SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 20112/07 prezentate de Michel BERNARD și alții împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 30 martie 2010 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Renate Jaeger, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Rait Maruste, Isabelle Berro-Lefevre, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători; și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 7 mai 2007, având în vedere observațiile privind admisibilitatea prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, După ce au deliberat, pronunță următoarea decizie în fața reclamanților, dnii Michel Bernard, Lionel Servier-Crouzat, Pierre Pasărea și Jean-François Gazin sunt cetățeni francezi, născuți în 1928, 1924, 1931 și 1943 și rezidenți în Plessis-Robinson, Paris, Sens și Villepinte. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Dominguez-Duperus, avocată la Paris. Reclamanții sunt fie coproprietari ai reședinței mai puțin de 50 de metri. Societatea civilă imobiliară G. (denumită în continuare SCI G.) a început să construiască o cabană în reședința mai puțin de 50 de metri de această reședință. În ciuda acestei anulări, societatea a continuat construcția proprietății, dar nu a respectat locul prevăzut inițial pentru autorizația de construcție. Pentru aceste fapte, F., director al SCI G., a fost trimis înapoi la tribunalul corecțional din Bonneville și condamnat la 18 august 1994 la 300 000 de franci francezi (FRF) da. 000 FRF, dar instanța de apel din Chambery a ordonat, de asemenea, demolarea cabanei pe cheltuiala celui de-al doilea reclamant, în termen de trei luni, sub pedeapsa cu plata unei penalități de 200 FRF pe zi. Dl Servier-Crouzat (în acest caz, după ce al doilea reclamant a devenit parte civilă în cadrul acestei proceduri. F. s-a ocupat de casare, însă acțiunea sa a fost respinsă la 4 iunie 1997. F. nu a demolat cabana în termenele care i-au fost acordate. La 18 aprilie 2001, al doilea reclamant a solicitat prefectului Înaltului Savoie să înlocuiască F. și să demoleze din oficiu cabana. Prin hotărârea pronunțată la 14 mai 2002, tribunalul a anulat decizia implicită de respingere pe motivul că situația cabanei nu era reglementată. El a prevăzut un termen de șase luni prefectului Înaltului Savoie pentru a demola cabana, sub pedeapsa cu plata unei penalități de 80 EUR pe zi de întârziere. Prefectul nu a executat în termenele care îi fuseseră acordate. La 5 decembrie 2003, lichidatorul SCI G. a formulat o a treia opoziție împotriva acestei hotărâri, iar al doilea reclamant a solicitat lichidarea penalității cu titlu cominatoriu pronunțate în favoarea sa. printr-o nouă hotărâre din 10 martie 2004, Tribunalul Administrativ al Grenoble a respins partea terță opoziție formulată de lichidator și a fost achitată cu 20 000 EUR (EUR), din care 1 500 EUR pentru cel de-al doilea reclamant. Instanța administrativă din Lyon a confirmat această hotărâre la 26 decembrie 2006 și nu a fost introdus niciun recurs în Casație. Al treilea și al patrulea reclamant au solicitat prefectului să execute la 4 noiembrie și 18 decembrie 2003. În lipsa unui răspuns, au sesizat, de asemenea, Tribunalul Administrativ din Grenoble pentru a anula aceste decizii implicite de respingere. Primul reclamant s-a alăturat acestora pentru a solicita o nouă penalitate de 3 La 15 septembrie 2004, instanța administrativă a anulat deciziile implicite de respingere și a refuzat să pronunțe o nouă penalitate, considerând că suma de 80 EUR pe zi era suficientă. La 21 decembrie 2006, Tribunalul Administrativ din Grenoble, sesizat în special de cel de-al doilea reclamant, a pronunțat o a doua lichidare a penalității cu titlu cominatoriu a profitului său, acordându-i suma de 3 000 EUR. Reclamanții au sesizat Curtea la 7 mai 2007. Prezenta cerere a fost comunicată guvernului pârât la 8 septembrie 2008. Prin scrisoarea din 20 septembrie 2008, reclamanții au informat Curtea că, în noiembrie 2007, fie după sesizarea Curții de către solicitanți, prefectul Înaltului Saigue era conform cu hotărârea din 14 mai 2002 și dispunea de demolarea cabanei în litigiu. Dreptul intern relevant Codul de justiție administrativă se citește după cum urmează articolul L911-6 Curtea trebuie să fie considerată provizorie dacă instanța nu a precizat caracterul său definitiv. Aceaceasta este independentă de despăgubiri. Articolul L911-7 În caz de executare totală sau parțială sau de executare tardivă, instanța procedează la lichidare a penalității cu titlu cominatoriu pe care o pronunțase. (...) [Instalația] poate modera sau anula asprimea provizorie, chiar și în cazul în care a fost constatată. GRIEFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de neexecutarea hotărârii pronunțate la 14 mai 2002 de către Tribunalul Administrativ din Grenoble care îl condamnă pe prefect să demoleze cabana, în timp ce această hotărâre a devenit definitivă. Prin scrisoarea din 20 septembrie 2008, semnalând Curții că demolarea cabanei a avut loc, reclamanții se plâng de termenul de executare a acestei hotărâri. Reclamanții consideră că refuzul prefecturii de a se conforma hotărârii Tribunalului Administrativ din Grenoble din 14 mai 2002 le-a încălcat dreptul la o protecție judiciară efectivă în ceea ce privește contestațiile referitoare la drepturile lor cu caracter civil. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de o instanță independentă și imparțială, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Guvernul consideră că, în speță, reclamanții și-au pierdut calitatea de victime, deoarece autoritățile publice au demolat cabana în conformitate cu cererea lor și subliniază că reclamanții au recunoscut în scrisoarea lor din 20 septembrie 2008 că cauza lor a încetat cu această ocazie. În această privință, reclamanții recunosc că demolarea cabanei a pus capăt presupusei încălcări, dar numai începând cu luna noiembrie 2007. Cu toate acestea, aceștia susțin că au păstrat calitatea de "victime" în sensul articolului 34 din convenție în perioada mai 2002-noiembrie 2007. Curtea constată că, în noiembrie 2007, după sesizarea sa, prefectul Înaltului Saipe este conform cu hotărârea pronunțată de Tribunalul Administrativ din Grenoble prin demolarea cabanei în litigiu. În aceste condiții, Comisia consideră că motivul reclamanților, întemeiat pe neexecutarea hotărârii ca atare, a devenit fără obiect începând cu luna noiembrie 2007. Pentru perioada anterioară demolării cabanei, adică între mai 2002 și noiembrie 2007, Curtea constată că reclamanții au solicitat în repetate rânduri executarea hotărârii pronunțate de instanța administrativă din Grenoble, fără a obține satisfacție. Cu toate acestea, Comisia consideră că această parte a plângerii se confundă cu cea bazată pe durata excesivă de executare și decide să ia o decizie în acest sens. În acest sens, reclamanții consideră că, pentru mai mult de cinci ani de la executarea hotărârii Tribunalului Administrativ din Grenoble din 14 mai 2002, autoritățile au încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. Guvernul susține că căile de atac interne nu au fost epuizate în ceea ce privește acest aspect. Acesta arată că, pe de o parte, întârzierea executării nu a fost niciodată invocată în fața instanțelor interne, chiar și în esență, și că, pe de altă parte, nicio cerere de despăgubire a prejudiciului cauzat de durata de executare nu a fost formulată de către părțile interesate. Reclamanții intenționează să afirme că căile de atac cu privire la această cauză au fost epuizate pe motiv că au solicitat în repetate rânduri lichidarea penalității cu titlu cominatoriu pronunțate împotriva prefectului. Curtea nu consideră că este necesar să se stabilească dacă căile de atac au fost epuizate în speță, deoarece cauza este inadmisibilă din următoarele motive. Aceasta reamintește doar în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. În această privință, ea observă că, în speță, punctul de plecare al acestui termen este data la care a fost efectuată demolarea cabanei noiembrie 2007. Or, reclamanții au invocat pentru prima dată în fața Curții cauza întemeiat pe durata tardivă a executării la 20 septembrie 2008, adică la aproape 10 luni de la executarea hotărârii. Prin urmare, acest motiv trebuie declarat inadmisibil pentru nerespectarea termenului de șase luni în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte
de la requête n
o
20112/07
présentée par Michel BERNARD et autres
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 30 mars 2010 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Renate Jaeger,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Rait Maruste,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 7 mai 2007,
Vu les observations sur la recevabilité soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Michel Bernard, Lionel Servier-Crouzat, Pierre
Loiseau et Jean-François Gazin, sont des ressortissants français, nés respectivement en 1928, 1924, 1931 et 1943 et résidant au Plessis-Robinson, à Paris, Sens et Villepinte. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
D.
Dominguez-Dupuis, avocate à Paris.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants sont soit copropriétaires de la résidence «
Les G’rets
» à Saint-Gervais, soit propriétaires d’un chalet situé à moins de cinquante mètres de cette résidence.
La société civile immobilière G. (ci-après SCI G.) entreprit de construire un chalet dans la résidence «
Les G’rets
». Elle obtint pour cela un permis de construire en 1978 qui fut ensuite annulé par un tribunal administratif le 10
décembre 1981. Malgré cette annulation, la société continua la construction de l’immeuble, mais sans respecter l’implantation initialement prévue au permis de construire.
Pour ces faits, F., gérant de la SCI G., fut renvoyé devant le tribunal correctionnel de Bonneville et condamné le 18 août 1994 à 300
000 francs français (FRF) d’amende. En appel, le 29 mai 1996, l’amende infligée fut réduite à 20
000 FRF, mais la cour d’appel de Chambéry ordonna également la démolition du chalet aux frais de l’appelant, dans un délai de trois mois, sous peine d’une astreinte de 200 FRF par jour. M. Servier-Crouzat (ci
‑
après «
le deuxième requérant
») se constitua partie civile dans le cadre de cette procédure. F. se pourvut en cassation, mais son recours fut rejeté le 4
juin 1997.
avril 2001, le deuxième requérant demanda au préfet de la Haute
‑
Savoie de se substituer à F. et de procéder à la démolition d’office du chalet. L’absence de réponse du préfet fit naître une décision implicite de rejet qui fut contestée par les requérants devant le tribunal administratif de Grenoble.
Par un jugement rendu le 14 mai 2002, le tribunal annula la décision implicite de rejet au motif que la situation du chalet litigieux n’était pas régularisable. Il prescrivit un délai de six mois au préfet de la Haute-Savoie pour procéder à la démolition du chalet, sous peine d’une astreinte de 80
EUR par jour de retard.
Le préfet ne s’exécuta pas dans les délais qui lui avaient été impartis.
Le 5 décembre 2003, le liquidateur de la SCI G. fit une tierce opposition contre ce jugement et le deuxième requérant sollicita la liquidation de l’astreinte prononcée en sa faveur.
Par un nouveau jugement du 10 mars 2004, le tribunal administratif de Grenoble rejeta la tierce opposition formée par le liquidateur et liquida l’astreinte à hauteur de 20
000 euros (EUR), dont 1
500 EUR pour le deuxième requérant.
La cour administrative d’appel de Lyon confirma ce jugement le 26
décembre 2006 et aucun pourvoi en cassation ne fut introduit.
Les troisième et quatrième requérants demandèrent au préfet de s’exécuter les 4 novembre et 18 décembre 2003. En l’absence de réponse, ils saisirent également le tribunal administratif de Grenoble pour faire annuler ces décisions implicites de rejet. Le premier requérant se joignit à eux pour demander à ce qu’une nouvelle astreinte de 3
000 EUR par jour de retard soit prononcée contre l’Etat. Aucune demande tendant à la liquidation de l’astreinte ne fut formulée.
Par jugement du 15 septembre 2004, le tribunal administratif annula les décisions implicites de rejet et refusa de prononcer une nouvelle astreinte, estimant que la somme de 80 EUR par jour était suffisante.
Le 21 décembre 2006, le tribunal administratif de Grenoble, saisi notamment par le deuxième requérant, prononça une seconde liquidation de l’astreinte à son profit en lui accordant la somme de 3
Les requérants saisirent la Cour le 7 mai 2007. La présente requête fut communiquée au Gouvernement défendeur le 8 septembre 2008.
Par courrier du 20 septembre 2008, les requérants informèrent la Cour qu’en novembre 2007, soit après la saisine de la Cour par les requérants, le préfet de la Haute-Savoie s’était conformé à l’arrêt du 14 mai 2002 et avait fait procéder à la démolition du chalet litigieux.
B.
Le droit interne pertinent
Le code de justice administrative se lit comme suit
:
Article L911-6
«
L’astreinte est provisoire ou définitive. Elle doit être considérée comme provisoire à moins que la juridiction n’ait précisé son caractère définitif. Elle est indépendante des dommages et intérêts.
»
Article L911-7
«
En cas d’inexécution totale ou partielle ou d’exécution tardive, la juridiction procède à la liquidation de l’astreinte qu’elle avait prononcée.
(...)
[La juridiction] peut modérer ou supprimer l’astreinte provisoire, même en cas d’inexécution constatée.
»
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la non-exécution du jugement rendu le 14 mai 2002 par le tribunal administratif de Grenoble condamnant le préfet à démolir le chalet, alors que ce jugement est devenu définitif. Par courrier du 20 septembre 2008, signalant à la Cour que la démolition du chalet avait eu lieu, les requérants se plaignent du délai d’exécution de ce jugement.
1.
Les requérants estiment que le refus de la préfecture de se conformer au jugement du tribunal administratif de Grenoble du 14 mai 2002 a méconnu leur droit à une protection judiciaire effective s’agissant des contestations sur leurs droits de caractère civil. Ils invoquent l’article 6 §
1 de la Convention ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable par un tribunal indépendant et impartial, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement considère qu’en l’espèce les requérants ont perdu la qualité de victimes puisque les autorités publiques ont procédé à la démolition du chalet conformément à leur demande. Il souligne que les requérants ont reconnu dans leur courrier du 20 septembre 2008 que leur grief avait pris fin à cette occasion.
Sur ce point, les requérants reconnaissent que la démolition du chalet a mis fin à la violation alléguée, mais seulement à compter du mois de novembre 2007. Ils maintiennent toutefois qu’ils ont conservé la qualité de «
victimes
» au sens de l’article 34 de la Convention entre mai 2002 et novembre 2007.
La Cour constate qu’en novembre 2007, postérieurement à sa saisine, le préfet de la Haute Savoie s’est conformé au jugement rendu par le tribunal administratif de Grenoble en faisant procéder à la démolition du chalet litigieux. Dans ces conditions, elle considère que le grief des requérants, tiré de la non-exécution du jugement en tant que tel, est devenu sans objet à compter du mois de novembre 2007.
Pour la période antérieure à la démolition du chalet, c’est-à-dire entre mai 2002 et novembre 2007, la Cour constate que les requérants ont sollicité à plusieurs reprises l’exécution du jugement rendu par le tribunal administratif de Grenoble, sans obtenir satisfaction. Elle estime cependant que cette partie du grief se confond avec celui tiré de la durée excessive d’exécution et décide de l’examiner sous cet angle.
2.
Les requérants estiment qu’en s’abstenant pendant plus de cinq ans d’exécuter le jugement du tribunal administratif de Grenoble du 14
mai 2002, les autorités ont violé l’article 6 § 1 de la Convention.
Le Gouvernement soutient que les voies de recours internes n’ont pas été épuisées concernant ce grief. Il relève que, d’une part, la tardiveté de l’exécution n’a jamais été invoquée devant les juridictions internes, même en substance et que, d’autre part, aucune demande d’indemnisation de l’éventuel préjudice causé par la durée d’exécution n’a été introduite par les intéressés. Les requérants entendent faire valoir que les voies de recours concernant ce grief ont été épuisées puisqu’ils ont, à plusieurs reprises, demandé la liquidation de l’astreinte prononcée contre le préfet.
La Cour n’estime pas nécessaire de trancher la question de savoir si les voies de recours ont été épuisées en l’espèce puisque
le grief est irrecevable pour les raisons suivantes.
Elle rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie
que dans un délai de six mois à compter de la date de la décision interne définitive. A cet égard, elle observe qu’en l’espèce, le point de départ de ce délai est la date à laquelle il a été procédé à la démolition du chalet litigieux, c’est à dire en
novembre 2007. Or, les requérants ont soulevé pour la première fois devant la Cour
le grief tiré de la durée tardive d’exécution le 20 septembre 2008, soit près de 10 mois après l’exécution du jugement.
Partant, il convient de déclarer ce grief irrecevable pour non-respect du délai de six mois en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président