Comunicat la 30 august 2017 CINCEA SECȚIUNE Cererea nr. 69306/11 Tsvetan Iliev TSENOV împotriva Bulgariei introdusă la 11 octombrie 2011 EXPOSAT DE FAPTE Reclamantul, domnul Tsvetan Iliev Tsenov, este un resortisant bulgar născut în 1946 și rezident în Svoge. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Nikolova, avocat la Svoge. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 19 februarie 2003, reclamantul călătorea la bordul unui tramvai la Sofia. Potrivit afirmațiilor sale, ca urmare a unui schimb verbal, a avut loc o altercație fizică între el și conducătorul de tramvai, K.U. Un certificat medical întocmit în aceeași zi a indicat o ruptură la nivelul tibiei drepte a reclamantului. Procurorul districtual Sofia a inițiat o anchetă penală împotriva K.U. pentru răniri involuntare medie gravă. printr-un act de punere sub acuzare din 23 iunie 2004, procurorul a trimis cazul în judecată. Prin decizia din 20 iulie 2004, judecătorul raportor al Tribunalului de District ( районен съд ) prin care se soluționează cazul în cadrul unei proceduri de înlocuire a răspunderii penale cu responsabilitatea administrativă. Prin hotărârea din 11 iulie 2005, Tribunalul Districtual Sofia a găsit vinovatul K.U., a ordonat înlocuirea răspunderii penale a acestuia cu răspunderea administrativă și l-a condamnat la o amendă administrativă de 500 de levs bulgare (BGN), adică aproximativ 250 de euro (EUR). K.U. a recurs împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea definitivă din 26 martie 2007, tribunalul orașului Sofia (Софийски градски съд ) a anulat hotărârea primei instanțe și a numit K.U. Această ultimă instanță este ima queil ui nu a fost dovedită că o altercație fizică între reclamant și K.U. a avut loc. Procedura civilă privind acțiunea în despăgubire a reclamantului În paralel cu procedura penală, la 18 ianuarie 2005, reclamantul a introdus o acțiune în despăgubire în fața Tribunalului Districtual Sofia împotriva K.U. și în fața angajatorului său, în conformitate cu articolele 45 și 49 din Legea privind obligațiile și contractele. Trei ședințe au avut loc în fața instanței civile, au fost audiați martori și s-a efectuat o expertiză medicală. La 22 mai 2009, Tribunalul Districtual Sofia a declarat acțiunea în despăgubire inadmisibilă, pe baza caracterului determinant al rezultatului procedurii penale și a concluziilor pronunțate în hotărârea definitivă din 26 martie 2007. La recursul reclamantului, Tribunalul orașului Sofia a confirmat hotărârea primei instanțe printr-o hotărâre pronunțată la 29 iulie 2010 printr-o decizie definitivă din 11 aprilie 2011, Curtea Supremă de Casație a respins recursul în casarea reclamantului. În conformitate cu art. 52 din Codul de procedură penală (CPP) din 1974, aplicabil în momentul faptelor, constituirea victimei ca fiind acuzator privat a fost posibilă începând cu etapa de examinare a cauzei penale de către instanțe. În conformitate cu art. 55, pârâtul privat avea dreptul de a consulta documentele dosarului și de a obține copii ale acestuia, de a prezenta dovezi, de a participa la procedura judiciară, de a formula cereri, observații și obiecții și de a contesta hotărârile instanței în cazul în care acestea au încălcat drepturile sale. Potrivit articolului 60 alineatul (1), victima putea, de asemenea, să introducă o acțiune în despăgubire în cadrul procedurii penale și să se constituie parte civilă în aceasta din etapa de examinare a cauzei de către instanțe. În conformitate cu art. 63 alineatul (1), partea civilă avea aceleași drepturi ca cele menționate mai sus, de care avea dreptul acuzatul privat, precum și dreptul de a solicita acordarea unei garanții cu privire la acțiunea sa civilă. Înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea administrativă La art. 78a din Codul penal din 1968, precum și la momentul faptei, se prevedea înlocuirea, în anumite condiții, a sancțiunii penale cu o sancțiune administrativă, și anume o amendă cu o valoare cuprinsă între 500 și 1 000 BGN, adică aproximativ 250-500 EUR. Ipotezele în care această înlocuire ar fi putut intra în joc, printre altele, în cazul unui delict comis de neglijență și care a fost condamnat la închisoare până la cinci ani sau la o pedeapsă mai puțin gravă. Persoana vizată nu trebuia să fi fost condamnată anterior pentru infracțiune urmărită de acțiunea publică și nu putea beneficia de substituția prevăzută la art. 78a din CPP decât o singură dată. În conformitate cu art. 241 alineatul (1) din CPP din 1974, în momentul în care cauza a fost pronunțată în instanță, președintele Tribunalului a numit un judecător raportor, care trebuia să verifice, în conformitate cu art. 241 alineatul (2) din CPP din 1974, dacă au fost îndeplinite condițiile pentru deschiderea fazei de investigare a cauzei de către instanță. În conformitate cu art. 247b alineatul (3) din același cod, în cazul în care judecătorul raportor a constatat că a fost necesar să se aplice art. 78a din Codul penal, acesta trebuia să se pronunțe cu privire la examinarea cauzei în conformitate cu normele procedurii de înlocuire a răspunderii penale cu responsabilitatea administrativă. Această procedură era reglementată de articolele 414a-414f a CPP din 1974. Aceste dispoziții nu prevedeau participarea unui pârât privat în procedură și, în conformitate cu art. 414b, acțiunea civilă era, de asemenea, exclusă. Potrivit articolului 45 din Legea din 1950 privind obligațiile și contractele, orice persoană care a cauzat din vina sa un prejudiciu altora trebuie să îl repare. În conformitate cu art. 49 din aceeași lege, persoana care încredințează îndeplinirea unei funcții sau a unei activități oarecare unei persoane este răspunzătoare de prejudiciile cauzate terților de persoana respectivă în îndeplinirea activității sale sau a funcției sale. În conformitate cu art. 222 din Codul de procedură civilă din 1952, aplicabil în momentul faptelor, hotărârile pronunțate de instanțele penale erau obligatorii pentru instanțele civile în ceea ce privește consecințele civile ale infracțiunii, întrebarea dacă actul a fost săvârșit și dacă acesta era contrar dispozițiilor legii, precum și vinovăția pârâtului. În conformitate cu articolul lovit alineatul (2) din CPP din 1974, hotărârile pronunțate de instanțele penale erau obligatorii pentru instanțele civile în ceea ce privește întrebarea dacă infracțiunea a fost săvârșită, vina persoanei acuzate și întrebarea dacă actul comis era pasibil de o pedeapsă penală. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că a fost privat de dreptul la o instanță pentru a-și prezenta argumentele în sprijinul acțiunii sale civile în despăgubire, din cauza faptului că a luat parte la procedura penală, în timp ce faptele stabilite în cursul acestei proceduri deținute de autoritatea de lucru judecat împotriva civilului. ÎNTREBARE CU PĂRȚILE Având în vedere circumstanțele din speță, în special posibilitatea ca reclamantul să participe activ la stabilirea faptelor care privesc acțiunea sa în despăgubire, se poate considera că a existat o încălcare a dreptului său de acces la o instanță, astfel cum este garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție?
Communiquée le 30 août 2017
Requête n
o
69306/11
Tsvetan Iliev TSENOV
contre la Bulgarie
introduite le 11 octobre 2011
Le requérant, M. Tsvetan Iliev Tsenov, est un ressortissant bulgare né en 1946 et résidant à Svoge. Il est représenté devant la Cour par M
e
Z.
Nikolova, avocate à Svoge.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
La procédure pénale
Le 19 février 2003, le requérant voyageait à bord d’un tramway à Sofia. Selon ses dires, à la suite d’un échange verbal, une altercation physique entre lui et le conducteur de tramway, K.U, aurait eu lieu. Un certificat médical établi le même jour indiqua une fracture au niveau du tibia droit du requérant.
Le procureur de district de Sofia ouvrit une enquête pénale contre K.U. pour coups et blessures involontaires moyennement graves. Par un acte d’accusation du 23 juin 2004, le procureur renvoya l’affaire en jugement. Par une décision du 20 juillet 2004, le juge rapporteur du tribunal de district (
районен съд
) ordonna l’examen de l’affaire dans le cadre d’une procédure de substitution de la responsabilité pénale par la responsabilité administrative. La participation d’un accusateur privé (
частен обвинител
) et d’une partie civile n’étant pas prévue dans cette procédure, le requérant ne se constitua pas partie.
Par un jugement du 11 juillet 2005, le tribunal de district de Sofia trouva K.U. coupable, ordonna la substitution de la responsabilité pénale de celui-ci par la responsabilité administrative, et le condamna à une amende administrative de 500 levs bulgares (BGN), soit environ 250 euros (EUR).
K.U. recourut contre ce jugement. Par un jugement définitif du 26 mars 2007, le tribunal de la ville de Sofia (
Софийски градски съд
) annula le jugement de la première instance et acquitta K.U. Ce dernier tribunal estima qu’il n’était pas prouvé qu’une altercation physique entre le requérant et K.U. avait eu lieu.
2.
La procédure civile sur l’action en indemnisation du requérant
Parallèlement à la procédure pénale, le 18 janvier 2005, le requérant introduisit une action en indemnisation auprès du tribunal de district de Sofia contre K.U. et son employeur, sous l’angle des articles 45 et 49 de la loi sur les obligations et les contrats. Trois audiences eurent lieu devant le tribunal civil, des témoins furent auditionnés et une expertise médicale fut réalisée.
Le 22 mai 2009, le tribunal de district de Sofia déclara l’action en indemnisation irrecevable, se fondant sur le caractère déterminant de l’issue de la procédure pénale et des conclusions faites dans le jugement définitif du 26 mars 2007.
Sur recours du requérant, le tribunal de la ville de Sofia confirma le jugement de la première instance par un jugement rendu le 29 juillet 2010. Par une décision définitive du 11 avril 2011, la Cour suprême de cassation rejeta le pourvoi en cassation du requérant.
B.
Le droit interne pertinent
1.
La participation de la victime dans le cadre de la procédure pénale
Conformément à l’article 52 du code de procédure pénale (CPP) de 1974, applicable au moment des faits, la constitution de la victime en tant qu’accusateur privé était possible à partir du stade de l’examen de l’affaire pénale par les tribunaux. Selon l’article 55, l’accusateur privé avait le droit de consulter les pièces du dossier et d’en obtenir des copies, de présenter des preuves, de participer dans la procédure judiciaire, de formuler des demandes, des observations et des objections et de contester les décisions du tribunal lorsque celles-ci portaient atteinte à ses droits.
Selon l’article 60, alinéa 1, la victime pouvait aussi introduire une action en indemnisation dans le cadre de la procédure pénale et se constituer partie civile dans celle-ci à partir du stade de l’examen de l’affaire par les tribunaux. Conformément à l’article 63, alinéa 1, la partie civile avait les mêmes droits mentionnés ci-dessus dont bénéficiait l’accusateur privé, ainsi que le droit de demander l’octroi d’une garantie concernant son action civile.
2.
La substitution de la responsabilité pénale par la responsabilité administrative
L’article 78a du code pénal de 1968, tel qu’applicable à l’époque des faits, prévoyait la substitution, sous certaines conditions, de la sanction pénale par une sanction administrative, à savoir – une amende d’un montant allant de 500 à 1 000
BGN, soit de 250 à 500 EUR environ. Les hypothèses dans lesquelles cette substitution pouvait entrer en jeu comprenaient, entre autres,
le cas d’un délit commis par négligence et passible d’une peine d’emprisonnement allant jusqu’à une durée de cinq ans ou d’une sanction moins grave. La personne concernée ne devait pas avoir fait l’objet d’une condamnation antérieure pour délit poursuivi par l’action publique et
ne pouvait bénéficier de la substitution prévue par l’article 78a du CPP qu’une seule fois.
Selon l’article 241, alinéa 1 du CPP de 1974, une fois l’affaire renvoyée en jugement, le président du tribunal désignait un juge rapporteur. Ce dernier devait vérifier, aux termes de l’article 241, alinéa 2 du CPP de 1974, si les conditions de l’ouverture de la phase d’examen de l’affaire par le tribunal étaient remplies. Conformément à l’article 247b, alinéa 3 du même code, lorsque le juge rapporteur constatait qu’il y avait lieu d’appliquer l’article 78a du code pénal, il devait ordonner l’examen de l’affaire selon les règles de la procédure de substitution de la responsabilité pénale par la responsabilité administrative. Cette procédure était régie par les articles
414a-414f du CPP de 1974. Ces dispositions ne prévoyaient pas la participation d’un accusateur privé dans la procédure et, conformément à l’article
414b, l’action civile était également exclue.
3.
L’action en indemnisation devant les tribunaux civils
Selon l’article 45 de la loi de 1950 sur les obligations et les contrats, toute personne ayant causé par sa faute un dommage à autrui est tenue de le réparer. Conformément à l’article 49 de la même loi, celui qui confie l’accomplissement d’une fonction ou d’un travail quelconque à une personne est responsable des dommages causés aux tiers par cette personne dans l’accomplissement de son travail ou sa fonction.
Conformément à l’article 222 du code de procédure civile de 1952, applicable au moment des faits, les jugements rendus par les tribunaux pénaux étaient obligatoires pour les tribunaux civils quant aux conséquences civiles du délit, la question de savoir si l’acte imputé avait été commis et s’il était contraire aux dispositions de la loi, ainsi que la culpabilité de l’accusée.
En vertu de l’article 372, alinéa 2 du CPP de 1974, les jugements rendus par les tribunaux pénaux étaient obligatoires pour les tribunaux civils en ce qui concernait la question de savoir si le délit avait été commis, la culpabilité de la personne accusée et la question de savoir si l’acte commis était passible d’une peine pénale.
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été privé de l’accès à un tribunal pour présenter ses arguments en appui de son action civile en indemnisation, en raison de l’impossibilité pour lui de participer à la procédure pénale, alors que les faits établis au cours de cette procédure disposait de l’autorité de la chose jugée au pénal sur le civil.
Eu égard aux circonstances de l’espèce, et notamment de l’impossibilité pour le requérant de participer de manière active à l’établissement des faits qui concernaient son action en indemnisation, peut-on considérer qu’il y a eu une atteinte à son droit d’accès à un tribunal, tel que garanti par l’article
6 §
1 de la Convention ?