ROUSSIS v. GREECE

Comunicat la 5 iulie 2017 PRIMEA SECȚIUNE Cerere nr. 75140/12 Ioannis ROUSSIS împotriva Greciei depusă la 9 noiembrie 2012 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Ioannis Roussis, este un național grec care s-a născut în 1958 și locuiește în Breten. El este reprezentat în fața Curții de către dl Arbis și dl T. Nakos, avocați care practică în Atena și Volos. La 27 septembrie 1993, reclamantul a fost condamnat în absență de vânzarea de droguri de către un comitet de trei membri al Curții de Apel pentru Felonii Larisa (Tριμשς Ε ) datorită faptului că a fost notificată data de audiere la locul în care autoritățile considerate reședința sa ( δνשδτδς διαμονδς ). Legislația internă în vigoare la momentul material, cu condiția ca o persoană acuzată pentru infracțiune să participe la audiere în persoană, mai degrabă decât să fie reprezentată în absența sa (art. 340 din Codul de Procedură penală). Decizia nu a fost supusă măsurilor legale, cu excepția cazului în care reclamantul a fost arestat sau predat autorităților competente pentru a-și putea îndeplini condamnarea. În acest caz, el va fi judecat, dar până când nu s-a eliberat o nouă decizie, el va îndeplini sentința pe care i-a fost impusă în temeiul deciziei inițiale (art. 432 din Codul de Procedură Penală în vigoare la momentul respectiv). După arestarea sa, el ar putea solicita suspendarea punerii în aplicare a sentinței; o astfel de cerere ar fi permisă dacă nu ar fi considerat un infractor special periculos sau un infractor obișnuit sau ar exista o teamă legitimă că ar comite alte infracțiuni (art. 34 din Legea nr. 2172/1993). Perioada de prelimitare legală a infracțiunii ar fi suspendată până la eliberarea unei noi decizii. După modificarea legislației introduse prin Legea nr. 3904/2010, interdicția menționată mai sus privind utilizarea măsurilor de remediere legale a fost respinsă și dispozițiile relevante privind un proces de redresare automat în cazul arestării sau predare și suspendarea perioadei de prelungire legală au fost abrogate. La 2 februarie 2011, reclamantul, care locuia în Germania, a depus, prin intermediul reprezentantului său, un recurs împotriva hotărârii nr. 431/1993 a comitetului de trei membri al Curții de Apel pentru Felonii Larisa. Grupul de cinci membri al Curții de Apel Larisa a susținut că legislația aplicabilă era cea care era în vigoare la momentul în care a fost eliberată hotărârea de primă instanță. Deoarece această lege nu a permis utilizarea unui remediu juridic împotriva unei decizii emise în absentia, cu excepția cazului în care persoana condamnată a fost arestat sau s-a predat autorităților pentru a putea fi executată sentința, recursul reclamantului a fost respins ca fiind inadmisibil (decizie nr. 169/2011). La 12 mai 2011, reclamantul a depus un recurs asupra punctelor de drept la Curtea de Casație. Reclamantul a susținut că legea aplicabilă era cea care era în vigoare în momentul în care a fost folosită soluția legală și nu în momentul în care a fost eliberată decizia instanței de primă instanță. Orice altă interpretare ar încălca dreptul reclamantului de a avea acces la o instanță în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, deoarece ar însemna că reclamantul ar trebui să se supună executării sentinței pentru a putea fi judecat din nou. Prin urmare, având în vedere modificările legislative la art. 432 din Codul de Procedură Penală introdus prin Legea nr. 3904/2010, recursul său ar fi trebuit considerat admisibil. La 14 mai 2012, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului asupra punctelor de drept (decizie nr. 800/2012). Potrivit Curții de Casație, este necesar să se ia în considerare dacă o persoană condamnată ar putea folosi un remediu juridic împotriva unei hotărâri în favoarea legii în vigoare la momentul executării acestei hotărâri, în conformitate cu articolele 596 și 601 din Codul de Procedură Penală, coroborat cu art. 2 din Codul Penal (a se vedea partea „Legea internă relevantă” de mai jos). Având în vedere lipsa unei dispoziții specifice privind aplicarea retroactivă a legii în ceea ce privește deciziile deja adoptate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 3904/2010 (în temeiul căreia art. 432 din Codul de procedură penală a fost modificat), reclamantul nu poate beneficia de modificarea legislativă menționată anterior. În orice caz, art. 432 din Codul de Procedință Penală, așa cum a fost în vigoare atunci când a fost dată decizia instanței de primă instanță, nu au fost încălcate de art. 20 din Constituție sau de art. 6 din Convenție, deoarece se pot impune restricții privind utilizarea de remedii juridice din motive de interes public. Reclamantul nu a fost privat de dreptul de acces la o instanță, deoarece ar fi fost retras după arestarea sau predarea sa și noua decizie ar fi fost supusă tuturor remediilor legale. Până când noua decizie ar fi fost emisă, ar fi putut solicita suspendarea executării sentinței. În consecință, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului asupra punctelor de drept. Decizia a fost finalizată la 30 iulie 2012. Constituția juridică internă relevantă în temeiul articolului 20 § 1 din Constituție, „o persoană are dreptul de a primi protecție juridică de la instanțe și poate ridica în fața ei opinia sa cu privire la drepturile sau interesele sale, astfel cum este specificat de lege.” Codul de procedură penală art. 432 din Codul de procedură penală, în vigoare la data eliberării hotărârii nr. 431/1993 de către comitetul de trei membri al Curții de Apel Larisa pentru Felonii, citit după cum urmează: "1. În cazul în care o persoană care este în judecată pentru infracțiune este sau este considerată ca fiind de reședință cunoscută în temeiul articolului 273 și nu apare la data audierii, el va fi judecat ca și cum ar fi prezent, cu condiția ca el a fost notificat la reședința sa cunoscută. Nu se pot folosi remedii legale împotriva deciziei emise [subsequent]. (2) În cazul în care persoana condamnată este arestat sau se preda din propria sa voință pentru executarea sentinței pe care le-a fost impusă, cazul este retras. Inculpatul este adus la instanță pentru a fi judecat interpartie (αατ’ αντιμ Până când noua decizie este pronunțată, acuzatul trebuie să îndeplinească sentința pe care i-a fost impusă în temeiul primei decizii.Decizia pe care a fost pronunțată în absența acestuia este anulată automat de îndată ce noua decizie – interparte – este eliberată. Perioada de prelungire legală a infracțiunii este suspendată ipso jure de la data în care decizia este eliberată. în absentia a fost eliberată și suspendarea durează până când noua decizie interpartes este pronunțată ...” În urma unei modificări ale legislației introduse prin Legea nr. 3904/2010, interzicerea utilizării unor remedii legale a fost respinsă și dispozițiile relevante privind reexaminarea automată în caz de arest sau predare și suspendarea perioadei de limitare legală au încetat să fie în vigoare. Celelalte articole relevante din Codul de Procedură Penală au citit după cum urmează: art. 596 „1. Procesele care sunt pendente în orice etapă a procedurii penale și, în orice caz, continuă în conformitate cu dispozițiile Codului de Procedură Penală. Instrumentele juridice [deținute] în procedura penală ... în cazul în care dispozițiile abrogate sunt încă în vigoare sunt valabile.” art. 601 „... remediile legale utilizate înainte de intrarea în vigoare a prezentului cod se examinează în conformitate cu dispozițiile procedurii penale care sunt abrogate ...” Legea nr. 2172/1993 art. 34 din Legea nr. 2172/1993 în părțile sale relevante se citește după cum urmează: „10. În cazul în care un inculpat este condamnat pentru o infracțiune încarcerabilă prin o decizie judiciară, în conformitate cu art. 432 alineatul (2) litera (a) din Codul de Procedință Penală, ... poate solicita suspendarea executării deciziei până la o nouă interparte hotărârea este eliberată, astfel cum se prevede la art. 432 alineatul (2) litera (c) ... [Asta suspendare este ordonată dacă pârâtul nu este în mod special periculos sau nu un infractor obișnuit și dacă nu există teamă legitimă că va comite alte infracțiuni ...” COMPLAINTE Reclamantul plânge, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că a fost privat de dreptul său de acces la o instanță din cauza faptului că nu a putut contesta decizia pronunțată împotriva lui în absență cu excepția cazului în care el s-a predat la custodie sau a fost arestat. El se plânge, de asemenea, de o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 7 din motivele că art. 432 din Codul de Procedință Penală, astfel cum este în vigoare la momentul în care hotărârea nr. 431/1993 a grupului de trei membri al Curții de Apel pentru Felonii Larisa a fost pronunțată, interzicând apeluri de către persoane care au fost condamnate în absență. Întrebări către părți a fost reclamantul privat de dreptul său de acces la o instanță, astfel cum se prevede la art. 6 § 1 din Convenție, având în vedere faptul că nu a putut contesta hotărârea nr. 431/1993 eliberată de comitetul de trei membri al Curții de Apel Larisa pentru Felonii împotriva lui în absența cu excepția cazului în care el a fost arestat sau predat pentru executarea sentinței care i-a fost impusă prin decizia menționată mai sus (a se vedea Krombach v. Franța , nr. 29731/96 , § 87, CEDH 2001 II, și mutatis mutandis Sejdovic v. Italia [GC] , nr. 56581/00 , § 82, CEDH 2006 II)? Reclamantul a acordat dreptul de recurs într-un mod compatibil cu cerințele articolului 2 din Protocolul nr. 7?

Communicated on 5 July 2017

FIRST SECTION

Application no. 75140/12

Ioannis ROUSSIS

against Greece

lodged on 9 November 2012

STATEMENT OF FACTS

The applicant, Mr Ioannis Roussis, is a Greek national who was born in 1958 and lives in Bretten. He is represented before the Court by Mr

G.

Arbis and Mr T. Nakos, lawyers practising in Athens and Volos.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

On 27 September 1993 the applicant was convicted

in absentia

of selling drugs by a three-member panel of the Larisa Court of Appeal for Felonies (

Τριμελές Εφετείο Κακουργημάτων

) to six years’ imprisonment (decision no.

431/1993). The applicant was tried “as if [he were] present” (

ωσεί παρών

) owing to the fact that notice of the hearing date had been served at the place that the authorities considered to be his residence (

γνωστής διαμονής

). Domestic legislation as in force at the material time provided that a person accused for felony had to attend the hearing in person rather than be represented in his absence (Article 340 of the Code of Criminal Procedure).

The decision was not subject to legal remedies unless the applicant was arrested or surrendered himself to the relevant authorities in order that he might serve his sentence. In such a case, he would be brought to trial but until a new decision was delivered he would serve the sentence that had been imposed on him under the initial decision (Article 432 of the Code of Criminal Procedure as in force at the time). He could, following his arrest, request the suspension of the enforcement of the sentence; such a request would be allowed unless he was considered especially dangerous or a habitual offender or there was a legitimate fear that he would commit further offences (Article 34 of Law no. 2172/1993). The statutory limitation period in respect of the offence would be suspended until a new decision was issued.

Following a change in legislation introduced by Law no. 3904/2010, the above-mentioned prohibition on using legal remedies was lifted and the relevant provisions concerning an automatic retrial in the event of arrest or surrender and the suspension of the statutory limitation period were repealed.

On 2 February 2011 the applicant, who was by then living in Germany, lodged through his representative an appeal against decision no. 431/1993 of the three-member panel of the Larisa Court of Appeal for Felonies. The five-member panel of the Larisa Court of Appeal held that the applicable law was the one which had been in force at the time that the first-instance decision had been issued. Since that law had not allowed for the using of a legal remedy against a decision issued

in absentia

unless the convicted person had been arrested or had surrendered himself to the authorities in order that the sentence could be executed, the applicant’s appeal was rejected as inadmissible (decision no.

169/2011).

On 12 May 2011 the applicant lodged an appeal on points of law with the Court of Cassation. The applicant argued that the applicable law was the one which had been in force at the time when the legal remedy had been used and not at the time when the decision of the first-instance court had been issued. Any other interpretation would violate the applicant’s right of access to a court under Article 6 § 1 of the Convention as it would mean that the applicant should subject himself to the execution of the sentence in order to be able to be tried again. Therefore, in the light of the legislative amendments to Article 432 of the Code of Criminal Procedure introduced by Law no.

3904/2010, his appeal should have been considered admissible.

On 14 May 2012 the Court of Cassation dismissed the applicant’s appeal on points of law (decision no. 800/2012). According to the Court of Cassation, whether a convicted person could use a legal remedy against a decision should be considered with reference to the law in force at the time of the delivery of that decision, under Articles 596 and 601 of the Code of Criminal Procedure, in conjunction with Article 2 of the Criminal Code (see the “Relevant domestic law” part below). In view of the lack of a specific provision concerning the retroactive application of law in respect of decisions which had already been delivered prior to the entry into force of Law no. 3904/2010 (by which Article 432 of the Code of Criminal Procedure had been amended), the applicant could not benefit from the aforementioned legislative amendment. In any event, Article 432 of the Code of Criminal Procedure, as in force when the decision of the first-instance court had been given, had not been in breach of Article 20 of the Constitution or Article 6 of the Convention, as restrictions on the using of legal remedies could be imposed for reasons of public interest. The applicant had not been deprived of his right of access to a court, as he would have been retried following his arrest or surrender and the new decision would have been subject to all legal remedies. Up until the point that the new decision had been issued, he could have asked for a suspension of the sentence’s execution. Accordingly, the Court of Cassation dismissed the applicant’s appeal on points of law. The decision was finalised on 30 July 2012.

B.

Relevant domestic law

1.

Constitution

Under Article 20 § 1 of the Constitution, “every person shall be entitled to receive legal protection from the courts and may raise before them his views concerning his rights or interests, as specified by law.”

2.

Code of Criminal Procedure

Article 432 of the Code of Criminal Procedure, as in force at the time of the delivery of decision no. 431/1993 by the three-member panel of the Larisa Court of Appeal for Felonies, read as follows:

Article 432

"1. If a person who is brought to trial for felony is or is considered to be of known residence under Article 273 and does not appear on the date of the hearing, he shall be tried as if he were present, provided that he has been served notice at his known residence. No legal remedies can be used against the decision that is [subsequently] issued.

inter partes (κατ’ αντιμωλία).

Until the new decision is delivered the defendant shall serve the sentence that was imposed to him under the first decision. The decision that was delivered in the absence of the defendant is automatically overturned as soon as the new –

inter partes

– decision is issued. The statutory limitation period in respect of the offence is suspended

ipso jure

from the date on which the decision

in absentia

was delivered and the suspension lasts until the new

inter partes

decision is delivered ...”

Following a change in legislation introduced by Law no. 3904/2010, the prohibition on using legal remedies was lifted and the relevant provisions concerning automatic retrial in the event of arrest or surrender and the suspension of the statutory limitation period ceased to be in force.

The other relevant Articles of the Code of Criminal Procedure read as follows:

Article 596

“1. Trials which are pending at any stage of the criminal procedure and at any instance continue under the provisions of the Code of Criminal Procedure. Legal instruments [employed] in the criminal procedure ... when the provisions which are repealed were in force shall still be valid.”

Article 601

“... Legal remedies used before the entry into force of this code shall be examined in accordance with the provisions of criminal procedure that are repealed ...”

3.

Law no. 2172/1993

Article 34 of Law no. 2172/1993 in its relevant parts reads as follows:

Article 34

“10. In the event that a defendant is convicted of an imprisonable offence by a judicial decision, pursuant to Article 432 § 2 subparagraph (a) of the Code of Criminal Procedure, ... he or she can request the suspension of the execution of the decision until a new

inter partes

decision is issued, as provided by Article 432 § 2 subparagraph (c) ... [Such a] suspension is ordered if the defendant is not particularly dangerous or not a habitual offender and if there is no legitimate fear that he will commit further offences ...”

COMPLAINTS

The applicant complains under Article 6 § 1 of the Convention that he was deprived of his right of access to a court on account of his not being able to challenge the decision delivered against him

in absentia

unless he surrendered himself to custody or was arrested. He also complains of a violation of Article 2 of Protocol No. 7 on the grounds that Article 432 of the Code of Criminal Procedure, as in force at the time when decision no.

431/1993 of the three-member panel of the Larisa Court of Appeal for Felonies was delivered, prohibited appeals by persons who had been convicted

in absentia.

QUESTIONS TO THE PARTIES

1.

Was the applicant deprived of his right of access to a court, as provided by Article 6 § 1 of the Convention, having regard to the fact that he was unable to challenge decision no. 431/1993 issued by the three-member panel of the Larisa Court of Appeal for Felonies against him

in absentia

unless he was arrested or surrendered himself for the execution of the sentence that had been imposed to him by the above-mentioned decision (see

Krombach v. France

, no. 29731/96, § 87, ECHR 2001

‑

II, and

mutatis mutandis

,

Sejdovic v. Italy

[GC], no. 56581/00, § 82, ECHR 2006

‑

II)?

2.

Was the applicant afforded the right of appeal in a manner compatible with the requirements of Article 2 of Protocol No. 7?