AKAY v. TURKEY

Decizia nr. 16849/12 Abdurrahim AKAY împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 16 mai 2017 în calitate de comitet compus din: Julia Laffranque, președinte, Paul Lemmens, Valeriu Grițco, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 31 ianuarie 2012, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Abdurrahim Akay, este un național turc, născut în 1994 și trăiește în Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl M.S. Kızılkaya, un avocat practicant la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 9 octombrie 2011, reclamantul a fost arestat pe suspectul de a pregăti un cocktail molotov și aderarea unei organizații teroriste. La 10 octombrie 2011, declarația reclamantului a fost adoptată de procurorul public și, în aceeași zi, judecătorul de investigare la Curtea Magistratelor din Istanbul a ordonat detenția anterioară. La 13 octombrie 2011 au fost înființate proceduri penale împotriva reclamantului la Curtea Istanbul pentru juvenile Assize. Reclamantul a fost acuzat de a lăuda crimele și de un criminal, de aderare la o organizație teroristă armată, folosind materiale explozive și contravenind Legea Marchelor de Reuniuni și Demonstrare (Legea nr. 2911). La 17 octombrie 2011, la sfârșitul ședinței pregătitoare, Curtea Istanbul pentru Juvenile Assize a hotărât că ar trebui continuată detenția reclamantului. La 18 octombrie 2011, Curtea Istanbul pentru Juvenile Assize a declarat lipsa de competență și a transferat cazul la Curtea Istanbul pentru Juvenile. La 30 noiembrie 2011, la sfârșitul unei noi ședințe pregătitoare, Curtea de Juvenială din Istanbul a hotărât că detenția reclamantului ar trebui să continue. La 23 decembrie 2011, procesul a reluat și la sfârșitul ședinței, Curtea a ordonat ca detenția reclamantului în reținere să continue. 10. La 20 ianuarie 2012, reclamantul a fost eliberat în timpul procesului. El nu a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii penale împotriva lui. Legea internă și practica 11. O descriere a dreptului și practicii interne relevante se poate găsi A. Ș. c. Turcia (nr. 58271/10, § 34-35, 13 septembrie 2016). COMPLAINT 12. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la lungimea excesivă a detenției sale în reținere. LEI 13. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la lungimea excesivă a detenției sale în reținere în reținere. 14. Guvernul a respins alegația, susținând că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne, referindu-se la posibilitatea de a solicita o compensare pentru detenție ilegală în temeiul articolului 141 § 1 litera (d) din Codul de procedură penală („CPC”), Guvernul a prezentat mai multe hotărâri ale Curții de casare în cazul în care această instanță a subliniat faptul că nu este necesar să se aștepte ca procedura să devină finală pentru a decide asupra cererilor de compensare în temeiul articolului anterior al CCP. 15. Reclamantul a contestat acest argument. 16. Curtea observă că remedierea internă în aplicarea articolului 141 § 1 litera (d) din CCP în ceea ce privește durata detenției în reținere a reținutului a fost examinată în cazul A. Ș. c. Turcia (n. 58271/10, § 85-95, 13 septembrie 2016). Curtea a concluzionat în hotărârea sa în acest caz că, începând din iunie 2015, decizia respectivă a fost cea menționată în art. 58271/10. 141 § 1 (d) din CCP a trebuit să fie epuizate de reclamanții (A.Ș. citat mai sus, § 92). 17. În cazul instantaneu, Curtea remarcă că detenția reclamantului s-a încheiat la 20 ianuarie 2012 și că procedurile împotriva acestuia sunt încă în așteptare în fața instanței de primă instanță. Din iunie 2015, reclamantul a avut dreptul, chiar înainte de sfârșitul procedurii conexe, să solicite compensații în temeiul articolului 141 § 1 litera (d) din CCP. Cu toate acestea, el nu a reușit să facă acest lucru. 18. Curtea reiterează că evaluarea dacă căile de recurs interne au fost epuizate este efectuată în mod normal cu referire la data în care cererea a fost depusă la Curte. Cu toate acestea, după cum a depus Curtea în multe ocazii, această regulă este supusă excepțiilor, care pot fi justificate de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea İçyer c. Turcia) (dec.), nr. 18888/02, § 72, CEDH 2006 I). Curtea a depărtat anterior de această regulă în cazurile cu privire la remedierea menționată mai sus în ceea ce privește durata detenției, care a devenit aplicabilă după decizia finală privind procedura penală (a se vedea, printre altele, Tutal și altele c. Turcia) (dec.), nr. 11929/12, 28 ianuarie 2014). Curtea consideră că o excepție ar trebui aplicată și în cazul în cauză. 19. Prin urmare, având în vedere obiecția Guvernului, Curtea concluzionează că cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declarații cererea este inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 15 iunie 2017. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Președintele Adjunct Registrului

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 16849/12

Abdurrahim AKAY

against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 16

May 2017 as a Committee composed of:

Julia Laffranque,

President,

Paul Lemmens,

Valeriu Grițco,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 31 January 2012,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

1.

The applicant, Mr Abdurrahim Akay, is a Turkish national, who was born in 1994 and lives in Istanbul. He was represented before the Court by Mr

M.S.

Kızılkaya, a lawyer practising in Istanbul.

2.

The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

A.

The circumstances of the case

3.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

4.

On 9 October 2011 the applicant was arrested on suspicion of preparing a molotov cocktail and membership of a terrorist organisation.

5.

On 10 October 2011 the applicant’s statement was taken by the public prosecutor and, on the same day, the investigating judge at the Istanbul Magistrates’ Court ordered his pre-trial detention.

6.

On 13 October 2011 criminal proceedings were instituted against the applicant in the Istanbul Juvenile Assize Court. The applicant was accused of praising crime and a criminal, membership of an armed terrorist organisation, using explosive material and contravening the Meetings and Demonstration Marches Act (Law no. 2911).

7.

On 17 October 2011, at the end of the preparatory hearing, the Istanbul Juvenile Assize Court decided that the applicant’s detention should be continued.

8.

On 18 October 2011 the Istanbul Juvenile Assize Court declared lack of jurisdiction and transferred the case to the Istanbul Juvenile Court.

9.

On 30 November 2011, at the end of a new preparatory hearing, the Istanbul Juvenile Court decided that the applicant’s detention should continue. On 23

December 2011 the trial resumed and at the end of the hearing, the court ordered that the applicant’s detention on remand be continued.

10.

On 20 January 2012 the applicant was released pending trial. He did not inform the Court about the outcome of the criminal proceedings against him.

B.

Relevant domestic law and practice

11.

A description of the relevant domestic law and practice can be found

A.Ș. v. Turkey

(no. 58271/10, § 34-35, 13 September 2016).

COMPLAINT

12.

The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention about the excessive length of his detention on remand.

THE LAW

13.

The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention about the excessive length of his detention on remand.

14.

The Government rejected the allegation, submitting that the applicant had failed to exhaust domestic remedies, referring to the possibility of claiming compensation for unlawful detention under Article

141 § 1 (d) of the Code on Criminal Procedure (“CCP”). In this regard, the Government submitted several judgments of the Court of Cassation where this court emphasized that there was no need to wait for the proceedings to become final in order to decide on the compensation claims under above-mentioned article of CCP.

15.

The applicant contested that argument.

16.

The Court observes that the domestic remedy in application of Article

141 § 1 (d) of the CCP with regard to length of detention on remand was examined in the case of

A.Ș. v. Turkey

(no. 58271/10, §

85-95, 13

September 2016). The Court concluded in its judgement in this case that decision that as of June 2015 the domestic remedy provided for in Article

141 § 1 (d) of the CCP had to be exhausted by the applicants (

A.Ș.

,

cited above, §

92).

17.

In the instant case, the Court notes that the applicant’s detention ended on 20 January 2012 and the proceedings against him are still pending before the first-instance court. As of June 2015 the applicant was entitled, even before related proceedings come to an end, to seek compensation under Article 141 § 1 (d) of the CCP. However, he failed to do so.

18.

The Court reiterates that the assessment of whether domestic remedies have been exhausted is normally carried out with reference to the date on which the application was lodged with the Court. However, as the Court has held on many occasions, this rule is subject to exceptions, which may be justified by the particular circumstances of each case (see

İçyer v.

Turkey

(dec.), no. 18888/02, § 72, ECHR 2006

‑

I). The Court has previously departed from this rule in cases concerning the above-mentioned remedy in respect of the length of detention, which became applicable after the final decision on the criminal proceedings (see also, among others,

Tutal

and Others v. Turkey

(dec.), no. 11929/12, 28 January 2014). The Court takes the view that the exception should be applied in the present case as well.

19.

As a result, taking into account the Government’s objection, the Court concludes that the application must be rejected under Article 35 §§

1 and

4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

For these reasons, the Court, unanimously,

Declares

the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 15 June 2017.

Hasan Bakırcı

Julia Laffranque

Deputy Registrar

President