POLAT v. TURKEY

DECIZIE A SEGUNDEI DECIZIE Nr. 71750/11 Ali Hıdır POLAT împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 27 iunie 2017 în calitate de comitet compus din: Nebojša Vučinić, președinte, Paul Lemmens, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 4 noiembrie 2011, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Cazul a apărut într-o cerere (nr. 71750/11) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național turc, dl Ali Hıdır POLAT („reclamantul”), la 4 noiembrie 2011. Guvernul turc (“ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. La 3 ianuarie 2013, reclamația privind durata detenției anterioare a reclamantului a fost comunicată Guvernului. Guvernul s-a opus examinării cererii de către un comitet. După examinarea obiecției guvernului, Curtea o respinge. FACTE Reclamantul, dl Ali Hıdır Polat, s-a născut în 1960 și trăiește în Bursa. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 8 septembrie 2006, reclamantul a fost arestat pe suspectul de a fi unul dintre liderii MLKP, o organizație ilegală. La 12 septembrie 2006, reclamantul a fost reținut în reținere în reținere de către Curtea din Istanbul Assize. La 17 mai 2007, procurorul public din Istanbul și-a depus acuzația la Curtea Assize din Istanbul. 10. La 26 octombrie 2007, prima audiție a avut loc în fața Curții Assize din Istanbul. 11. Între 26 octombrie 2007 și 17 mai 2011, instanța a ținut douăsprezece audieri și a ordonat detenția continuată a reclamantului la reținere. 12. La 17 mai 2011, reclamantul a fost eliberat în așteptarea procesului. 13. La momentul cererii, procedurile erau în așteptare în fața instanței de primă instanță. Legea și practicile interne relevante 14. O descriere a dreptului și practicii interne relevante se poate găsi în A.Ș. c. Turcia (nr. 58271/10, § 34-35, 13 septembrie 2016). COMPLAINT 15. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 Convenția că durata deținerii anterioare a fost excesivă. El a susținut că deținerea sa a fost inutile și că motivele deciziilor sunt stereotip. HOTĂRÂREA 16. Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenția despre durata excesivă deținerea sa în reținere în reținere. 17. Guvernul a respins afirmația, susținând că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne, referindu-se la posibilitatea de a solicita o compensare pentru detenție ilegală în temeiul articolului 141 § 1 litera (d) din Codul de procedură penală („CCP”). 18. Reclamantul a contestat acest argument. 19. Curtea observă că soluția internă în aplicarea articolului 141 § 1 litera (d) din CCP în ceea ce privește durata detenției în reținere a reținutului a fost examinată în cazul A. Ș. v. Turcia (nr. 58271/10, § 85-95, 13 septembrie 2016) și Demir v. Turcia (nr. 51770/07, §§ 17-35, 16 octombrie 2012). 20. (citată mai sus) Curtea a afirmat că acest remediu trebuia să fie epuizat de către reclamanții a căror condamnare a devenit definitivă. În plus, a stat în hotărârea sa A. Ș. (citată mai sus, § 92) că, începând din iunie 2015, remediul intern prevăzut la art. 141 § 1 litera (d) din CCP trebuia să fie epuizat de către reclamanții chiar înainte ca procedura să devină finală. 21. În cazul instantaneu, Curtea remarcă că detenția reclamantului s-a încheiat la 17 mai 2011 cu eliberarea sa din detenție în închisoare, însă nu există nicio informație dacă procedura împotriva acestuia este încă în așteptare sau a devenit finală. Cu toate acestea, Curtea remarcă că reclamantul a avut dreptul, în ambele situații, să solicite compensații în temeiul articolului 141 § 1 litera (d) din CCP. Cu toate acestea, el nu a reușit să facă acest lucru. 22. Curtea reiterează faptul că evaluarea dacă căile de recurs interne au fost epuizate este efectuată în mod normal cu referire la data în care cererea a fost depusă Curții. Cu toate acestea, după cum a deținut Curtea în multe ocazii, această regulă este supusă excepțiilor, care pot fi justificate de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea İçyer c. Turcia) (dec.), nr. 18888/02, § 72, CEDH 2006 I). Curtea a depărtat anterior de această regulă în cazurile cu privire la remedierea menționată mai sus în ceea ce privește durata detenției, care a devenit aplicabilă după decizia finală privind procedura penală (a se vedea, printre altele, Tutal și altele c. Turcia) (dec.), nr. 11929/12, 28 ianuarie 2014). Curtea consideră că o excepție ar trebui aplicată și în cazul în cauză. 23. Prin urmare, având în vedere obiecția Guvernului, Curtea concluzionează că cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declarații cererea este inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 20 iulie 2017. Hasan Bakırcı Nebojša Vučinić Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 71750/11

Ali Hıdır POLAT

against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 27

June 2017 as a Committee composed of:

Nebojša Vučinić,

President,

Paul Lemmens,

Stéphanie Mourou-Vikström,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 4 November 2011,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 71750/11) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Mr Ali Hıdır POLAT (“the applicant”), on 4 November 2011.

2.

The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

3.

On 3 January 2013 the complaint concerning the length of the applicant’s pre-trial detention was communicated to the Government.

4.

The Government objected to the examination of the application by a Committee. After having considered the Government’s objection, the Court rejects it.

THE FACTS

5.

The applicant, Mr Ali Hıdır Polat, was born in 1960 and lives in Bursa.

A.

The circumstances of the case

6.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

7.

On 8 September 2006 the applicant was arrested on suspicion of being one of the leaders of the MLKP, an illegal organization.

8.

On 12 September 2006 the applicant was placed in detention on remand by the Istanbul Assize Court.

9.

On 17 May 2007 the Istanbul public prosecutor filed his indictment with the Istanbul Assize Court.

10.

On 26 October 2007 the first hearing was held before the Istanbul Assize Court.

11.

Between 26 October 2007 and 17 May 2011 the court held twelve hearings and ordered the applicant’s continued detention on remand.

12.

On 17 May 2011 the applicant was released pending trial.

13.

At the time of the application, the proceedings were pending before the first-instance court.

B.

Relevant domestic law and practice

14.

A description of the relevant domestic law and practice can be found in

A.Ș. v. Turkey

(no. 58271/10, § 34-35, 13 September 2016).

COMPLAINT

15.

The applicant complained under Article 5 § 3 the Convention that the length of his pre-trial detention had been excessive. He maintained that his detention had been unnecessary and that the reasons in the decisions were stereotype.

THE LAW

16.

The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention about the excessive length of his detention on remand.

17.

The Government rejected the allegation, submitting that the applicant had failed to exhaust domestic remedies, referring to the possibility of claiming compensation for unlawful detention under Article

141 § 1 (d) of the Code on Criminal Procedure (“CCP”).

18.

The applicant contested that argument.

19.

The Court observes that the domestic remedy in application of Article

141 § 1 (d) of the CCP with regard to length of detention on remand was examined in the cases of

A.Ș. v. Turkey

(no. 58271/10, §

85-95, 13

September 2016) and

Demir v. Turkey

, ((dec.), no. 51770/07, §§

17-35, 16

October 2012).

20.

In the case of

Demir

(cited above) the Court held that that remedy had to be exhausted by the applicants whose convictions became final. It further ruled in its judgment of

A.Ș.

(cited above, § 92) that as of June 2015 the domestic remedy provided for in Article 141 § 1 (d) of the CCP had to be exhausted by the applicants even before the proceedings became final.

21.

In the instant case, the Court notes that the applicant’s detention ended on 17 May 2011 with his release from detention on remand, yet there is no any information whether the proceedings against him are still pending or have become final. However, the Court observes that the applicant was entitled, in both situations, to seek compensation under Article 141 § 1 (d) of the CCP. However, he failed to do so.

22.

The Court reiterates that the assessment of whether domestic remedies have been exhausted is normally carried out with reference to the date on which the application was lodged with the Court. However, as the Court has held on many occasions, this rule is subject to exceptions, which may be justified by the particular circumstances of each case (see

İçyer v.

Turkey

(dec.), no. 18888/02, § 72, ECHR 2006

‑

I). The Court has previously departed from this rule in cases concerning the above-mentioned remedy in respect of the length of detention, which became applicable after the final decision on the criminal proceedings (see also, among others,

Tutal and Others v. Turkey

(dec.), no. 11929/12, 28 January 2014). The Court takes the view that the exception should be applied in the present case as well.

23.

As a result, taking into account the Government’s objection, the Court concludes that the application must be rejected under Article 35 §§

1 and

4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

For these reasons, the Court, unanimously,

Declares

the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 20 July 2017.

Hasan Bakırcı

Nebojša Vučinić

Deputy Registrar

President