NERGİZ v. TURKEY

Decizia nr. 40695/10 Ali NERGİZ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 19 iunie 2018 în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 25 mai 2010, Având în vedere decizia din 26 august 2013, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE, dl Ali Nergiz, reclamant este un național turc, născut în 1982 și a fost reținut în închisoarea Diyarbakır la momentul cererii. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna M. Danıș Beștaș și dl Beștaș, avocați care practică în Diyarbakır. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. A. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 11 octombrie 2008, reclamantul a fost arestat și arestat sub suspiciune de a fi membru al unei organizații teroriste. La 15 octombrie 2008, reclamantul a fost adus în fața unui judecător la Tribunalul din Diyarbakır Assize și a fost reținut în închisoare. La 16 decembrie 2008, procurorul public din Diyarbakır a depus un proiect de inculpare la Curtea din Diyarbakır Assize, acuzând, printre altele , reclamantul de a încerca să submineze unitatea și integritatea statului și de a ajuta și a contrazice o organizație teroristă. La 12 noiembrie 2013, Curtea din Diyarbakır Assize a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și a ordonat continuarea detenției sale. Dosarul de procedură nu conține informații suplimentare cu privire la rezultatul procedurii de recurs în fața Curții de Casație. Legea internă relevantă Se poate găsi o descriere a dreptului și practicii interne relevante în Koçintar c. Turcia (dec.), nr. 77429/12, §§ 9-26, 39, 1 iulie 2014). COMPLAINT 10. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la durata detenției sale în reținere. LEI 11. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la durata detenției în reținere. 12. Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat măsurile interne, deoarece el a fost încă în reținere în reținere în reținere la 23 septembrie. 2012 și ar fi trebuit să fi aplicat Curții Constituționale. 13. După examinarea aspectelor principale ale noii remedii în fața Curții Constituționale Turce, Curtea a constatat că Parlamentul turc a încredințat această instanță cu competențe care i-au permis, în principiu, să furnizeze remediere directă și rapidă pentru încălcarea drepturilor și libertăților protejate de convenție, în ceea ce privește toate deciziile care au devenit finale după 23 de ani. Septembrie 2012, și a declarat-o ca remediu de utilizare (a se vedea Hasan Uzun c. Turcia , (dec.), nr. 10755/13, §§ 68-71, 30 aprilie 2013). 14. Curtea constată în continuare că jurisdicția Curții Constituționale ratione temporis a început la 23 septembrie 2012 și a fost clar din hotărârile deja pronunțate că a acceptat o prelungire a jurisdicției sale ratione temporis în situațiile care implică o încălcare continuă care a început înaintea introducerii dreptului de cerere individuală și care au avut loc după această dată. 15. În cazul în care a început detenția anterioară a reclamantului la 15 octombrie 2008 și s-a încheiat la 12 noiembrie 2013 când a fost condamnat. În consecință, detenția reclamantului, inclusiv perioada anterioară 23 Septembrie 2012, a intrat în jurisdicția temporală a Curții Constituționale (a se vedea Koçintar c. Turcia (dec.), nr. 77429/12, §§ 15-26, 39, 1 iulie 2014, și Levent Bektaș c. Turcia , nr. 70026/10, §§ 40-42, 16 iunie 2015). 16. Prin urmare, având în vedere obiecția preliminară a Guvernului, Curtea concluzionează că cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea recourslor interne. Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate restul cererii inadmisibil. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 12 iulie 2018. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 40695/10

Ali NERGİZ

against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 19

June 2018 as a Committee composed of:

Paul Lemmens,

President,

Valeriu Grițco,

Stéphanie Mourou-Vikström,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 25 May 2010,

Having regard to the decision of 26 August 2013,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

1.

The applicant, Mr Ali Nergiz, is a Turkish national, who was born in

1982 and was detained in Diyarbakır Prison at the time of the application. He was represented before the Court by Ms M. Danıș Beștaș and Mr

M.

Beștaș, lawyers practising in Diyarbakır.

2.

The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

A. The circumstances of the case

3.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

4.

On 11 October 2008 the applicant was arrested and taken into custody on suspicion of being a member of a terrorist organisation.

5.

On 15 October 2008 the applicant was brought before a judge at the Diyarbakır Assize Court and he was placed in detention on remand.

6.

On 16 December 2008 the Diyarbakır public prosecutor filed a bill of indictment with the Diyarbakır Assize Court, accusing the applicant of,

inter alia

, attempting to undermine the unity and integrity of the State, and aiding and abetting a terrorist organisation.

7.

On 12 November 2013 the Diyarbakır Assize Court convicted the applicant as charged and ordered the continuation of his detention.

8.

The case file does not contain any further information about the outcome of the appeal proceedings before the Court of Cassation.

B.

Relevant domestic law

9.

A description of the relevant domestic law and practice can be found in

Koçintar v. Turkey

((dec.), no. 77429/12, §§ 9-26, 39, 1 July 2014).

COMPLAINT

10.

The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention about the length of his detention on remand.

THE LAW

11.

The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention about the length of his detention on remand.

12.

The Government maintained that the applicant had not exhausted domestic remedies, as he was still in detention on remand on 23

September

2012 and should have applied to the Constitutional Court.

13.

Having examined the main aspects of the new remedy before the Turkish Constitutional Court, the Court found that the Turkish Parliament had entrusted that court with powers that enabled it to provide, in principle, direct and speedy redress for violations of the rights and freedoms protected by the Convention, in respect of all decisions that had become final after 23

September 2012, and declared it as a remedy to be used (see

Hasan Uzun v.

Turkey

, (dec.), no. 10755/13, §§ 68-71, 30 April 2013).

14.

The Court further notes that the Constitutional Court’s jurisdiction

ratione temporis

had begun on 23 September 2012 and it was clear from the judgments already delivered that it accepted an extension of its jurisdiction

ratione temporis

to situations involving a continuing violation which had commenced before the introduction of the right of individual application and had carried on after that date.

15.

In the present case the applicant’s pre-trial detention commenced on 15 October 2008 and ended on 12 November 2013 when he was convicted. Accordingly, the applicant’s detention, including the period before 23

September 2012, fell within the Constitutional Court’s temporal jurisdiction (see

Koçintar v. Turkey

(dec.), no

77429/12, §§

15-26, 39, 1

July 2014, and

Levent Bektaș v. Turkey

, no.

70026/10, §§ 40-42, 16

June 2015).

16.

As a result, taking into account the Government’s preliminary objection, the Court concludes that the application must be rejected under Article

35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

For these reasons, the Court, unanimously,

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 12 July 2018.

Hasan Bakırcı

Paul Lemmens

Deputy Registrar

President