Körtvélyessy împotriva Ungariei (nr. 2)

Reclamantul s-a născut în 1965 și locuiește în Budapesta. La ora 16.07. la 7 octombrie 2009, reclamantul a notificat poliției că a planificat să organizeze o demonstrație de la ora 14:00 la 19:00. la 10 octombrie 2009 în fața închisorii de pe strada Venyige din Budapesta, pentru a protesta împotriva „persecuției politice ale radicalismului național”. Strada Venyige este un cul-de-sac larg cu o rulă de servicii. Un ofițer de poliție de la secția de poliție care a primit notificarea a încercat în mod repetat să contacteze reclamantul prin telefon, în conformitate cu decretul relevant emis de Ministrul Intern privind sarcinile de poliție legate de asigurarea ordinului public la evenimente majore, pentru a aranja o întâlnire.

Totuși, în ciuda mai multe încercări și a lăsat mesaje, el nu a putut ajunge la el. La 9 octombrie 2009, șeful Departamentului de Poliție din Budapesta a interzis demonstrația din cauza faptului că traficul nu a putut fi deviat către rute alternative (secțiunea 8 alineatul (1) din Legea Adunării). În decizia, el se referă la art. 21 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, la art. 11 din Convenție și la Decizia nr. 55/2001.AB a Curții Constituționale. Reclamantul a solicitat o revizuire judiciară a deciziei în termenul de trei zile legale. 10. La 15 octombrie 2009, Curtea Regională de Budapesta a respins cazul reclamantului.

Acesta a remarcat faptul că, în evaluarea dacă traficul ar putea fi deviat sau nu către alte rute, autoritatea a luat în considerare participarea a aproximativ 200 de demonstranți, conform notificării reclamantului, și că a stabilit că parcarea legală și circulația traficului în vecinătatea ar deveni imposibilă în cazul în care evenimentul a avut loc. Curtea a fost de acord cu hotărârea poliției în sensul că, deși dreptul la reuniune este un drept fundamental constituțional, acesta nu este absolut și nu trebuie să dea naștere unei încălcări a drepturilor fundamentale ale altora și, prin urmare, ar putea fi restricționat. Curtea a fost convinsă că decizia a fost legală deoarece poliția a stabilit în mod corespunzător faptele, a respectat normele procedurale și a aplicat criterii de evaluare clare, iar evaluarea dovezii a fost logică.

5. The applicant was born in 1965 and lives in Budapest. 6. At 4.07 p.m. on 7 October 2009 the applicant notified the police that he planned to organise a demonstration from 2 to 7 p.m. on 10 October 2009 in front of the Venyige Street prison in Budapest, to protest against the “political persecution of national radicalism”. Venyige Street is a broad cul-de-sac with a service lane. 7. A police officer from the police station that had received the notification repeatedly attempted to contact the applicant by phone, in line with the relevant decree issued by the Minister of the Interior on police tasks related to securing public order at major events, in order to arrange for a meeting. Despite making several attempts and leaving messages, however, he could not reach him.

8. On 9 October 2009 the head of the Budapest Police Department banned the demonstration on the grounds that traffic could not be diverted to alternative routes (section 8(1) of the Assembly Act). In the decision, he referred to Article 21 of the International Covenant on Civil and Political Rights, Article 11 of the Convention and Decision no. 55/2001.AB of the Constitutional Court. 9. The applicant sought a judicial review of the decision within the statutory three-day time-limit. 10. On 15 October 2009 the Budapest Regional Court dismissed the applicant’s case. It noted that in assessing whether or not traffic could be diverted to other routes, the authority had reckoned on the participation of some 200 demonstrators, as per the applicant’s notification, and that it had established that lawful parking and traffic circulation in the neighbourhood would become impossible should the event take place.

The court agreed with the police’s decision in that although the right to assembly was a constitutional fundamental right, it was not absolute and must not give rise to a violation of the fundamental rights of others, and could therefore be restricted. The court was satisfied that the decision had been lawful as the police had adequately established the facts, complied with the procedural rules and applied clear assessment criteria, and the assessment of the evidence had been logical.