CtEDO 27.09.2016 Auto

YÜCEL v. TURKEY

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
27.09.2016
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
YÜCEL v. TURKEY (CtEDO, 2016)
HUDOC · oficial

Decizia nr. 17869/10 Ongun YÜCEL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 27 septembrie 2016 în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, președinte, Ksenija Turković, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 14 martie 2010, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE, dl Ongun Yücel, este un național turc, născut în 1979 și trăiește în Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna Gümüștaș, avocat practicant la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 6 ianuarie 2005, reclamantul a fost reținut în detenție pe baza suspiciunilor de a încerca să submineze ordinea constituțională, o infracțiune pronunțată de art. 146 § 1 din fostul Cod Penal. La 31 ianuarie 2008, reclamantul a fost condamnat și condamnat la șapte ani și șase luni de închisoare. La 6 mai 2009, Curtea de Casație a anulat această hotărâre. În consecință, dosarul a fost trimis Curtea Ankara Assize. La 15 septembrie 2009, Curtea Ankara Assize a eliberat reclamantul. La 28 august 2012, Curtea Ankara Assize a condamnat reclamantul de a fi membru al unei organizații teroriste armate ilegale și l-a condamnat la șapte ani și șase luni de închisoare. La 8 iulie 2013, hotărârea instanței de primă instanță a fost susținută de Curtea de Casație și a devenit finală. Reclamantul a menținut în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenție că durata deținerii anterioare a fost excesivă. 11. Considerând la art. 5 § 4 din Convenție, reclamantul a susținut în continuare că nu a existat un remediu eficient pentru a contesta legalitatea detenției anterioare. 12. De asemenea, reclamantul s-a plâns de încălcarea articolului 5 § 5, coroborat cu art. 5 § 3 din Convenție. 13. În cele din urmă, reclamantul a susținut în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedura penală împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un timp rezonabil. HOTĂRÂREA privind art. 5 § 3 din Convenția 14. Reclamantul a susținut, în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, că durata deținerii sale în reținere a reținutului era indemantă. 15. Referindu-se la posibilitatea de a solicita o compensare pentru deținerea ilegală în temeiul articolului 141 din Codul de procedură penală (Legea nr. 5271), Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne. 16. 17. Curtea reamintește că, în decizia sa în cazul lui Demir v. Turcia (nr. 51770/07, §§ 17-35, 16 octombrie 2012), acesta a examinat o plângere similară și a declarat inadmisibilă pentru neepuizarea recourslor interne, deoarece reclamantul nu a reușit să utilizeze remedierea prevăzută la art. 141 din Codul de Procedință Penală, în ciuda faptului că hotărârea instanței de primă instanță împotriva acestuia a devenit finală. 18. În cazul instantaneu, Curtea observă că detenția reclamantului în timpul retragerii s-a încheiat la 15 septembrie 2009 și hotărârea Curții Ankara Assize care l-a condamnat a devenit finală la 8 iulie 2013 cu hotărârea Curții de Casație (a se vedea punctul 9 mai sus). Ca urmare, de la data respectivă, reclamantul a avut posibilitatea de a iniția procedurile de compensare în temeiul articolului 141 din Codul de procedură penală; totuși, el nu a reușit să facă acest lucru. 19. Curtea reiterează că evaluarea dacă căile de recurs interne au fost epuizate este efectuată în mod normal cu referire la data în care cererea a fost depusă la Curte. Cu toate acestea, după cum a depus Curtea în multe ocazii, această regulă este supusă excepțiilor, care pot fi justificate de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea İçyer c. Turcia) (dec.), nr. 18888/02, § 72, CEDO 2006‐I). Curtea a depărtat anterior de această regulă în cazurile cu privire la remedierea menționată mai sus în ceea ce privește durata detenției, care a devenit aplicabilă după decizia finală privind procedura penală (a se vedea, printre altele, Tutal și altele c. Turcia) (dec.), 11929/12, 28 ianuarie 2014). Curtea consideră că și în acest caz ar trebui aplicată excepția. 20. Rezultă că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. În ceea ce privește art. 6 § 1 din Convenția 21. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii penale împotriva acestuia nu a respectat cerința de „temps rezonabil” a articolului 6 § 1 din Convenție. 22. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384, s-a înființat o nouă comisie de compensare pentru a face față cererilor referitoare la durata procedurii și la nerespectarea procedurii Execuția hotărârilor. Ei au susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece el nu a făcut nici o cerere la Comisia de Compensare: acest motiv a fost, de asemenea, recunoscut de Curte în decizia sa în cazul Turgut și alții c. Turcia (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013). 23. Reclamantul nu a formulat nicio observație cu privire la obiecțiile Guvernului. 24. Curtea observă că, după cum a subliniat Guvernul, s-a instituit în Turcia un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (n. 24240/07, 20 martie 2012). (citată mai sus), Curtea a declarat o nouă cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu puteau să epuizeze căile de recurs interne după intrarea în vigoare a noului recurs intern. În acest sens, Curtea a considerat, în special, că acest nou remediu era accesibil și capabil de a oferi o perspectiva rezonabilă de remediere a plângerilor referitoare la durata procedurii. 25. Curtea constată că, în decizia sa din cauza Ümmühan Kaplan (citată mai sus, § 77), acesta a subliniat că ar putea examina totuși cererile de acest tip care au fost deja comunicate guvernului. 26. Cu toate acestea, ținând seama de obiecția preliminară a Guvernului în ceea ce privește neutilizarea noului remediu intern instituit prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazul Turgut și alții . Prin urmare, aceasta concluzionează că nu există circumstanțe excepționale capabile să scutească actualul reclamant de obligația de a epuiza căile de recurs interne. 27. Rezultă că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizare a căilor de recurs interne. În ceea ce privește încălcarea plângerii reclamantului formulate în temeiul articolului 5 §§ 4 și 5 din Convenție și având în vedere tot materialul în posesia sa, Curtea constată că argumentele reclamantului nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție sau în Protocolurile sale. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie declarată inadmisibilă ca fiind manifestament nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 20 octombrie 2016. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă