivă, tribunalul administrativ a condamnat Statul să plătească reclamantului, reprezentat de avocatul care este al său în fața Curții, suma de 2.000 de euro ("EUR") pentru prejudiciul moral cauzat de condițiile sale de detenție. Judecătorii au considerat că, dacă administrația penitenciară putea deroga de la principiul detenției individuale din cauza distribuției interioare a penitenciarelor și a suprapopulației carceral, trebuia să respecte condiții satisfăcătoare de igienă și salubritate și respectul demnității inerente persoanei umane. Pe baza raportului de expertiză menționat mai sus, tribunalul a estimat că reclamantul fusese deținut în condiții de promiscuitate și insalubritate caracterizând o nerespectare a dispozițiilor codului de procedură penală și angajând în acest sens răspunderea Statului. A remarcat în particular că reclamantul ocupase patru celule diferite, una dintre ele cu o suprafață de 7,80 m2 cu doi alți deținuți, această celulă servind atât ca dormitor cât și ca sufragerie, iar intimitatea deținuților nu era asigurată în alt mod din cauza lipsei unei separări reale cu toaleta. Tribunalul a menționat, de asemenea, starea de murdărie, insuficiența ventilației și întreținerii dușurilor, precum și ale zonei de vizite, și starea curților de plimbare și ale celulelor de așteptare.

Dispozițiile relevante ale codului de procedură penală sunt redactate după cum urmează:

art. 716

"Persoanele puse în examen, inculpații și acuzații supuși custodie preventive sunt plasați în celulă individuală. Nu se poate deroga de la acest principiu decât în următoarele cazuri:

1) Dacă persoanele interesate fac cererea;

2) Dacă personalitatea lor justifică, în interesul lor, ca nu să fie lăsați singuri;

3) Dacă au fost autorizate să lucreze sau să urmeze o formare profesională sau școlară și necesitățile de organizare o impun.

Atunci când persoanele puse în examen, inculpații și acuzații sunt plasați în celulă colectivă, celulele trebuie adaptate la numărul de persoane deținute care sunt cazate acolo. Acestea trebuie să poată coexista. Siguranța și demnitatea acestora trebuie asigurate."

Articolul D. 83

"Regimul aplicat în penitenciarele naționale este cel al detenției individuale zi și noapte în toată măsura în care distribuția locurilor o permite și cu excepția contraindicației medicale.

Această regulă nu înlătură totuși ca să fie organizate activități colective sau activități dirijate"

Articolul D. 189

"Cu privire la toate persoanele care i sunt încredințate de autoritatea judiciară, în orice titlu, serviciul public penitenciar asigură respectul demnității inerente persoanei umane și ia toate măsurile destinate să faciliteze reinserția lor socială."

Articolul D. 349

"Incarcearea trebuie suportată în condiții satisfăcătoare de igienă și salubritate, atât în ceea ce privește amenajarea și întreținerea clădirilor, funcționarea serviciilor economice și organizarea muncii, cât și aplicarea regulilor de curățenie individuală și practicarea exercițiilor fizice."

Articolul D. 350

"Locurile de detenție și, în special, cele destinate cazării, trebuie să răspundă cerințelor de igienă, ținând seama de climat, în special în ceea ce privește cubajul de aer, iluminarea, încălzirea și aerisire."

Articolul D. 351

"În orice loc unde stau deținuții, ferestrele trebuie suficient de mari pentru ca aceștia să poată citi și lucra la lumina naturală. Amenajarea acestor ferestre trebuie să permită intrarea de aer proaspăt. Iluminarea artificială trebuie suficientă pentru a permite deținuților să citească sau să lucreze fără a-și dăuna vederea.

Instalațiile sanitare trebuie curate și deocheate. Trebuie repartizate într-o manieră corespunzătoare și numărul lor proporțional cu efectivul deținuților."

Articolul D. 352

"Fiecare detinout valid face patul și întreține celula sau locul care i se rezervă într-o stare constantă de curățenie. În acest scop, administrația penitenciară i furnizează produsele și obiectele de curățare necesare.

Atelierele, refectorii, dormitoare, coridoare și curți, precum și locurile de folosință colectivă sunt curățate zilnic de deținuții serviciului general după cum este necesar."

Două instanțe judecătorești administrative de primă instanță au condamnat Statul pe fond să indemnizeze deținuți pe temeiul răspunderii sale pentru comportament culpabil rezultând din nerespectarea asigurării de condiții de detenție compatibile cu respectul demnității persoanei umane.

La 27 martie 2008, tribunalul administrativ din Rouen a condamnat Statul să plătească la acest titlu suma de 3.000 EUR unui deținut încarcerat timp de patru ani în penitenciarul acestei orașe. Judecătorul administrativ a observat că persoana interesată fusese deținută "în diferite celule ale acestui establishment în prezența a doi alți codetinuți; că aceste celule, cu o suprafață de 10,80 la 12,36 metri pătrați, nu comportau ventilație specifică a toaletei nici o separare reală cu camera principală; că aceste toalete sunt în plus lipsite de ocluzie a și situate în apropierea imediată a locului de consum al meselor; că aceste condiții de detenție constituie, în circumstanțele cauzei, o nerespectare a regulilor de igienă și salubritate după cum sunt definite de articolele codului de procedură penală (...)"

Prin sentință din 8 iulie 2009, tribunalul administrativ din Nantes a condamnat pe același temei Statul să plătească unui deținut suma de 6.000 EUR. Tribunalul a notat că această persoană fusese încarcerată timp de aproape trei ani "în Penitenciarul Bărbaților din Nantes, în diferite celule ale acestui establishment cu mai mulți alți codetinuți, numărul de ocupanți putând ajunge la 6 persoane; că aceste celule, cu o suprafață de 15,70 m² la 16,36 m², nu comportau ventilație specifică a toaletei nici o separare reală cu camera principală; că aceste toalete erau în plus situate în apropierea imediată a locului de consum al meselor; că suprafețele realmente utilizabile de fiecare detinout în aceste celule erau foarte reduse; că reînnoirea aerului era deficientă și că aceste celule erau sensibil înnegrești, deși este adevărat, după cum susține ministrul în memoriul în apărare, că erau prevăzute cu ferestre deschidibile și un sistem de ventilație prin țeavă; că, dacă fenomenul suprapopulației carceral este cronic și nu temporar, în special la Penitenciarul Bărbaților din Nantes, oricât de constrângătoare ar fi această circumstanță, nu justifică faptul ca condițiile de securitate, salubritate sau igienă și demnitatea deținuților să nu fie respectate în nerespectarea articolelor menționare mai sus ale codului de procedură penală; că ținând seama de durata deosebit de lungă a detenției reclamantului în asemenea condiții, mărimea celulelor, promiscuitatea și absența respectului pentru intimitatea sa care a rezultat."

De altfel, la 12 noiembrie 2009, curta administrativă de apel din Douai, pronunțând pe apel, declarat de ministrul justiției împotriva unei ordonanțe a judecătorului referendului tribunalului administrativ din Rouen din 6 mai 2009, a condamnat Statul să plătească la trei persoane care fuseseră deținute, timp de 22 de luni pentru una dintre ele și mai mult de doi ani pentru celelalte două, suma de 1.500 EUR.

La 9 decembrie 2010, pe apel al ministrului justiției al unei sentințe pronunțate la 11 mai 2010 de tribunalul administrativ din Rouen în favoarea treizeci și opt de deținuți ai penitenciarul Rouen, a condamnat Statul să indemnizeze acești din urmă din motive de sume mergând de la 350 la 4.000 EUR pentru a fi suferit condiții de detenție "neînsurând respectul demnității inerente persoanei umane".

Dispozițiile relevante ale Recomandării Rec(2006)2 a Comitetului Miniștrilor către Statele membre privind regulile penitenciare europene se citesc după cum urmează:

Regula 18.1.

"Locurile de detenție și, în special, cele destinate cazării deținuților pe durata nopții, trebuie să îndeplinească cerințele de respectare a demnității umane și, în măsura posibilului, a vieții private, și să răspundă condițiilor minime necesare în materie de sănătate și igienă, ținând seama de condițiile climatice, în special în ceea ce privește spațiul de sol, volumul de aer, iluminarea, încălzirea și aerisire."

Regula 18.2.

"În toate clădirile în care deținuții sunt chemați să trăiască, să lucreze sau să se întrrunească:

a. ferestrele trebuie suficient de mari pentru ca deținuții să poată citi și lucra la lumina naturală în condiții normale și pentru a permite intrarea de aer proaspăt, cu excepția cazului în care există un sistem de climatizare corespunzător;

b. iluminarea artificială trebuie în conformitate cu standardele tehnice recunoscute în materie;

c. un sistem de alarmă trebuie să permită deținuților să contacteze personalul imediat."

Regula 18.3.

"Dreptul intern trebuie să definească condițiile minime necesare referitoare la punctele enumerate la paragrafele 1 și 2."

Regula 18.4.

"Dreptul intern trebuie să prevadă mecanisme care garantează că respectul acestor condiții minime nu este afectat în urma suprapopulării carceral."

Invocând art. 3 al Convenției, luat izolat și combinat cu art. 13 al Convenției, reclamantul denunță condiții de detenție care l-au expus la suferințe depășind nivelul inevitabil inerent incarceării, din cauza lipsei de spațiu și stării establishing penitenciar. Afirmă că nu a dispus de niciun recurs efectiv pentru a denunța această încălcare.

DREPT

Reclamantul se plânge că a suferit condiții de detenție inumane și degradante și că este privat de recurs pentru a se plânge. Invocă art. 3 al Convenției, luat singur și combinat cu art. 13, aceste dispoziții citindu-se după cum urmează:

art. 3

"Nicio persoană nu poate fi supusă torturii nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante."

art. 13

"Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne în cauza de față. Consideră, deci, că reclamantul dispunea de căi de atac eficiente și disponibile în ordinea internă.

Menționează mai întâi procedura de urgență a referendului libertate, care permite judecătorului administrativ, atunci când urgența este justificată, să ia în termen de patruzeci și opt de ore orice măsură necesară pentru a pune capăt unei atingeri grave a unei libertăți fundamentale. Precizează că instanțe judecătorești administrative de primă instanță au suspendat acțiunea administrației referitoare la plasarea într-un cartier disciplinar a unui detinout fragil și suspendarea cercetărilor zilnice integrale de caracter sistematic. Menționează de altfel decizii de respingere ale judecătorului referendului Consiliului de Stat rezultând din absența unei atingeri stabilite la o libertate fundamentală sau urgență în cazul plasmării în celulă disciplinară.

Guvernul adaugă că reclamantul dispunea, de asemenea, de posibilitatea de a exercita un recurs în exces de putere pentru a contesta refuzul, chiar și implicit, al administrației de a pune capăt atingerilor pe care le denunță, însoțind recursul cu o cerere de suspensie a actului. Subliniază în acest sens că, din hotărârea Marie pronunțată de Consiliul de Stat la 17 februarie 1995, acest recurs este aplicabil referitoare la măsuri penitenciare și că domeniul său de aplicare este în progres constant în acest domeniu.

De altfel, Guvernul observă că reclamantul a intentat o acțiune în răspundere a Statului în fața judecătorului administrativ. Pe baza mai multor decizii pronunțate recent, dar anterior introducerii cererii, de instanțe judecătorești administrative, pentru două dintre ele în primă instanță și pentru una în apel (vezi "dreptul intern relevant"), estimează că răspunderea Statului poate fi stabilită la acest titlu pentru culpă simplă, sau chiar pentru un simplu comportament culpabil dacă condițiile de incarcearre nu asigură respectul demnității umane. Guvernul observă că reclamantul a obținut condamnarea Statului la acest titlu și nu a ridicat apel la sentință.

Guvernul consideră, de altfel, că această condamnare a permis repararea încălcării de care se plânge reclamantul, făcând-ul să piardă calitatea de victimă.

Reclamantul consideră, pe de altă parte, că nu a dispus de niciun recurs efectiv. Contestă efectivitatea recursului indemnitari în fața instanțelor judecătorești administrative, ținând seama de suma, insuficientă după opinia lui, a indemnizației care i-a fost aleasă, și absența răspunsului judecătorului sub unghiul articolelor 3 și 8 ale Convenției.

De altfel, consideră că acceptarea restrictivă a urgentei de judecătorul administrativ sesizat în referendul suspensie sau referendul libertate nu ar permite punerea capăt încălcărilor pretinse.

În fine, prezintă argumentul că doar calea penală ar fi putut să-i ofere perspectiva unui redresament corespunzător datorită unei investigații oficiale și eficiente la care ar fi avut acces. Contestă jurisprudența Curții de Casație, estimând că regulile răspunderii civile nu ar face obstacol căutării unei culpe penale personale sub calificarea de punere în pericol a altora.

Curtea reamintește că, conform articolului 35 § 1 al Convenției, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Scopul acestei reguli este de a da Statelor contractante ocazia de a preveni sau de a remedia - de obicei prin intermediul tribunalelor - încălcările pretinse împotriva lor înainte ca acestea să fie supuse Curții (vezi, printre altele, Cardot c. Franța, 19 martie 1991, § 36, seria A nr. 200). Această regulă se bazează pe presupunerea, obiectul articolului 13 al Convenției - și cu care prezintă afinități strânse - că ordinea internă oferă un recurs efectiv privind încălcarea pretinzută (Selmouni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 74, CEDH 1999-V).

art. 35 al Convenției nu prescrie totuși epuizarea decât a recursurilor atât privitoare la încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Aceste recururi trebuie să existe la un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie ci și în practică, altfel le lipsesc efectivitatea și accesibilitatea dorite; Statului pârât îi revine sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite (vezi, printre altele, Vernillo c. Franța, 20 februarie 1991, § 27, seria A nr. 198, Dalia c. Franța, 19 februarie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I, și Civet c. Franța [GC], nr. 29340/95, CEDH 1999-VI).

De la început, Curtea constată că Guvernul nu invocă neepuizarea căilor de atac interne referitoare la calea penală.

De altfel, Curtea estimează că Guvernul nu aduce elemente suficient de hotărâtoare pentru a o convinge că atât referendul libertate în fața judecătorului administrativ cât și recursul în exces de putere, de asemenea în fața acestui judecător, fie și însoțit de o cerere de suspensie imediată în referendul, constituie căi de atac permitând remedierea unei situații analoge sau comparabile cu cea pretinzută de reclamant.

În orice caz, Curtea observă că încălcarea continuă denunțată de reclamant a fost pusă capăt la 22 noiembrie 2005, la încheerea detenției sale. Prin urmare, situația sa se distinge de acelea ale reclamanților deținuți la introducerea cererii în condiții susceptibile de a aduce atingere demnității lor, un recurs efectiv nedevând, în circumstanțele cauzei de față, pentru vocația decât obținerea recunoașterii și reparării încălcării pretinzute, presupunând că aceasta este stabilită.

Curtea precizează că, în principiu, în asemenea ipoteză, poate fi cerut reclamanților care se plâng că au suferit un tratament degradant din cauza condițiilor de detenție că facă uz de acțiune indemnitară deschisă la nivel național pentru a satisface cerința epuizării căilor de atac interne (vezi, mutatis mutandis, Norbert Sikorski c. Polonia, nr. 17599/05, § 116, 22 octombrie 2009 și, mutatis mutandis, Łatak c. Polonia (decizie), nr. 52070/08, și Łominski c. Polonia (decizie), nr. 33502/09, 12 octombrie 2010). Într-adevăr, această acțiune, din cauza naturii sale, poate acționa asupra efectelor încălcării, chiar dacă este fără efect asupra circumstanțelor la originea acesteia (Cenbauer c. Croația (decizie), nr. 73786/01, 5 februarie 2004).

Or Curtea observă că recursul indemnitari era disponibil și a fost, de fapt, exercitat de reclamant. Adaugă că acesta din urmă avusese anterior acces la judecătorul referendului tribunalului administrativ pentru a obține o expertiză privitoare la condițiile sale de detenție.

Rămâne, deci, de determinat dacă recursul în cauză era adecvat, adică dacă prezintă pentru reclamant perspective rezonabile de succes.

Curtea observă evoluția jurisprudențială care a condus instanțe judecătorești administrative interne, inclusiv anterior introducerii prezentei cereri, să recunoască că incarcearea în condiții inadecvate într-o celulă neconformă cu normele garantate este susceptibilă să dea naștere unei cereri de indemnizație (vezi "jurisprudența internă relevantă" mai sus). E adevărat, Curtea observă că doar un număr limitat de instanțe judecătorești se pronunțaseră în acest sens atunci când reclamantul sesizase Curtea, Consiliul de Stat nefiind avut ocazia să se pronunțe asupra acestui punct. Dacă jurisprudența astfel stabilită nu poate deci trece pentru generalizată și constantă, Curtea nu vede totuși niciun element care să permită a stabili că alte instanțe judecătorești ar fi pronunțat în sens opus.

De altfel, Curtea observă că Statul nu a ridicat în cauza de față apel la sentința care indemniza reclamantul, totodată observând că în mai multe cauze comparabile, inclusiv ulterior introducerii prezentei cereri, a ridicat apel la decizii ale tribunalelor administrative.

Aceasta fiind spusă, Curtea estimează că starea dreptului plăsmea o îndoială suficientă pentru reclamant cu privire la eficacitate a recursului pe care l-a exercitat anterior în fața judecătorului administrativ înainte de a o sesiza, cu atât mai mult cât s-a înconjurat de sfaturile iluminate ale unui profesionist pentru a introduce prezenta cerere.

Într-adevăr, atunci când există o îndoială cu privire la eficacitate a unui recurs intern, aceasta este o problemă care trebuie supusă instanțelor judecătorești naționale (Roseiro Bento c. Portugalia (decizie), nr. 29288/02, CEDH 2004-XII (extrase), și Horváth și Vadászi c. Ungaria, nr. 2351/06, 9 noiembrie 2010).

Mai mult, Curtea consideră că reclamantul, prin exercitarea cu asistența unui avocat a unei acțiuni în indemnizație, demonstrează că estima dispunea a priori, contrariu afirmațiilor sale, de un recurs efectiv.

E adevărat, Curtea observă că indemnizația care i-a fost acordată de această instanță judecătorească era sensibil inferioară celei la care ar fi putut pretinde în fața ei, presupunând că afirmațiile sale sunt întemeiate.

Dar, pentru Curtea, doar un refuz sistematic al instanțelor judecătorești interne și caracterizat printr-o jurisprudență stabilită, de a lua în considerare plângerea rezultând dintr-o indemnizație insuficientă ar putea elibera reclamantul care, de altfel, contestă fundația însăși a răspunsului judecătorului de primă instanță, de epuizare a căilor de atac interne (vezi, mutatis mutandis, Scordino c. Italia (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, §§ 136 și 145, CEDH 2006-V).

Deci, reclamantului îi revine sarcina de a duce această acțiune la capăt. Or, doar instanța de primă instanță a fost, până în prezent, chemată să se pronunțe asupra cererii sale, fără ca hotărârea sa să fi făcut obiectul unui apel, nici, eventual, al unui recurs în casație.

De urmare, Curtea consideră că cererea trebuie respinsă, referitoare la plângerea rezultând din încălcarea articolului 3 al Convenției luat izolat, pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicare a articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției, și referitoare la art. 13 combinat cu art. 3 al Convenției, ca fiind evident neîntemeiat, în aplicare a articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției

Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,

Declară cererea inadmisibilă.

Claudia Westerdiek

Dean Spielmann

Grefieră

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă