Decizia nr. 17869/10 Ongun YÜCEL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 27 septembrie 2016 în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, președinte, Ksenija Turković, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 14 martie 2010, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE, dl Ongun Yücel, este un național turc, născut în 1979 și trăiește în Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna Gümüștaș, avocat practicant la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 6 ianuarie 2005, reclamantul a fost reținut în detenție pe baza suspiciunilor de a încerca să submineze ordinea constituțională, o infracțiune pronunțată de art. 146 § 1 din fostul Cod Penal. La 31 ianuarie 2008, reclamantul a fost condamnat și condamnat la șapte ani și șase luni de închisoare. La 6 mai 2009, Curtea de Casație a anulat această hotărâre. În consecință, dosarul a fost trimis Curtea Ankara Assize. La 15 septembrie 2009, Curtea Ankara Assize a eliberat reclamantul. La 28 august 2012, Curtea Ankara Assize a condamnat reclamantul de a fi membru al unei organizații teroriste armate ilegale și l-a condamnat la șapte ani și șase luni de închisoare. La 8 iulie 2013, hotărârea instanței de primă instanță a fost susținută de Curtea de Casație și a devenit finală. Reclamantul a menținut în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenție că durata deținerii anterioare a fost excesivă. 11. Considerând la art. 5 § 4 din Convenție, reclamantul a susținut în continuare că nu a existat un remediu eficient pentru a contesta legalitatea detenției anterioare. 12. De asemenea, reclamantul s-a plâns de încălcarea articolului 5 § 5, coroborat cu art. 5 § 3 din Convenție. 13. În cele din urmă, reclamantul a susținut în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedura penală împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un timp rezonabil. HOTĂRÂREA privind art. 5 § 3 din Convenția 14. Reclamantul a susținut, în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, că durata deținerii sale în reținere a reținutului era indemantă. 15. Referindu-se la posibilitatea de a solicita o compensare pentru deținerea ilegală în temeiul articolului 141 din Codul de procedură penală (Legea nr. 5271), Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne. 16. 17. Curtea reamintește că, în decizia sa în cazul lui Demir v. Turcia (nr. 51770/07, §§ 17-35, 16 octombrie 2012), acesta a examinat o plângere similară și a declarat inadmisibilă pentru neepuizarea recourslor interne, deoarece reclamantul nu a reușit să utilizeze remedierea prevăzută la art. 141 din Codul de Procedință Penală, în ciuda faptului că hotărârea instanței de primă instanță împotriva acestuia a devenit finală. 18. În cazul instantaneu, Curtea observă că detenția reclamantului în timpul retragerii s-a încheiat la 15 septembrie 2009 și hotărârea Curții Ankara Assize care l-a condamnat a devenit finală la 8 iulie 2013 cu hotărârea Curții de Casație (a se vedea punctul 9 mai sus). Ca urmare, de la data respectivă, reclamantul a avut posibilitatea de a iniția procedurile de compensare în temeiul articolului 141 din Codul de procedură penală; totuși, el nu a reușit să facă acest lucru. 19. Curtea reiterează că evaluarea dacă căile de recurs interne au fost epuizate este efectuată în mod normal cu referire la data în care cererea a fost depusă la Curte. Cu toate acestea, după cum a depus Curtea în multe ocazii, această regulă este supusă excepțiilor, care pot fi justificate de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze (a se vedea İçyer c. Turcia) (dec.), nr. 18888/02, § 72, CEDO 2006‐I). Curtea a depărtat anterior de această regulă în cazurile cu privire la remedierea menționată mai sus în ceea ce privește durata detenției, care a devenit aplicabilă după decizia finală privind procedura penală (a se vedea, printre altele, Tutal și altele c. Turcia) (dec.), 11929/12, 28 ianuarie 2014). Curtea consideră că și în acest caz ar trebui aplicată excepția. 20. Rezultă că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recoursurilor interne. În ceea ce privește art. 6 § 1 din Convenția 21. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii penale împotriva acestuia nu a respectat cerința de „temps rezonabil” a articolului 6 § 1 din Convenție. 22. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384, s-a înființat o nouă comisie de compensare pentru a face față cererilor referitoare la durata procedurii și la nerespectarea procedurii Execuția hotărârilor. Ei au susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece el nu a făcut nici o cerere la Comisia de Compensare: acest motiv a fost, de asemenea, recunoscut de Curte în decizia sa în cazul Turgut și alții c. Turcia (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013). 23. Reclamantul nu a formulat nicio observație cu privire la obiecțiile Guvernului. 24. Curtea observă că, după cum a subliniat Guvernul, s-a instituit în Turcia un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (n. 24240/07, 20 martie 2012). (citată mai sus), Curtea a declarat o nouă cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu puteau să epuizeze căile de recurs interne după intrarea în vigoare a noului recurs intern. În acest sens, Curtea a considerat, în special, că acest nou remediu era accesibil și capabil de a oferi o perspectiva rezonabilă de remediere a plângerilor referitoare la durata procedurii. 25. Curtea constată că, în decizia sa din cauza Ümmühan Kaplan (citată mai sus, § 77), acesta a subliniat că ar putea examina totuși cererile de acest tip care au fost deja comunicate guvernului. 26. Cu toate acestea, ținând seama de obiecția preliminară a Guvernului în ceea ce privește neutilizarea noului remediu intern instituit prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazul Turgut și alții . Prin urmare, aceasta concluzionează că nu există circumstanțe excepționale capabile să scutească actualul reclamant de obligația de a epuiza căile de recurs interne. 27. Rezultă că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizare a căilor de recurs interne. În ceea ce privește încălcarea plângerii reclamantului formulate în temeiul articolului 5 §§ 4 și 5 din Convenție și având în vedere tot materialul în posesia sa, Curtea constată că argumentele reclamantului nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție sau în Protocolurile sale. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie declarată inadmisibilă ca fiind manifestament nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 20 octombrie 2016. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului
Application no. 17869/10
Ongun YÜCEL
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 27
September 2016 as a Committee composed of:
Paul Lemmens,
President,
Ksenija Turković,
Jon Fridrik Kjølbro,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 14 March 2010,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicant, Mr Ongun Yücel, is a Turkish national, who was born in 1979 and lives in Istanbul. He was represented before the Court by Ms
Ö.
Gümüștaș, a lawyer practising in Istanbul.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
On 6 January 2005 the applicant was placed in detention on remand on suspicion of attempting to undermine the constitutional order, an offence proscribed by Article 146 § 1 of the former Criminal Code.
5.
On 31 January 2008 the applicant was convicted and sentenced to seven
years and six months’ imprisonment.
6.
On 6 May 2009 the Court of Cassation quashed that judgment. The case file was accordingly remitted to the Ankara Assize Court.
7.
On 15 September 2009 the Ankara Assize Court released the applicant.
8.
On 28 August 2012 the Ankara Assize Court convicted the applicant of membership of an illegal armed terrorist organisation and sentenced him to seven years and six months’ imprisonment.
9.
On 8 July 2013 the judgment of the first-instance court was upheld by the Court of Cassation and became final.
10.
The applicant maintained under Article 5 § 3 of the Convention that the length of his pre-trial detention had been excessive.
11.
Relying on Article 5 § 4 of the Convention, the applicant further alleged that there had been no effective remedy to challenge the lawfulness of the pre
‑
trial detention.
12.
The applicant also complained of a violation of Article 5 § 5, in conjunction with Article 5 § 3 of the Convention.
13.
Finally, the applicant maintained under Article 6 § 1 of the Convention that the criminal proceedings against him had not been concluded within a reasonable time.
A.
Regarding Article 5 § 3 of the Convention
14.
The applicant contended under Article 5 § 3 of the Convention that the length of his detention on remand had been unreasonably long.
15.
Referring to the possibility of claiming compensation for unlawful detention under Article 141 of the Criminal Procedure Code (Law
No.
5271), the Government submitted that the applicant had failed to exhaust domestic remedies.
16.
The applicant
did not make any comments on the Government’s objections.
17.
The Court recalls that in its decision in the case of
Demir v.
Turkey
(no. 51770/07, §§ 17-35, 16 October 2012), it has examined a similar complaint and declared it inadmissible for non
‑
exhaustion of domestic remedies as the applicant had failed to use the remedy provided in Article
141 of the Code of Criminal Procedure, despite the fact that the first
‑
instance court’s judgment against him had become final.
18.
In the instant case, the Court observes that the applicant’s detention on remand ended on 15 September 2009 and the Ankara Assize Court’s judgment convicting him became final on 8 July 2013 with the Court of Cassation’s decision (see paragraph 9 above). As a result, from that date onwards, the applicant had the possibility of initiating compensation proceedings pursuant to Article 141 of the Criminal Procedure Code; however he failed to do so.
19.
The Court reiterates that the assessment of whether domestic remedies have been exhausted is normally carried out with reference to the date on which the application was lodged with the Court. However, as the Court has held on many occasions, this rule is subject to exceptions, which may be justified by the particular circumstances of each case (see
İçyer v.
Turkey
(dec.), no. 18888/02, § 72, ECHR 2006‑I). The Court has previously departed from this rule in cases concerning the above-mentioned remedy in respect of the length of detention, which became applicable after the final decision on the criminal proceedings (see also, among others,
Tutal and Others v. Turkey
(dec.), 11929/12, 28 January 2014). The Court takes the view that the exception should be applied in the present case as well.
20.
It follows that this complaint must be rejected under Article 35 §§
1 and
4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
B.
Regarding Article 6 § 1 of the Convention
21.
The applicant complained that the length of the criminal proceedings against him did not comply with the “reasonable time” requirement of Article
6 § 1 of the Convention.
22.
The Government noted that pursuant to Law No. 6384 a new Compensation Commission had been established to deal with applications concerning the length of proceedings and the non
‑
execution of judgments. They maintained that the applicant had not exhausted domestic remedies, as he had not made any application to that Compensation Commission: this ground had also been recognized by the Court in its decision in the case of
Turgut and Others v. Turkey
((dec.), no. 4860/09, 26 March 2013).
23.
The applicant
did not make any comments on the Government’s objections.
24.
The Court observes that, as pointed out by the Government, a new domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of
Ümmühan Kaplan v.
Turkey
(no.
24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decision in the case of
Turgut and Others
(cited above), the Court declared a new application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies once the new domestic remedy had come into being. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was
a
priori
accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the length of proceedings.
25.
The Court notes that in its decision in the case of
Ümmühan Kaplan
(cited above, § 77) it stressed that it could nevertheless examine applications of this type which have already been communicated to the Government.
26.
However, taking account of the Government’s preliminary objection with regard to the applicant’s failure to make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384, the Court reiterates its conclusion in the case of
Turgut and Others
. It therefore concludes that there are no exceptional circumstances capable of exempting the present applicant from the obligation to exhaust domestic remedies.
27.
It follows that this complaint must be rejected under Article 35 §§
1 and
4 of the Convention for non
‑
exhaustion of domestic remedies.
C.
As to the remaining complaints
28.
Regarding the applicant’s remaining complaints raised under Article
5 §§ 4 and 5 of the Convention and in the light of all the material in its possession, the Court finds that the applicant’s submissions do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. It follows that this part of the application must be declared inadmissible as manifestly ill-founded, pursuant to Article
35 §§ 3 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 20 October 2016.
Hasan Bakırcı
Paul Lemmens
Deputy Registrar
President