MEDARD c. FRANCE

MEDARD c. FRANCE (CtEDO, 2011)

A CINCISPREZECEA SECȚIUNE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cerii nr.

10891/06

prezentată de Gérard MEDARD

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincisprezecea secțiune), care a ședințat pe 7 iunie 2011 într-o Cameră compusă din:

Dean Spielmann, președinte,

Jean-Paul Costa,

Boštjan M. Zupančič,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Ann Power,

Angelika Nußberger,

judecători,

și din Claudia Westerdiek, greffieră de secțiune,

Având în vedere cererea sus-amintită introdusă pe 3 martie 2006,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

CONSTATĂRI DE FAPT

Reclamantul, D. Gérard Medard, este cetățean francez, născut în 1953 și rezidând la Tours (Franța). Este reprezentat în fața Curții de Doamna P. Ricard, avocat la Consilul de Stat și la Curtea de Casație.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul și fratele seu erau asociații ai unei societăți civile imobiliare (SCI) de drept francez, SCI – GM (în continuare societatea), având sediul social la Pointe-à-Pitre (Guadelupa), din care reclamantul era manager. Cu scopul realizării unui program imobiliar de construcție de locuințe, SCI a obținut în 1988 și 1989 două împrumuturi de la Cassa regională de credit agricol mutual din Guadelupa (în continuare banca).

Din cauza problemelor și întârzierilor survenue în realizarea programului, multiple dispute au opus părțile.

a) Reorganizare și lichidare judiciară a societății

Societatea a fost pusă în reorganizare judiciară pe 4 mai 1993, apoi în lichidare judiciară prin sentință din 22 ianuarie 1995 a tribunalului de mare instanță din Pointe-à-Pitre, care a desemnat un mandatar-lichidator și a ordonat o expertizare în vederea analizării rolului băncii și investigării eventualelor fapte delictuoase comise de aceasta. Raportul expertului a fost depus pe 16 aprilie 2004.

b) Procedură penală împotriva reclamantului

Ca urmare a plângerilor, în special din partea băncii (punctul 2 mai jos), reclamantul a fost trimis în fața tribunalului correccional din Pointe-à-Pitre care, prin sentință din 22 septembrie 2005, l-a declarat vinovat de înșelăciune privind natura prestațiilor de servicii, abuz de încredere, falsificare și folosire de falsuri și muncă ascunsă și l-a condamnat la patru ani de închisoare cu suspendare. Prin sentință din 30 septembrie 2008, curtea de apel din Basse-Terre l-a achitat de învinuirea de abuz de încredere, confirmând sentința cu privire la rest, și l-a condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare. Reclamantul a depus un recurs în casație împotriva acestei sentințe, care este în curs de examinare.

c) Procedură împotriva băncii

Pe 1 martie 2005, în baza raportului de expertizare (punctul a) mai sus), mandatarul-lichidator al societății a sesizat tribunalul comercial mixt din Pointe-à-Pitre în vederea declărării că banca a comis fapte grave care au condus la reorganizare, apoi la lichidarea judiciară a societății și pentru a o condamna la plata a 3.050.000 euro cu titlu de daune-interese. Prin sentință din 04 aprilie 2008, tribunalul a amânat pronunțarea pe cât timp în așteptarea sentinței curții de apel în procedura penală împotriva reclamantului (punctul b) mai sus). Dosarul a fost reinscris pe rol la tribunal pe 29 octombrie 2008, dar încă nu a fost judecat, conform informațiilor comunicate de reclamant.

Pe 24 iulie 1992, banca a depus plângere cu constituire de parte civilă împotriva societății pentru falsificare și folosire de falsuri în scris privat, escrocherie și abuz de încredere. Judecătorul instructor D. a fost desemnat pentru a o instrui și reclamantul a fost pus sub urmărire penală (punctul 1 b) mai sus).

În paralel, pe 21 octombrie 1992, reclamantul, în propriul seo nume și în calitate de manager al societății, precum și fratele seu au depus la rândul lor plângere cu constituire de parte civilă împotriva persoanei X, vizând banca. O acuzau de detournements de fonduri și abuz de încredere, și se plângeau de neregularitatea contractelor de împrumut obținute sub constrângere și completate ulterior de bancă. Garanția a fost depusă pe 25 noiembrie 1992.

Ca urmare a acestei plângeri, procurorul Republicii lângă tribunalul de mare instanță din Pointe-à-Pitre a cerut pe 3 februarie 1993 deschiderea unei informații judiciare pentru capetele: falsificare în scrieri private de bancă sau comerț și folosire, extorcare de fonduri și abuz de blanc seing.

Din dosarul de cauză rezultă că niciun judecător instructor nu a fost desemnat pentru a instrui această plângere. Cu toate acestea, judecătorul D., care era sesizat de plângerea băncii, s-a încărcat și cu această plângere.

Pe 22 decembrie 1994, judecătorul instructor a audiat reclamantul. Conform procesului-verbal, acesta s-a angajat să producă pentru 15 ianuarie 1995 o analiză și o sinteză, precum și diverse documente.

Pe 13 ianuarie 1995, reclamantul a adresat judecătorului instructor o scrisoare prin care îi comunica concluziile avocaților privind plângerea societății împotriva băncii, îl informa că banca era în posesia documentelor cerute în vederea încheieării unui protocol de acord, și se propunea să-l ține informat cu privire la discuțiile dintre avocații societății și ai băncii, care urmau să aibă loc în curând. Conform ștampilei apuse, această scrisoare a fost primită în aceeași zi la cabinetul judecătorului instructor.

Prin scrisoare din 19 octombrie 1995, al cărei copie o primise avocatul reclamantului, judecătorul instructor îi reamintea reclamantului că încă nu furnizase analiza și sinteza documentelor pe care se angajase să i le adreseze, și cerea ca acestea să fie produse înainte de 10 noiembrie 1995. Nu apare că reclamantul sau avocatul seu ar fi dat curs acestei scrisori.

La o dată neprecizată, reclamantul a desemnat pentru ambele dosare un nou avocat rezidând în Franța continentală.

O confruntare inițial prevăzută pentru 16 aprilie 1998 a fost programată pentru 23 aprilie în ambele dosare. Pe 22 aprilie 1998, reclamantul a transmis judecătorului instructor note și piese complementare. În timpul confruntării, s-a decis că avocatul reclamantului va transmite o notă de sinteză însoțită de piese.

Prin scrisoare din 29 octombrie 1998, avocatul a cerut judecătorului să amâne o confruntare prevăzută pentru 10 decembrie 1998 între reclamant și reprezentanți ai băncii. Confruntarea a avut loc pe 7 decembrie 1998 și pare să fi privit doar plângerea băncii.

Nici un alt act de instrucție nu a fost efectuat în prezenta cauză.

Din dosarul de cauză rezultă că la o dată nedeterminată, judecătorul D. a fost înlocuit de un alt judecător, care nu a efectuat nici un act de instrucție, apoi din 1 septembrie 2000 de judecătorul H. Pe 27 iulie 2001, judecătorul a adresat reclamantului și avocatului seu o notificare de finalizare a instrucției privind plângerea băncii.

Pe 27 august 2001, avocatul a cerut măsuri de instrucție suplimentare. A reamintit de altfel că reclamantul depusese din partea seu o plângere cu constituire de parte civilă împotriva băncii care nu părea să fi fost obiectul vreunui act de informare, și a cerut unificarea celor două plângeri.

Pe 18 octombrie 2001, avocatul a adresat o nouă scrisoare judecătorului, care se referea în esență la plângerea băncii, dar reamintind că reclamantul și societatea depusesera o plângere împotriva băncii, că nu aveau nicio informație privind urmările acesteia, că doreau ca aceasta să fie unificată cu celălalt dosar și intenționau să beneficieze de un proces echitabil.

Pe 6 decembrie 2001, judecătorul a redactat în dosarul privind plângerea reclamantului un prim proces-verbal redactat după cum urmează:

„Menționând că am găsit prezenta procedură în starea în care nu mai figurează în calculatorul cabinetului de instrucție".

Printr-un al doilea proces-verbal din aceeași zi, judecătorul a menționat că era potrivit să reintegreze procedura scrisoarea adresată pe 22 aprilie 1998 de reclamant judecătorului D., care fusese clasificată în dosarul privind plângerea băncii. În aceeași zi, judecătorul a adresat reclamantului și avocatului seu o notificare de finalizare a instrucției.

Prin scrisoare din 20 decembrie 2001, avocatul reclamantului a cerut un anumit număr de acte de instrucție. A subliniat că în timp ce plângerea băncii fusese instruite, aceea a reclamantului și a societății nu fusese niciodată și părea susceptibilă de a fi afectată de prescripție, și a concluzionat că aceasta era o greșeală foarte gravă a serviciului de justiție și un tratament inechitabil al părților pe plan penal.

A reamintit că adresase judecătorului instructor numeroase scrisori din care niciunul nu fusese clasificat în dosar, că magistratul instructor era responsabil de ambele informații, și că îi aparținea să clasifice documentele și cererile în fiecare dosar. A solicitat audiere a reclamantului pentru ca aceșta să poată invoca totalitatea observațiilor sale. A considerat că inacțiunea judecătorului instructor era un obstacol de drept care împiedicase prescripția să curgă.

Audirea reclamantului a avut loc pe 22 ianuarie 2002. Reclamantul a susținut că nu fusese niciodată audiat de magistrat, cu excepția unei singure dăți foarte scurt, că nici un act de instrucție nu fusese efectuat, și că ar fi dorit să existe echitate în ambele proceduri. Judecătorul l-a informat că din dosar rezulta că niciun magistrat instructor nu fusese desemnat ca urmare a ordinului introductiv al procurorului.

Pe 27 iunie 2002, judecătorul a pronunțat o ordonanță de nehotărâre, pe motiv că acțiunea penală era stinsă prin prescripție, făcând referință la ordinul procurorului Republicii, care era anexat. Ordinul precizat menționează că niciun act de instrucție nu fusese efectuat, cu excepția audierii reclamantului pe 22 decembrie 1994 și că acesta din urmă, care se angajase să producă o analiză și o sinteză a documentelor, transmisese aceste documente numai pe 22 aprilie 1998. Ordinul concluzia că prescripția era dobândită pe 23 decembrie 1997.

Prin sentință din 24 decembrie 2002, camera de instrucție a curții de apel din Basse-Terre (în continuare camera de instrucție) a declarat inadmisibil apelul reclamantului și al societății pentru că fusese depus prea târziu. Această sentință a fost casată de Curtea de Casație prin sentință din 24 martie 2004, care a trimis cauza în fața camerei de instrucție a curții de apel din Basse-Terre cu altă componență.

Audieri în fața camerei de instrucție au fost programate pentru 21 octombrie 2004. În ordinul seu din 24 septembrie 2004, procurorul general a susținut că acțiunea penală era prescrisă, menționând următoarele:

„Examinarea procedurii arată că nu a fost nicio desemnare a magistratului instructor ca urmare a ordinului introductiv din 3 februarie 1993. Conform o jurisprudență constantă, totuși, modalitățile de desemnare a judecătorului instructor (...) constituie acte de administrație judiciară ale căror neregularități nu pot entrajna o nulitate a procedurii nici deschidere la casație (...)

Examinarea procedurii arată de asemenea că informația judiciară fiind deschisă pe 3 februarie 1993, magistratul instructor a procedat pe 22 decembrie 1994 la audirea părții civile și niciun act de instrucție nu a intervenit înainte de 21 februarie 2002, dată la care a fost procedat la o nouă audire a părții civile.

Rezultă deci că prescripția acțiunii penale a intervenit pe 23 decembrie 1997."

Prin sentință din 2 decembrie 2004, camera de instrucție a confirmat ordonanța de nehotărâre, în termenii următori:

„Rezultă din această cronologie că instrucția a fost erratică, un decalaj prea lung s-a scurs între audirea părții civile pe 22 decembrie 1994 și executarea altor acte. Acest decalaj a fost în orice caz mai mare de trei ani, simplul reamintire efectuat [de judecătorul instructor] pe 19 octombrie 1995 nefiind un act interruptiv de prescripție.

Este constant că în această perioadă, procedura de instrucție a fost provizoriu pierdută, apoi găsită după cum atestă judecătorul instructor în procesul-verbal redactat pe 6 decembrie 2001. Cu toate acestea, D. Medard Gérard s-a abținut el însuși timp de mult de a produce, așa cum se angajase personal în audirea seu din 22 decembrie 1994, o analiză și o sinteză de documente, precum și documentele în sine, în ciuda reamintirilor judecătorului instructor mai sus. Într-adevăr, va satisface cererea judecătorului doar pe 22 aprilie 1998.

Din aceasta rezultă că D. Medard Gérard a contribuit, prin comportamentul seu, la paralizarea procedurii. Nu ar putea deci să se prevaleaze valabil de suspendarea la beneficiul seu a termenului de prescripție, chiar dacă ar invoca pierderea dosarului și absența oricărui act de instrucție în timp mai mare de trei ani argumentând implicit că nu dispunea de niciun mijloc suficient pentru a constrânge judecătorul să efectueze un act.

Pentru rest, judecătorul instructor a fost definitiv sesizat prin plângere cu constituire regulată de parte civilă care are aceleași efecte, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, ca și un ordin introductiv. Modalitatea seu de desemnare aparține actelor de administrație judiciară care nu intereseaza părțile care nu pot în consecință să discute regularitatea sau chiar absența acesteia."

Reclamantul a depus un recurs în casație, invocând în special că camera de instrucție nu ținuse cont de scrisoarea din 13 ianuarie 1995 însoțită de documente, produsă înaintea ei, pe care o trimisese judecătorului instructor D., și solicitând beneficiul suspendării prescripției acțiunii penale.

Prin sentință din 7 septembrie 2005, Curtea de Casație a respins recursul, cu următoarea motivare:

„Având în vedere că,

pentru a confirma ordonanța judecătorului instructor care constatase prescripția acțiunii penale, sentința pronunță motivele preluate în mijlocul de cassație;

Având în vedere că în starea acestor declarații din care rezultă că niciun act de instrucție interruptiv de prescripție nu a intervenit nici nu a fost solicitat de partea civilă între 22 aprilie 1998 și 6 decembrie 2001 și de atunci articolele 81, alineatele 9, 82-1, 156 și 173, alineat 3, din codul de procedură penală, care permit părților să ceară jurisdicțiilor de instrucție efectuarea anumitor acte interuptive, fac obstacol ca o parte civilă să se prevaleaze de suspendarea prescripției, camera de instrucție și-a justificat decizia."

B.

Dreptul și practica internă pertinente

art. 85 din codul de procedură penală, în redacția în vigoare la momentul faptelor, dispunea:

„Orice persoană care se pretenде a fi lezată de o infracțiune poate prin depunerea plângerii să se constituie parte civilă în fața judecătorului instructor competent."

Dreptul și practica internă privind plângerea cu constituire de parte civilă sunt expuse în cauza Perez împotriva Franței ([GC], nr. 47287/99, §§ 18 la 25, CEDO 2004-I), și în cauza Slimani împotriva Franței (nr. 57671/00, §§ 39 și 46, CEDO 2004-IX (fragmente)).

În timpul instrucției, partea civilă poate cere judecătorului instructor să efectueze diferite acte de instrucție, cum ar fi audirea seu sau interogatoriul, audirea unui martor, o deplasare la fața locului (art. 82-1 din codul de procedură penală), sau orice alte acte utile manifestării adevărului (art. 82-1 din cod); poate de asemenea să-i ceară să ordoneze o expertizare (art. 156 din cod), o anchetă socială (art. 81 § 9 din cod) sau producția unei piese (art. 82-1 precizat). Poate în fine să prezinte o cerere de anulare a unui act sau a unei piese a procedurii (art. 173 § 3 din cod).

art. 81 §§ 1 și 2 din cod precizează forma după care cererile în cauză trebuie prezentate și indică că, în caz de nealăturare de judecătorul instructor să se pronunțe în termenul de o lună, persoana interesată poate sesi direct pe președintele camerei de instrucție a curții de apel.

Potrivit articolului 6 § 1 din codul de procedură penală, acțiunea penală este stinsă prin prescripție. Exceptând cazuri particulare, aceasta este de zece ani în materie de infracțiuni grave, de trei ani în materie de delicte, de un an în materie de contravenții și este dobândită dacă, în acest interval, niciun act de instrucție sau de urmărire nu a fost efectuat. Dacă acte în sensul menționat au fost efectuate, acțiunea penală nu se prescrie decât după un nou termen (de zece ani, trei ani sau un an) de la ultimul act (articolele 7 la 9 din codul de procedură penală).

Infracțiunile falsificării în scrieri private de bancă sau comerț și folosire, extorcare de fonduri și abuz de blanc seing (prevăzute la momentul faptelor de articolele 150, 151, 400 § 1 și 407 din codul penal în redacția atunci în vigoare) sunt delicte care se prescriu în trei ani.

Articolul L. 781-1 din codul de organizare judiciară era redactat după cum urmează:

„Statul este obligat să repare dauna cauzată de funcționarea defectuoasă a serviciului de justiție. Această răspundere nu este angajată decât printr-o faptă gravă sau prin denegare de justiție."

Ordonanța nr. 2006-673 din 8 iunie 2006 care refactorizează codul de organizare judiciară a înlocuit acest articol cu articolul L. 141-1 din același cod, care se citește după cum urmează:

„Statul este obligat să repare dauna cauzată de funcționarea defectuoasă a serviciului de justiție.

Cu excepția unor dispoziții particulare, această răspundere nu este angajată decât printr-o faptă gravă sau prin denegare de justiție."

Conform unei jurisprudențe bine stabilite, fapta gravă se înțelege orice deficiență caracterizată de un fapt sau o serie de fapte care traduc incapacitatea serviciului public de justiție de a îndeplini misiunea pentru care este investit (Cass. Ass. Plen., 23 februarie 2001, Bulletin civil (Bull. civ.) nr. 5). Conform Curții de Casație, inacțiunea sau defectul de diligență al judecătorului instructor pot constitui o faptă gravă care angajează răspunderea statului (Cass. civ. 29 iunie 1994, Bull. civ. nr. 227 și Cass. civ. 13 martie 2007, Bull. civ. nr. 107; a se vedea a contrario Cass. civ. 3 mai 2000, inedito și Cass. civ. 31 ianuarie 2006, Bull. civ. nr. 44). A considerat în special că constituie o asemenea faptă inacțiunea judecătorului instructor care, timp de patru ani și șapte luni, nu efectuează actele necesare bunului mers al informației (sentință din 13 martie 2007 precizată).

Curtea de Casație consideră totuși că „incapacitatea serviciului public de justiție de a îndeplini misiunea pentru care este investit nu poate fi apreciată decât în măsura în care exercitarea căilor de recurs nu a permis repararea funcționării defectuoase alegată" (cf. în special Cass. civ, 6 mai 2003, Bull. civ. nr. 105, Cass. civ. 11 ianuarie 2005, Bull. civ nr. 20 și Cass. civ. 4 noiembrie 2010, inedito). A precizat deci că „circumstanța că căile de drept deschise părții civile pentru a interveni în instrucție sau a accelera desfășurarea acesteia nu sunt niciodată asigurate de succes nu justifică (nu) omisiunea părții civile respective de a exercita aceste căi" și a aprobat curtea de apel de a fi, din cauza acestei omisiuni, considerat că răspunderea statului nu era angajată (Cass. civ. 25 martie 2003, inedito).

Denegarea de justiție în sensul articolului L. 781-1 devenit L. 141-1 precizat se înțelege, nu doar refuzul de a răspunde la cereri sau faptul de a neglija pronunțarea în cazurile în stare de a fi judecate, ci mai larg orice nesocotire a statului de a-și îndeplini datoriei de protecție jurisdicțională a individului (a se vedea, în ceea ce privește indemnizarea pentru durată excesivă a unei proceduri, Mifsud împotriva Franței (decizie) [GC], nr. 57220/00, § 8, CEDO 2002-VIII, și jurisprudența internă citată; a se vedea de asemenea Cass. civ. 20 februarie 2008, Bull. civ. nr. 55).

PRETENȚII

ÎN DREPT

„Orice persoană are dreptul ca cauza seu să fie auzită în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile seu de caracter civil (...)"

Reclamantul având depus plângere cu constituire de parte civilă, nu face nici o îndoială pentru Curte că art. 6 § 1 în aspectul seu civil este aplicabil procedurii, în măsura în care acțiunea civilă în cauză nu vizează scopuri pur repressive (Perez împotriva Franței [GC], nr. 47287/99, §§ 70-71, CEDO 2004-I).

Curtea reamintește că art. 6 § 1 precizat consacră dreptul la un tribunal, din care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesi tribunalul în materie civilă, constituie un aspect. Acest drept nu este totuși absolut: se pretează limitărilor tacit admise deoarece comandă prin natura seu proprie o reglementare de către stat. Statele contractante se bucură în materia aceasta de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aparține Curții să se pronunțe în ultimă instanță asupra respectării cerințelor Convenției; trebuie să se convingă că limitările aplicate nu restricționează accesul oferit individului într-un mod sau în măsură atât de mare încât dreptul din care rezultă este afectat în substanța seu proprie. De altfel, o asemenea limitare nu se întinde cu art. 6 § 1 decât dacă tinde către un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul visat (Waite și Kennedy împotriva Germaniei [GC], nr. 26083/94, § 59, CEDO 1999-I, Ernst și alții împotriva Belgiei, nr. 33400/96, § 48, 15 iulie 2003, Forum Maritime S.A. împotriva României, nr. 63610/00 și 38692/05, § 88, 4 octombrie 2007, și Lacerda Gouveia și alții împotriva Portugaliei, nr. 11868/07, § 65, 1 martie 2011).

Curtea reamintește de altfel că dreptul de a face urmări sau condamna penal pe terți nu ar putea fi admis în sine (Perez precizat, § 70), și că dreptul de acces la un tribunal nu se extinde la dreptul de a provoca împotriva unui terț exercitarea urmărilor penale pentru a obține condamnarea acestuia (Asociación de vítimas del terrorismo împotriva Spaniei (decizie), nr. 54102/00, CEDO 2001-V).

Privitor mai în particular la aranjamentul termenelor de prescripție, Curtea reamintește că a recunoscut întotdeauna statelor o largă marjă de apreciere în acest domeniu, în special în măsura în care aceste termene considerate ca limitări tacit admise ale dreptului de acces la un tribunal servesc să garanteze siguranța juridică și să prevină folosirea de elemente de dovadă incomplete din cauza timpului scurs (cf. în special Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996, §§ 50-57, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV, Calvelli și Ciglio împotriva Italiei [GC], nr. 32967/96, §§ 54-56, CEDO 2002-I, Vo împotriva Franței [GC], nr. 53924/00, § 92, CEDO 2004, și Lefebvre împotriva Franței, nr. 64013/00, 16 noiembrie 2004).

Curtea a constatat într-un anumit număr de cazuri o încălcare a articolului 6 § 1 când încheierea urmărilor penale și neexa minării acțiunii civile erau datorite circumstanțelor imputabile autorităților judiciare, în special întârzieri excesive în cursul procedurii care au condus la prescripția infracțiunii (Anagnostopoulos împotriva Greciei, nr. 54589/00, §§ 31-32, 3 aprilie 2003, Gousis împotriva Greciei, nr. 8863/03, §§ 34-35, 29 martie 2007, și Atanasova împotriva Bulgariei, nr. 72001/01, §§ 44-47, 2 octombrie 2008).

În schimb, în cauza Vally și alții împotriva Franței ((decizie), nr. 39141/04, 17 iunie 2008), care se referea la prescripția unei acțiuni privind o infracțiune în materie de presă, Curtea a considerat că achiziția prescripției acțiunii civile era rezultatul neglijenței proprii a reclamanților și că soluția adoptată de Curtea de Casație în cazul de fapt decurgea din aplicarea unor reguli procedurale și jurisprudențiale accesibile pe care reclamanții, asistați de un avocat în întreaga procedură, se cuvenia să cunoască și să respecte.

Curtea consideră că această abordare poate fi transpusă la prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât nu se vorběste în cazul de fapt despre scurta prescripție de trei luni aplicabilă infracțiunilor în materie de presă (a se vedea decizia Vally precizată), ci despre prescripția de drept comun în materie de delicte. În sentința seu din 7 septembrie 2005, Curtea de Casație a judecat că prescripția precizată era dobândită în măsura în care niciun act de instrucție nu fusese efectuat nici solicitat timp de o perioadă mai mare de trei ani de la 22 aprilie 1998, în timp ce reclamantul putea, în virtutea codului de procedură penală, cere jurisdicțiilor de instrucție efectuarea de acte interuptive de prescripție (a se vedea mai sus partea Drept și practici interne pertinente, punctul 1).

Curtea constată că reclamantul a fost asistat de un avocat în întreaga procedură și observă că atât termenul de prescripție de trei ani în materie de delicte, cât și tipul de acte de instrucție susceptibile de a-l întrerupe sunt clar prevăzute de codul de procedură penală și cunoscute de tot profesionistu în drept. Din aceasta, în fața inacțiunii judecătorilor instructor succesivi încărcați cu plângerea seu, reclamantul ar fi putut în orice moment cere prin intermediul consilului seu acte de instrucție care ar fi avut efectul de a întrerupe prescripția și, dacă judecătorii nu s-ar fi pronunțat în termenul de o lună, ar fi putut sesi direct cu cererile seu pe președintele camerei de instrucție a curții de apel în virtutea articolului 81 §§ 1 și 2 din codul de procedură penală. De altfel, Curtea constată, ca și jurisdicțiile interne, că reclamantul nu a dovedit diligență pentru a furniza judecătorului instructor documentele cerute.

În aceste condiții, Curtea consideră că achiziția prescripției acțiunii civile a reclamantului este rezultatul neglijenței seu proprii (decizie Vally precizată). Ea concluzionează că limitările aplicate în cazul de fapt nu au adus atingere substanței dreptului seu de acces la un tribunal, și că se întind cu cerințele articolului 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, această pretenție este evident nefondată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.

Curtea reamintește că orice pretenție trasă din durata unei proceduri judiciare introduse înaintea ei după 20 septembrie 1999 fără a fi fost anterior supusă jurisdicțiilor interne în cadrul unui recurs bazat pe articolul L. 781-1 (devenit L. 141-1) din codul de organizare judiciară este inadmisibilă, oricare ar fi starea procedurii la plan intern (Mifsud precizat, § 17).

Din aceasta rezultă că această pretenție trebuie respingă pentru neepu izarea căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor seu. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea seu decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu afectează dreptul pe care statele îl posedă de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi."

Curtea reamintește că un reclamant nu poate alega o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care el le incriminează se raportează la „bunurile" seu în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri" poate acoperi atât „bunuri curente" cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe. Cu toate acestea, pentru a angaja aplicarea articolului 1 precizat, reclamantul trebuie să dovedească posedarea într-o manieră suficient stabilită a unei creanțe imediat exigibile (cf. în special Kopecký împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, §§ 49 și 52).

Cu toate acestea, Curtea consideră că nu este aceasta cazul în prezenta cauză, în măsura în care nimic nu permite de a afirma că, dacă plângerea reclamantului nu ar fi fost afectată de prescripție, ar fi neapărat rezultat în condamnarea băncii și în repararea prejudiciului pe care el o invocă.

Din aceasta rezultă că reclamantul nu poate pretinde că este titular al unui „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Ca urmare, această pretenție este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 a) și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Claudia Westerdiek

Dean Spielmann

Greffieră

Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

10891/06

présentée par Gérard MEDARD

contre la France

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 7 juin 2011 en une Chambre composée de

:

Dean Spielmann,

président,

Jean-Paul Costa,

Boštjan M. Zupančič,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Ann Power,

Angelika Nußberger,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 3 mars 2006,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Gérard Médard, est un ressortissant français, né en 1953 et résidant à Tours (France). Il est représenté devant la Cour par M

e

P.

Ricard, avocat au Conseil d’État et à la Cour de cassation.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant et son frère étaient les associés d’une société civile immobilière (SCI) de droit français, la SCI – GM (ci-après la société), ayant son siège social à Pointe

‑

à

‑

Pitre (Guadeloupe), dont le requérant était le gérant. En vue de la réalisation d’un programme immobilier de construction de logements, la SCI obtint en 1988 et 1989 deux prêts de la Caisse régionale de crédit agricole mutuel de la Guadeloupe (ci-après la banque).

En raison de problèmes et retards survenus dans la réalisation du programme, de multiples contentieux opposèrent les parties.

a) Redressement et liquidation judiciaires de la société

La société fut mise en redressement judiciaire le 4 mai 1993, puis en liquidation judiciaire par jugement du 22 janvier 1995 du tribunal de grande instance de Pointe-à-Pitre, qui désigna un mandataire-liquidateur et ordonna une expertise en vue d’analyser le rôle de la banque et de rechercher les éventuelles fautes commises par elle. Le rapport de l’expert fut déposé le 16

avril 2004.

b) Procédure pénale contre le requérant

A la suite de plaintes, notamment de la banque (point 2 ci-dessous), le requérant fut renvoyé devant le tribunal correctionnel de Pointe-à-Pitre qui, par jugement du 22

septembre 2005, le déclara coupable des chefs de tromperie sur la nature de prestations de service, d’abus de confiance, de faux et usage de faux et de travail dissimulé et le condamna à quatre ans d’emprisonnement avec sursis. Par arrêt du 30

septembre 2008, la cour d’appel de Basse-Terre le relaxa du chef d’abus de confiance, en confirmant le jugement sur le surplus, et le condamna à deux ans d’emprisonnement avec sursis. Le requérant a formé un pourvoi en cassation contre cet arrêt, qui est pendant.

c) Procédure contre la banque

Le 1

er

mars 2005, au vu du rapport d’expertise (point a) ci-dessus), le mandataire-liquidateur de la société saisit le tribunal mixte de commerce de Pointe-à-Pitre en vue de voir déclarer que la banque avait commis des fautes lourdes ayant conduit au redressement, puis à la liquidation judiciaire de la société et de la voir condamner à 3

050

000 euros de dommages-intérêts. Par jugement du 04 avril 2008, le tribunal sursit à statuer dans l’attente de l’arrêt de la cour d’appel dans la procédure pénale contre le requérant (point

b) ci-dessus). L’affaire fut réinscrite au rôle du tribunal le 29

octobre

2008, mais n’a pas encore été jugée, selon les informations communiquées par le requérant.

Le 24 juillet 1992, la banque déposa plainte avec constitution de partie civile contre la société pour faux et usage de faux en écriture privée, escroquerie et abus de confiance. Le juge d’instruction D. fut désigné pour l’instruire et le requérant fut mis en examen (point 1 b) ci-dessus).

Parallèlement, le 21 octobre 1992, le requérant, en son nom et en sa qualité de gérant de la société, ainsi que son frère portèrent à leur tour plainte avec constitution de partie civile contre X, en visant la banque. Ils l’accusaient de détournements de fonds et d’abus de confiance, et se plaignaient de l’irrégularité de contrats de prêts obtenus sous la contrainte et complétés ultérieurement par la banque. La consignation fut versée le 25

novembre

1992.

A la suite de cette plainte, le procureur de la République près le tribunal de grande instance de Pointe-à-Pitre requit le 3 février 1993 l’ouverture d’une information judiciaire des chefs de faux en écritures privées de banque ou de commerce et usage, extorsion de fonds et abus de blanc seing.

Il ressort du dossier qu’aucun juge d’instruction ne fut désigné pour instruire cette plainte. Toutefois, le juge D., qui était saisi de la plainte de la banque, se chargea également de cette plainte.

Le 22 décembre 1994, le juge d’instruction entendit le requérant. Selon le procès-verbal, ce dernier s’engagea à produire pour le 15 janvier 1995 une analyse et une synthèse, ainsi que divers documents.

Le 13 janvier 1995, le requérant adressa au juge d’instruction une lettre par laquelle il lui communiquait les conclusions des avocats relatives à la plainte de la société contre la banque, l’informait que la banque était en possession des documents demandés en vue de la conclusion d’un protocole d’accord, et se proposait de le tenir informé des entretiens entre les avocats de la société et de la banque, qui devaient se tenir prochainement. Selon le tampon apposé, cette lettre fut reçue le même jour au cabinet du juge d’instruction.

Par lettre du 19 octobre 1995, dont l’avocat du requérant reçut copie, le juge d’instruction rappela au requérant qu’il n’avait toujours pas fourni l’analyse et la synthèse de documents qu’il s’était engagé à lui adresser, et demanda qu’ils soient produits avant le 10 novembre 1995. Il n’apparaît pas que le requérant ou son avocat aient donné suite à cette lettre.

A une date non précisée, le requérant désigna pour les deux dossiers un nouvel avocat résidant en France métropolitaine.

Une confrontation initialement prévue le 16 avril 1998 fut fixée au 23

avril suivant dans les deux dossiers. Le 22 avril 1998, le requérant transmit au juge d’instruction des notes et pièces complémentaires. Lors de la confrontation, il fut décidé que l’avocat du requérant ferait parvenir une note de synthèse accompagnée de pièces.

Par lettre du 29 octobre 1998, l’avocat demanda au juge de déplacer une confrontation prévue le 10 décembre 1998 entre le requérant et des représentants de la banque. La confrontation eut lieu le 7 décembre 1998 et semble n’avoir concerné que la plainte de la banque.

Aucun autre acte d’instruction n’a été accompli dans la présente affaire.

Il ressort du dossier qu’à une date indéterminée, le juge D. fut remplacé par un autre juge, qui n’effectua aucun acte d’instruction, puis à partir du 1

er

septembre 2000 par le juge H. Le 27 juillet 2001, le juge adressa au requérant et à son avocat un avis de fin d’information concernant la plainte de la banque.

Le 27 août 2001, l’avocat demanda des mesures d’instruction supplémentaires. Il rappela en outre que le requérant avait déposé de son côté une plainte avec constitution de partie civile contre la banque qui ne semblait avoir fait l’objet d’aucun acte d’information, et demanda la jonction des deux plaintes.

Le 18 octobre 2001, l’avocat adressa une nouvelle lettre au juge, concernant essentiellement la plainte de la banque, mais rappelant que le requérant et la société avaient déposé une plainte contre la banque, qu’ils n’avaient aucune information concernant ses suites, qu’ils souhaitaient qu’elle soit jointe à l’autre dossier et entendaient bénéficier d’un procès équitable.

Le 6 décembre 2001, le juge dressa dans le dossier concernant la plainte du requérant un premier procès-verbal qui était ainsi rédigé

:

«

Mentionnons avoir retrouvé la présente procédure en l’état ne figurant plus dans l’ordinateur du cabinet d’instruction

».

Par un second procès-verbal du même jour, le juge mentionna qu’il convenait de réintégrer à la procédure le courrier adressé le 22 avril 1998 par le requérant au juge D., qui avait été classé dans le dossier concernant la plainte de la banque. Le même jour, le juge adressa au requérant et à son avocat un avis de fin d’information.

Par lettre du 20 décembre 2001, l’avocat du requérant demanda un certain nombre d’actes d’instruction. Il souligna qu’alors que la plainte de la banque avait été instruite, celle du requérant et de la société ne l’avait jamais été et semblait susceptible d’être atteinte par la prescription, et conclut qu’il s’agissait d’un très grave dysfonctionnement du service de la justice et d’un traitement inéquitable des parties sur le plan pénal.

Il rappela qu’il avait adressé au juge d’instruction de nombreux courriers dont aucun n’était classé au dossier, que le magistrat instructeur était chargé des deux informations, et qu’il lui appartenait de classer les documents et demandes dans chaque dossier. Il sollicita l’audition du requérant afin qu’il puisse faire valoir l’ensemble de ses observations. Il estima que l’inaction du juge d’instruction était un obstacle de droit qui avait empêché la prescription de courir.

L’audition du requérant eut lieu le 22 janvier 2002. Le requérant fit valoir qu’il n’avait jamais été entendu par le magistrat, à part une fois très brièvement, qu’aucun acte d’instruction n’avait été effectué, et qu’il aurait souhaité qu’il y ait équité dans les deux procédures. Le juge l’informa qu’il ressortait du dossier qu’aucun magistrat instructeur n’avait été désigné à la suite du réquisitoire introductif du procureur.

Le 27 juin 2002, le juge rendit une ordonnance de non-lieu, au motif que l’action publique était éteinte en raison de la prescription, en renvoyant au réquisitoire du procureur de la République, qui était joint. Ledit réquisitoire relevait qu’aucun acte d’instruction n’avait été accompli, à l’exception de l’audition du requérant le 22 décembre 1994 et que ce dernier, qui avait pris l’engagement de produire une analyse et une synthèse des documents, n’avait transmis ces documents que le 22 avril 1998. Le réquisitoire concluait que la prescription était acquise le 23 décembre 1997.

Par arrêt du 24 décembre 2002, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Basse-Terre (ci-après la chambre de l’instruction) déclara irrecevable l’appel du requérant et de la société pour avoir été formé hors délai. Cet arrêt fut cassé par la Cour de cassation par un arrêt du 24

mars

2004, qui renvoya l’affaire devant la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Basse-Terre autrement composée.

L’audience devant la chambre de l’instruction fut fixée au 21

octobre

:

«

L’examen de la procédure fait apparaître qu’il n’y a pas eu de désignation du magistrat instructeur à la suite du réquisitoire introductif du 3 février 1993. Suivant une jurisprudence constante, cependant, les modalités de désignation du juge d’instruction (...) constituent des actes d’administration judiciaire dont les irrégularités ne sauraient entraîner une nullité de la procédure ni donner ouverture à cassation (...)

L’examen de la procédure montre aussi que l’information judiciaire ayant été ouverte le 3 février 1993, le magistrat instructeur a procédé le 22 décembre 1994 à l’audition de la partie civile et qu’aucun acte d’instruction n’est intervenu avant le 21

février 2002, date à laquelle il a été procédé à une nouvelle audition de la partie civile.

Il apparaît ainsi que la prescription de l’action publique est intervenue le 23

décembre 1997.

»

Par arrêt du 2 décembre 2004, la chambre de l’instruction confirma l’ordonnance de non-lieu, dans les termes suivants

:

«

Il ressort de cette chronologie que l’instruction a été erratique, un trop long délai s’étant écoulé entre l’audition de la partie civile le 22 décembre 1994 et l’exécution d’autres actes. Ce délai a été en tout état de cause supérieur à trois ans, le simple rappel effectué [par le juge d’instruction] le 19 octobre 1995 n’étant pas un acte interruptif de prescription.

Il est constant que durant cette période, la procédure d’instruction a été provisoirement égarée, puis retrouvée comme en fait état le juge d’instruction dans un procès-verbal dressé le 6 décembre 2001. Pour autant, M. Médard Gérard s’est lui

‑

même longtemps abstenu de produire comme il s’y était personnellement engagé lors de son audition du 22 décembre 1994, une analyse et une synthèse de documents ainsi que les documents eux-mêmes, malgré le rappel susvisé du juge d’instruction. Il ne donnera en effet satisfaction à la demande du juge que le 22 avril 1998.

Il ressort de tout cela que M. Médard Gérard a contribué, par son comportement, à la paralysie de la procédure. Il ne saurait dès lors se prévaloir valablement de la suspension à son profit du délai de prescription, quand bien même argue-t-il de l’égarement du dossier et de l’absence de tout acte d’instruction pendant plus de trois années en faisant valoir implicitement qu’il ne disposait d’aucun moyen suffisant pour contraindre le juge à accomplir un acte.

Pour le surplus, le juge d’instruction a été définitivement saisi par la plainte avec constitution de partie civile régulière qui a les mêmes effets, pour la mise en mouvement de l’action publique, qu’un réquisitoire introductif. Son mode de désignation relève des actes d’administration judiciaire qui n’intéressent pas les parties (qui) ne peuvent en conséquence en discuter la régularité ou même l’absence.

»

Le requérant forma un pourvoi en cassation, en soutenant notamment que la chambre de l’instruction n’avait pas tenu compte de la lettre du 13

janvier

1995 accompagnée de documents, produite devant elle, qu’il avait envoyée au juge d’instruction D., et demandant le bénéfice de la suspension de la prescription de l’action publique.

Par arrêt du 7 septembre 2005, la Cour de cassation rejeta le pourvoi, avec la motivation suivante

:

«

Attendu que,

pour confirmer l’ordonnance du juge d’instruction ayant constaté la prescription de l’action publique, l’arrêt prononce par les motifs repris au moyen

;

Attendu qu’en l’état de ces énonciations d’où il résulte qu’aucun acte d’instruction interruptif de prescription n’est intervenu ni n’a été sollicité par la partie civile entre le 22 avril 1998 et le 6 décembre 2001 et dès lors que les articles 81, alinéa 9, 82-1, 156 et 173, alinéa 3, du code de procédure pénale, qui permettent aux parties de demander aux juridictions d’instruction l’accomplissement de certains actes interruptifs, font obstacle à ce qu’une partie civile se prévale de la suspension de la prescription, la chambre de l’instruction a justifié sa décision.

»

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

L’article 85 du code de procédure pénale, dans sa rédaction en vigueur au moment des faits, disposait

:

«

Toute personne qui se prétend lésée par un crime ou un délit peut en portant plainte se constituer partie civile devant le juge d’instruction compétent.

»

Le droit et la pratique internes concernant la plainte avec constitution de partie civile sont exposés dans l’affaire

Perez c. France

([GC], n

o

47287/99, §§ 18 à 25, CEDH 2004

‑

I), et dans l’affaire

Slimani c. France

(n

o

57671/00, §§ 39 et 46, CEDH 2004

‑

IX (extraits)).

Pendant l’instruction, la partie civile peut demander au juge d’instruction d’accomplir différents actes d’instruction, tels que son audition ou son interrogatoire, l’audition d’un témoin, un transport sur les lieux (article 82-1 du code de procédure pénale), ou tous autres actes utiles à la manifestation de la vérité (article 82-1 du code)

; elle peut également lui demander d’ordonner une expertise (article 156 du code), une enquête sociale (article 81 § 9 du code) ou la production d’une pièce (article 82-1 précité). Elle peut enfin présenter une requête en annulation d’un acte ou d’une pièce de la procédure (article 173 § 3 du code).

L’article 81 §§1 et 2 du code précise la forme selon laquelle les demandes en cause doivent être présentées et indique que, faute par le juge d’instruction d’avoir statué dans le délai d’un mois, l’intéressé peut saisir directement le président de la chambre de l’instruction de la cour d’appel.

Aux termes de l’article 6 § 1 du code de procédure pénale, l’action publique est éteinte par la prescription. Sauf cas particuliers, celle-ci est de dix ans en matière de crimes, de trois ans en matière de délits, d’un an en matière de contraventions et est acquise si, dans cet intervalle, il n’a été fait aucun acte d’instruction ou de poursuite. S’il de tels actes ont été effectués, l’action publique ne se prescrit qu’après un nouveau délai (de dix ans, trois ans ou un an) à compter du dernier acte (articles 7 à 9 du code de procédure pénale).

Les infractions de faux en écritures privées de banque ou de commerce et usage, extorsion de fonds et abus de blanc seing (prévues à l’époque des faits par les articles 150, 151, 400 § 1 et 407 du code pénal dans sa rédaction alors en vigueur) sont des délits qui se prescrivent par trois ans.

L’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire était ainsi libellé

:

«

L’État est tenu de réparer le dommage causé par le fonctionnement défectueux du service de justice. Cette responsabilité n’est engagée que par une faute lourde ou par un déni de justice.

»

L’ordonnance n

o

2006-673 du 8 juin 2006 portant refonte du code de l’organisation judiciaire a remplacé cet article par l’article L. 141-1 du même code, qui se lit ainsi

:

«

L’État est tenu de réparer le dommage causé par le fonctionnement défectueux du service de la justice.

Sauf dispositions particulières, cette responsabilité n’est engagée que par une faute lourde ou par un déni de justice.

»

Selon une jurisprudence bien établie, la

faute lourde

s’entend de toute déficience caractérisée par un fait ou une série de faits traduisant l’inaptitude du service public de la justice à remplir la mission dont il est investi (Cass.

Ass. Plen., 23 février 2001, Bulletin civil (Bull. civ.) n

o

5). Selon la Cour de cassation, l’inaction ou le défaut de diligence du juge d’instruction peuvent constituer une faute lourde engageant la responsabilité de l’État (Cass. civ. 29 juin 1994, Bull. civ. n

o

227 et Cass. civ. 13

mars

2007, Bull. civ. n

o

107 ; voir

a contrario

Cass. civ. 3

mai 2000, inédit et Cass. civ. 31

janvier

2006, Bull. civ. n

o

44). Elle a ainsi notamment estimé que constitue une telle faute l’inaction du juge d’instruction qui, pendant quatre ans et sept mois, n’accomplit pas les actes nécessaires au bon déroulement de l’information (arrêt du 13 mars 2007 précité).

La Cour de cassation considère toutefois que «

l’inaptitude du service public de la justice à remplir la mission dont il est investi ne peut être appréciée que dans la mesure où l’exercice des voies de recours n’a pas permis de réparer le mauvais fonctionnement allégué

» (cf. notamment Cass. civ, 6 mai 2003, Bull. civ. n

o

105, Cass. civ. 11 janvier 2005, Bull. civ n

o

20 et Cass. civ. 4

novembre

2010, inédit). Elle a ainsi précisé que «

la circonstance que les voies de droit ouvertes à la partie civile pour intervenir dans l’instruction ou en accélérer le cours ne sont jamais assurées de succès ne justifi(ait) pas la carence de ladite partie civile à exercer ces voies

» et a approuvé la cour d’appel d’avoir, en raison de cette carence, estimé que la responsabilité de l’État n’était pas engagée (Cass. civ. 25

mars

2003, inédit).

Le

déni de justice

au sens de l’article L. 781-1 devenu L. 141-1 précité s’entend, non seulement du refus de répondre aux requêtes ou du fait de négliger de juger les affaires en état de l’être, mais plus largement de tout manquement de l’État à son devoir de protection juridictionnelle de l’individu (voir, en ce qui concerne l’indemnisation de la durée excessive d’une procédure,

Mifsud c. France

(déc.) [GC], n

o

57220/00, § 8, CEDH 2002

‑

VIII, et la jurisprudence interne citée

; voir également Cass. civ. 20

février 2008, Bull. civ. n

o

55).

GRIEFS

o

1, il fait valoir que l’absence de jugement pénal sur sa plainte rend plus difficile la mise en cause de la responsabilité de la banque et la réparation du préjudice personnel et direct qu’il estime avoir subi du fait de cette dernière.

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le requérant ayant porté plainte avec constitution de partie civile, il ne fait pas de doute pour la Cour que l’article 6 § 1 sous son volet civil est applicable la procédure, dans la mesure où l’action civile en cause ne vise pas des fins purement répressives (

Perez c. France

[GC], n

o

47287/99, §§

70-

71, CEDH 2004

‑

I).

La Cour rappelle que l’article 6 § 1 précité consacre le droit à un tribunal, dont le droit d’accès, à savoir le droit de saisir le tribunal en matière civile, constitue un aspect. Ce droit n’est toutefois pas absolu

: il se prête à des limitations implicitement admises car il commande de par sa nature même une réglementation par l’État. Les États contractants jouissent en la matière d’une certaine marge d’appréciation. Il appartient pourtant à la Cour de statuer en dernier ressort sur le respect des exigences de la Convention

; elle doit se convaincre que les limitations mises en œuvre ne restreignent pas l’accès offert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, pareille limitation ne se concilie avec l’article 6 § 1 que si elle tend à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé visé (

Waite et Kennedy c. Allemagne

[GC], n

o

26083/94, § 59, CEDH 1999-I,

Ernst et autres c.

Belgique

, n

o

33400/96, § 48, 15 juillet 2003,

Forum Maritime S.A. c.

Roumanie

, n

os

63610/00 et 38692/05, § 88, 4

octobre 2007, et

Lacerda Gouveia et autres c. Portugal

, n

o

11868/07, § 65, 1

er

mars 2011).

La Cour rappelle par ailleurs que le droit de faire poursuivre ou condamner pénalement des tiers ne saurait être admis en soi

(

Perez

précité, § 70), et que le droit d’accès à un tribunal ne s’étend pas au droit de provoquer contre un tiers l’exercice de poursuites pénales afin d’obtenir sa condamnation (

Asociación de vítimas del terrorismo c.

Espagne

(déc.), n

o

54102/00, CEDH 2001

‑

V).

Concernant plus particulièrement l’aménagement des délais de prescription, la Cour rappelle qu’elle a toujours reconnu aux États une large marge d’appréciation dans ce domaine, notamment en ce que ces délais considérés comme des limitations implicitement admises du

droit d’accès à un tribunal

servent à garantir la sécurité juridique et empêcher l’usage d’éléments de preuve incomplets en raison du temps écoulé (cf. notamment

Stubbings et autres c. Royaume-Uni

, 22

octobre

1996, §§

50

‑

57,

Recueil des arrêts et décisions

1996

‑

IV,

Calvelli et Ciglio c.

Italie

[GC], n

o

32967/96, §§

54-56, CEDH 2002

‑

I

,

Vo

c.

France

[GC], n

o

53924/00, §

92, CEDH 2004, et

Lefebvre c. France

, n

o

64013/00, 16

novembre 2004).

La Cour a constaté dans un certain nombre d’affaires une violation de l’article 6 § 1 lorsque la clôture des poursuites pénales et le défaut d’examen de l’action civile étaient dus à des circonstances imputables aux autorités judiciaires, notamment des retards excessifs dans le cours de la procédure ayant entraîné la prescription de l’infraction (

Anagnostopoulos c.

Grèce

,

n

o

54589/00, §§ 31-32, 3 avril 2003,

Gousis c. Grèce

, n

o

8863/03, §§ 34-35, 29 mars 2007,

et

Atanasova c. Bulgarie

, n

o

72001/01, §§ 44-47, 2

octobre

2008).

En revanche, dans l’affaire

Vally et autres c.

France

((déc.), n

o

39141/04, 17 juin 2008), qui portait sur la prescription d’une action relative à une infraction en matière de presse, la Cour a estimé que l’acquisition de la prescription de l’action civile était le résultat de la propre négligence des requérants et que la solution adoptée par la Cour de cassation en l’espèce découlait de l’application de règles procédurales et jurisprudentielles accessibles que les requérants, assistés par un avocat tout au long de la procédure, se devaient de connaître et de respecter.

La Cour considère que cette approche peut être transposée à la présente affaire, d’autant plus qu’il ne s’agit pas en l’espèce de la courte prescription de trois mois applicable en matière d’infractions de presse (voir décision

Vally

précitée), mais de la prescription de droit commun en matière de délits. Dans son arrêt du 7 septembre 2005, la Cour de cassation a jugé que ladite prescription était acquise dans la mesure où aucun acte d’instruction n’avait été accompli ni sollicité pendant une période de plus de trois ans à compter du 22 avril 1998, alors que le requérant pouvait, en vertu du code de procédure pénale, demander aux juridictions d’instruction d’accomplir des actes interruptifs de prescription (voir ci-dessus partie Droit et pratiques internes pertinents, point 1).

La Cour relève que le requérant a été assisté par un avocat tout au long de la procédure et observe que tant le délai de prescription de trois ans en matière de délits que le type d’actes d’instruction susceptibles de l’interrompre sont clairement prévus par le code de procédure pénale et connus de tout professionnel du droit. Dès lors, face à l’inaction des juges d’instruction successivement chargés de sa plainte, le requérant aurait pu à tout moment demander par l’intermédiaire de son conseil des actes d’instruction qui auraient eu pour effet d’interrompre la prescription et, si les juges n’avaient pas statué dans le délai d’un mois, il aurait pu saisir directement de ses demandes le président de la chambre de l’instruction de la cour d’appel en vertu de l’article 81 §§ 1 et 2 du code de procédure pénale. Par ailleurs, la Cour constate, comme les juridictions internes, que le requérant n’a pas fait preuve de diligence pour fournir au juge d’instruction les documents demandés.

Dans ces conditions, la Cour considère que l’acquisition de la prescription de l’action civile du requérant est le résultat de sa propre négligence (décision

Vally

précitée). Elle conclut que les limitations appliquées en l’espèce n’ont pas porté atteinte à la substance de son droit d’accès à un tribunal, et qu’elles se concilient avec les exigences de l’article 6 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

La Cour rappelle que tout grief tiré de la durée d’une procédure judiciaire introduit devant elle après le 20

septembre

1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un recours fondé sur l’article L. 781-1 (devenu L. 141-1) du code de l’organisation judiciaire est irrecevable, quel que soit l’état de la procédure au plan interne (

Mifsud

précité, § 17).

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

o

1, qui se lit ainsi

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

La Cour rappelle qu’un requérant ne peut alléguer une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 que dans la mesure où les décisions qu’il incrimine se rapportent à ses «

biens

» au sens de cette disposition. La notion de «

biens

» peut recouvrir tant des «

biens actuels

» que des valeurs patrimoniales, y compris des créances. Encore faut-il, pour entraîner l’application de l’article 1 précité, que le requérant démontre posséder de manière suffisamment établie une créance immédiatement exigible (cf. notamment

Kopecký c. Slovaquie

[GC], n

o

44912/98, §§ 49 et 52).

Or la Cour estime que tel n’est pas le cas en l’espèce, dans la mesure où rien ne permet d’affirmer que, si la plainte du requérant n’avait pas été atteinte par la prescription, elle aurait nécessairement abouti à la condamnation de la banque et à la réparation du préjudice qu’il allègue.

Il s’ensuit que le requérant ne peut se prétendre titulaire d’un «

bien

», au sens de l’article 1 du Protocole n

o

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35

§

3 a) et doit être rejeté en application de l’article

35

§

4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Claudia Westerdiek

Dean Spielmann

Greffière

Président