- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 27 iunie 2017
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Inadmisibil
Aras împotriva Turciei
Traducere în română Auto
DECIZIE DE SECȚIE Nr. 21824/07 Derya ARAS împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care așezează la 27 iunie 2017 în calitate de comitet compus din: Ledi Bianku, președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 10 mai 2007, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de către solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dna Derya Aras, este un național turc, născut în 1979 și trăiește în Istanbul. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dna Kırdök și dna M. Hanbayat Yeșil, avocați care practică la Istanbul.
Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 7 decembrie 2002, reclamantul a fost arestat pe suspectul de a fi membru al unei organizații teroriste. La 11 decembrie 2002, declarația reclamantului a fost adoptată de procurorul public și, în aceeași zi, judecătorul de la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul i-a ordonat detenția în reținere. La 31 decembrie 2002 au fost înființate proceduri penale împotriva reclamantului la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul. În 2004, Curtea de Securitate a statului a fost abolită și cazul reclamantului a fost transferat la Curtea de Securitate din Istanbul.
La 1 februarie 2007, reclamantul a fost eliberat în așteptarea procesului. La 2 iulie 2008, Curtea de Securitate din Istanbul a condamnat reclamantul. 10. La 29 decembrie 2012, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de primă instanță. 11. Reclamantul nu a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii penale. Legea internă relevantă 12. O descriere a dreptului și practicii interne relevante poate fi găsită în A.Ș. c. Turcia (nr. 58271/10, §§ 34-35, 13 septembrie 2016). Reclamantul s-a plâns în continuare în temeiul articolului 5 § 5 că nu are dreptul la compensare în temeiul legislației interne în ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție. art. 5 § 3 din Convenție 15. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la lungimea excesivă a detenției sale la înaintare.
16. Referindu-se la posibilitatea de a solicita o compensare pentru detenție ilegală în temeiul articolului 141 § 1 litera (d) din Codul de Procedură Penală („CCP”), Guvernul a susținut că această plângere ar trebui respinsă pentru neepuizarea recourslor interne. 17. Curtea observă că remedierea internă prevăzută în temeiul articolului 141 § 1 litera (d) din CCP în ceea ce privește durata detenției în reținere a reținutului a fost examinată în cazul A.Ș. c. Turcia (nr. 58271/10, §§ 85-95, 13 septembrie 2016) și s-a concluzionat că, începând cu iunie 2015, acest remediu a trebuit să fie epuizat de către reclamanții (nr. 58271/10, § 85-95, § 92). În cazul instantaneu, Curtea constată că detenția reclamantului s-a încheiat la 1 februarie 2007 și că procedurile împotriva ei sunt încă pendente în fața instanței de primă instanță.
Prin urmare, începând cu iunie 2015, reclamantul a avut dreptul, chiar înainte de sfârșitul procedurii conexe, să solicite compensații în temeiul articolului 141 § 1 litera (d) din CCP. Cu toate acestea, ea nu a reușit să facă acest lucru. 19. Curtea reiterează că evaluarea dacă căile de recurs interne au fost epuizate este efectuată în mod normal cu referire la data în care cererea a fost depusă la Curte.
Cu toate acestea, după cum a depus Curtea în multe ocazii, această regulă este supusă excepțiilor, care pot fi justificate de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea İçyer c. Turcia) (dec.), nr. 18888/02, § 72, CEDH 2006 I). Curtea a depărtat anterior de această regulă în cazurile cu privire la remedierea menționată mai sus în ceea ce privește durata detenției, care a devenit aplicabilă după decizia finală privind procedura penală (a se vedea, printre altele, Tutal și altele c. Turcia) (dec.), nr. 11929/12, 28 ianuarie 2014). Curtea consideră că această excepție ar trebui să fie aplicată și în acest caz. 20. Prin urmare, ținând cont de obiecția guvernului, Curtea concluzionează că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne.
art. 5 § 5 din Convenția 21. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție că nu are dreptul la compensare în temeiul dreptului intern în ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție. 22. Curtea reiterează că art. 5 alineatul (5) este respectat în cazul în care este posibil să se solicite o compensație în ceea ce privește privarea de libertate efectuată în condiții contrare la alineatele (1), (2), (3) sau (4) (a se vedea Wassink c. Țările de Jos , 27 septembrie 1990 § 38, Serie A nr. 185 A). Dreptul de compensare prevăzut la alineatul (5) presupune, prin urmare, că a fost stabilită o încălcare a unul dintre alineatele anterioare ale articolului 5 fie de către o autoritate internă, fie de către Curte.
În consecință, Curtea nu poate lua în considerare cererea unei reclamante bazată exclusiv pe art. 5 § Cu excepția cazului în care o încălcare a articolului 5 §§ §§ 1-4 a fost stabilită direct sau în substanță, fie de către autoritățile interne, fie de către Curte în sine. 23. Rezultă că, având în vedere că cazul reclamantului nu dezvăluie o astfel de încălcare, cererea în temeiul articolului 5 § 5 ar trebui respinsă pentru că este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile convenției. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 20 iulie 2017. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Președintele adjunct al grefierului
SECOND SECTION
DECISION Application no. 21824/07 Derya ARAS against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 27 June 2017 as a Committee composed of: Ledi Bianku, President, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 10 May 2007, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS
The applicant, Ms Derya Aras, is a Turkish national, who was born in 1979 and lives in Istanbul. She was represented before the Court by Ms M. Kırdök and Ms M. Hanbayat Yeșil, lawyers practising in Istanbul.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent. A. The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 7 December 2002 the applicant was arrested on suspicion of membership of a terrorist organisation.
On 11 December 2002 the applicant’s statement was taken by the public prosecutor and, on the same day, the judge at Istanbul State Security Court ordered her detention on remand.
On 31 December 2002 criminal proceedings were instituted against the applicant in the Istanbul State Security Court. The applicant was accused of being a member of an armed terrorist organisation.
In 2004 State Security Courts were abolished and the applicant’s case was transferred to the Istanbul Assize Court.
On 1 February 2007 the applicant was released pending trial.
On 2 July 2008 the Istanbul Assize Court convicted the applicant.
On 29 December 2012 the Court of Cassation quashed the judgment of the first instance court.
The applicant did not inform the Court about the outcome of the criminal proceedings. B. Relevant domestic law
A description of the relevant domestic law and practice can be found in A.Ș. v. Turkey (no. 58271/10, §§ 34-35, 13 September 2016). COMPLAINTS
The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention about the excessive length of her detention on remand.
The applicant further complained under Article 5 § 5 that she had no right to compensation under domestic law in respect of her complaint under Article 5 § 3 of the Convention. THE LAW A. Article 5 § 3 of the Convention
The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention about the excessive length of her detention on remand.
Referring to the possibility of claiming compensation for unlawful detention under Article 141 § 1 (d) of the Code on Criminal Procedure (“CCP”), the Government argued that this complaint should be rejected for non-exhaustion of domestic remedies.
The Court observes that the domestic remedy provided under Article 141 § 1 (d) of the CCP with regard to length of detention on remand was examined in the case of A.Ș. v. Turkey (no. 58271/10, §§ 85-95, 13 September 2016) and it was concluded that as of June 2015 that remedy had to be exhausted by the applicants ( A.Ș. , cited above, § 92).
In the instant case, the Court notes that the applicant’s detention ended on 1 February 2007 and the proceedings against her are still pending before the first-instance court. As of June 2015 the applicant was therefore entitled, even before the related proceedings come to an end, to seek compensation under Article 141 § 1 (d) of the CCP. However, she failed to do so.
The Court reiterates that the assessment of whether domestic remedies have been exhausted is normally carried out with reference to the date on which the application was lodged with the Court. However, as the Court has held on many occasions, this rule is subject to exceptions, which may be justified by the particular circumstances of each case (see İçyer v. Turkey (dec.), no. 18888/02, § 72, ECHR 2006 ‑ I). The Court has previously departed from this rule in cases concerning the above-mentioned remedy in respect of the length of detention, which became applicable after the final decision on the criminal proceedings (see also, among others, Tutal and Others v. Turkey (dec.), no. 11929/12, 28 January 2014). The Court takes the view that the exception should be applied in the present case as well.
As a result, taking into account the Government’s objection, the Court concludes that this part of the application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies. B. Article 5 § 5 of the Convention
The applicant complained under Article 5 § 5 of the Convention that she had no right to compensation under domestic law in respect of her complaint under Article 5 § 3 of the Convention.
The Court reiterates that paragraph 5 of Article 5 is complied with where it is possible to apply for compensation in respect of a deprivation of liberty effected in conditions contrary to paragraphs 1, 2, 3 or 4 (see Wassink v. the Netherlands , 27 September 1990, § 38, Series A no. 185 ‑ A). The right to compensation set forth in paragraph 5 therefore presupposes that a violation of one of the preceding paragraphs of Article 5 has been established, either by a domestic authority or the Court. Accordingly, the Court cannot consider an applicant’s claim based exclusively on Article 5 § 5 unless a breach of Article 5 §§ 1 to 4 has been established directly or in substance, either by the domestic authorities or by the Court itself.
It follows that as the applicant’s case does not disclose such a breach, her claim under Article 5 § 5 should be rejected for being incompatible ratione materiae with the provisions of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 20 July 2017. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Deputy Registrar President