TEPELI v. TURKEY

Decizia nr. 66676/12 Deniz TEPELI împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care așezează la 5 septembrie 2017 în calitate de comitet compus din: Ledi Bianku, președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 5 septembrie 2012, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dna Deniz Tepeli, este un național turc, născut în 1977. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dna G. Atalay practicant la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 7 aprilie 2006, reclamantul a fost arestat de poliție pe suspectul de a comite infracțiuni armate în numele TKP/ML-TIKKO, o organizație ilegală. La 9 aprilie 2006, Curtea Ordu Magistrates a ordonat detenția reclamantului în reținere. La 19 iunie 2006 a fost depusă o procedură de inculpare la Curtea din Ankara Assize, acuzarea reclamantului de încercarea de a submina ordinul constituțional al statului prin forță, de a pune în pericol siguranța publică, de a utiliza substanțe periculoase (explozive), de a distruge proprietățile publice, de a falsifica documentele oficiale și de a fi membru al unei organizații criminale armate. La 13 noiembrie 2013, Curtea Ankara Assize a condamnat reclamantul și a condamnat-o la o încarcerare agravată pe viață. Curtea assize a ordonat detenția continuată a reclamantului. Reclamantul a interzis. Dosarul nu conține informații suplimentare despre rezultatul procedurii de recurs în fața Curții de Casație. COMPLAINTS Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenție că durata deținerii sale înainte de judecată a fost excesivă. 10. În plus, reclamantul susține în temeiul articolului 5 § 4 Convenția că nu a existat un remediu eficace prevăzut de sistemul juridic intern prin care ea ar putea contesta în mod eficace continuarea sa detenție anterioară. 11. Reclamantul a susținut în temeiul articolului 5 § 5 că nu are dreptul la compensare în temeiul dreptului intern în ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție. 2012 și ar fi trebuit să fi aplicat Curții Constituționale. 13. După examinarea aspectelor principale ale noii remedii în fața Curții Constituționale Turce, Curtea a constatat că Parlamentul turc a încredințat această instanță cu competențe care i-au permis, în principiu, să furnizeze remediere directă și rapidă pentru încălcarea drepturilor și libertăților protejate de convenție, în ceea ce privește toate deciziile care au devenit finale după 23 de ani. Septembrie 2012, și a declarat că este un remediu care urmează să fie utilizat (a se vedea Hasan Uzun Turcia (dec.), nr. 10755/13, §§ 68-71, 30 aprilie 2013). 14. Curtea constată în continuare că jurisdicția Curții Constituționale ratione temporis a început la 23 septembrie 2012 și a fost clar din hotărârile deja pronunțate că a acceptat o prelungire a jurisdicției sale ratione temporis în situațiile care implică o încălcare continuă care a început înaintea introducerii dreptului de cerere individuală și care au continuat după această dată (a se vedea Koçintar c. Turcia (dec.), nr. 77429/12, §§ 15-26, 39, 1 iulie 2014, și Levent Bektaș c. Turcia , nr. 70026/10, §§ 40-42, 16 iunie 2015). 15. În acest caz, detenția reclamantului a început la 7 aprilie 2015. 2006 și s-a încheiat la 13 noiembrie 2013 când a fost condamnată. În consecință, detenția reclamantului, inclusiv perioada înainte de 23 septembrie 2012, a intrat în jurisdicția temporară a Curții Constituționale. 16. Prin urmare, ținând cont de obiecția preliminară a Guvernului în ceea ce privește neutilizarea noului remediu în fața Curții Constituționale, Curtea concluzionează că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenția privind neepuizarea recoursurilor interne. art. 5 § 5 din Convenția 17. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție că nu a fost furnizată soluții interne eficace în ceea ce privește plângerea sa în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție. 18. Curtea reiterează că art. 5 alineatul (5) este respectat în cazul în care este posibil să se solicite o compensație în ceea ce privește privarea de libertate efectuată în condiții contrare la alineatele (1), (2), (3) sau (4) (Wassink c. Țările de Jos , 27 septembrie 1990 § 38, Serie A nr. 185 A). Dreptul de compensare prevăzut la alineatul (5) presupune, prin urmare, că o încălcare a unul dintre alineatele anterioare ale articolului 5 a fost stabilită, fie de către o autoritate internă, fie de către Curte. În consecință, Curtea nu poate lua în considerare cererea unei reclamante bazată exclusiv pe art. 5 § Cu excepția cazului în care o încălcare a articolului 5 §§ § 1-4 a fost stabilită direct sau în substanță, fie de către autoritățile interne, fie de către Curte în sine. 19. Rezultă că, având în vedere că cazul reclamantului nu dezvăluie o astfel de încălcare, cererea în temeiul articolului 5 ar trebui respinsă pentru că este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției. Alte plângeri 20. În baza articolului 5 § 4 din Convenție, reclamantul s-a plâns de lipsa procedurilor adversare în cadrul procedurii de revizuire a legalității detenției sale și de necomunicarea avizului procurorului public în cadrul aceleiași proceduri. 21. Având în vedere toate materialele în posesia sa și, în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea consideră că argumentele reclamantei nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a oricărui dintre articolele de mai sus ale convenției. Rezultă că această parte a cererii este inadmisibilă pentru faptul că este evident nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în engleză și notificată în scris la 28 septembrie 2017. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Președintele adjunct al grefierului Bianku

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 66676/12

Deniz TEPELI

against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 5

September 2017 as a Committee composed of:

Ledi Bianku,

President,

Valeriu Grițco,

Stéphanie Mourou-Vikström,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 5 September 2012,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

1.

The applicant, Ms Deniz Tepeli, is a Turkish national, who was born in 1977. She was represented before the Court by Ms G. Atalay practising in Istanbul.

2.

The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

3.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

4.

On 7 April 2006 the applicant was arrested by the police on suspicion of committing armed offences on behalf of the TKP/ML-TIKKO, an illegal organisation.

5.

On 9 April 2006 Ordu Magistrates’ Court ordered the applicant’s detention on remand.

6.

On 19 June 2006 a bill of indictment was filed with the Ankara Assize Court, charging the applicant with attempting to undermine the State’s constitutional order by force, endangering public safety, use of hazardous substances (explosives), destruction of public property, counterfeiting official documents and being a member of an armed criminal organisation.

7.

On 13 November 2013 the Ankara Assize Court convicted the applicant and sentenced her to aggravated life imprisonment. The assize court ordered the applicant’s continued detention.

8.

The applicant appealed. The case file does not contain any further information about the outcome of the appeal proceedings before the Court of Cassation.

COMPLAINTS

9.

The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention that the length of her pre-trial detention had been excessive.

10.

Moreover, the applicant alleged under Article 5 § 4 Convention that there had been no effective remedy provided by the domestic legal system whereby she could effectively challenge her continued pre-trial detention.

11.

The applicant maintained under Article 5 § 5 that she had no right to compensation under domestic law in respect of her complaint under Article

5 § 3 of the Convention.

THE LAW

A.

Article 5 § 3 of the Convention

12.

The Government maintained that the applicant had not exhausted domestic remedies, as she was still in detention on remand on 23

September

2012 and should have applied to the Constitutional Court.

13.

Having examined the main aspects of the new remedy before the Turkish Constitutional Court, the Court found that the Turkish Parliament had entrusted that court with powers that enabled it to provide, in principle, direct and speedy redress for violations of the rights and freedoms protected by the Convention, in respect of all decisions that had become final after 23

September 2012, and declared it as a remedy to be used (see

Hasan Uzun

v.

Turkey

(dec.), no. 10755/13, §§ 68-71, 30 April 2013).

14.

The Court further notes that the Constitutional Court’s jurisdiction

ratione temporis

had begun on 23 September 2012 and it was clear from the judgments already delivered that it accepted an extension of its jurisdiction

ratione temporis

to situations involving a continuing violation which had commenced before the introduction of the right of individual application and had carried on after that date (see

Koçintar v. Turkey

(dec.), no

77429/12, §§ 15-26, 39, 1 July 2014, and

Levent Bektaș

v. Turkey

, no.

70026/10, §§ 40-42, 16 June 2015).

15.

In the present case the applicant’s detention commenced on 7

April

2006 and ended on 13 November 2013 when she was convicted. Accordingly, the applicant’s detention, including the period before 23

September

2012, fell within the Constitutional Court’s temporal jurisdiction.

16.

As a result, taking into account the Government’s preliminary objection with regard to the applicant’s failure to make use of the new remedy before the Constitutional Court, the Court concludes that this complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

B.

Article 5 § 5 of the Convention

17.

The applicant complained under Article 5 § 5 of the Convention that she had not been provided with effective domestic remedies with regard to her complaint under Article 5 § 3 of the Convention.

18.

The Court reiterates that paragraph 5 of Article 5 is complied with where it is possible to apply for compensation in respect of a deprivation of liberty effected in conditions contrary to paragraphs 1, 2, 3 or 4 (

Wassink v.

the Netherlands

, 27 September 1990, § 38, Series A no. 185

‑

A). The right to compensation set forth in paragraph 5 therefore presupposes that a violation of one of the preceding paragraphs of Article 5 has been established, either by a domestic authority or by the Court. Accordingly, the Court cannot consider an applicant’s claim based exclusively on Article

5 §

5 unless a breach of Article 5 §§ 1 to 4 has been established directly or in substance, either by the domestic authorities or by the Court itself.

19.

It follows that as the applicant’s case does not disclose such a breach, her claim under Article

5

§

5 should be rejected for being incompatible

ratione materiae

with the provisions of the Convention.

C.

Other complaints

20.

Relying on Article 5 § 4 of the Convention, the applicant complained about the lack of adversarial proceedings in the review proceedings of the lawfulness of her detention and the non-communication of the public prosecutor’s opinion during the same proceedings.

21.

In the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court considers that the applicant’s submissions do not disclose any appearance of a violation of any of the above Articles of the Convention. It follows that this part of the application is inadmissible for being manifestly ill-founded and must be rejected pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court, unanimously,

Declares

the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 28 September 2017.

Hasan Bakırcı

Ledi Bianku

Deputy Registrar

President